ANCHETĂ – Pe cine păcăliți de 1 Aprilie?

Dumitru Voicilă, 59 de ani, inginer proiectant

Măslina de pe covor

(Îl văd de departe: un bărbat masiv, cu o plasă de cumpărături în mână, care se târguiește, râ­zând, în fața unei tarabe cu zarzavaturi. E omul meu, îmi spun, și intrăm în vorbă. De la primele lui cuvinte, îmi dau seama că nu m-am înșelat deloc.)

Dom’le, ce să-ți spun?! Toată viața mea, de când mama m-a făcut pe lume, am fost genul mai glu­meț, așa, mai pus pe șotii, mai vesel… Nu-mi place să fie prea mul­tă seriozitate în jur… Măăă, îmi vine să le spun oamenilor când îi văd poso­mo­râți, acri, negri la față… Zâmbește, mă, că nu mori! Că zâmbetul n-a făcut rău nimănui, niciodată! E și terapeutic, pe cuvânt: de multe ori, când mă încearcă și pe mine oboseala, supărarea, nervii, ca pe tot omul, încerc să-mi amintesc ceva frumos, care să mă facă să râd, sau mă uit de prost la clipuri cu oameni care alunecă pe gheață, sau animăluțe, sau orice. Dacă am apu­cat să zâmbesc, ăla sunt: mi-au trecut și oboseală, și nervi, și supărare! De asta, pentru mine, 1 Aprilie e cum e Crăciunul pentru copii. Că nu mai sunt co­pil să mă bucur de cadouri, sunt, vorba aia, dita­mai omul care se bucură la o glumă. Abia aștept 1 Apri­lie, pe cuvânt! Cu o lună înainte încep să mă gân­desc ce păcăleală îi fac și cui: ălora care știu că țin la tăvăleală le fac glume din arsenalul greu, la ăilalți, mai sensibili, glume d-astea, ușoare, de pri­mă­vară… Ideea e ca nimeni din jurul meu să nu scape nepăcălit. Ce să mai, 1 Aprilie s-a inventat pen­tru mine, vă spun! Și mi-e greu să aleg care a fost cea mai tare păcăleală din viață, că-s multe, și așa, povestite, parcă nu mai au farmecul ăla ca atunci când le faci. Dar, uite, că m-ați întrebat, o să vă zic una… Deci, 1 Apri­lie, acum mulți ani, da? To­tul frumos: sun acasă să-i spun lui nevastă-mea că vi­ne un coleg de ser­viciu să adu­că niște doctorii care îi tre­buiau lui soacră-mea, dar că nu poate să urce, să-l aș­tep­te ea în fața blocu­lui. Și așteaptă femeia mea până i se lungesc ure­chile, și mă ia dup-aia la trei păzește, că ce nesimțit sunt. Buuun… Primul de pe listă, bifat! Altă farsă: îi pun pe unii colegi de birou să mear­gă la director că i-a chemat, și ăla să rămână holbat, le as­cund dosarele altora, le schimb pachetele cu mân­care, îl sun pe altul să-i spun că sunt soțul amantei, țac, țac, țac, șir indian de păcăleli pe bandă! Îmi păcălesc și co­piii, că m-a chemat la școală directoarea să se plângă de ei. N-o mai lungesc, îmi păcălesc și pă­rinții cu ceva mic, așa, ca de bătrânețe, și ajung seara acasă cu toată lista bifată. Dar ceva nu era bine. Pe mine nu mă pă­călise nimeni, niciodată! O dată că, atunci când ești pă­că­li­tor-șef, îl miroși de la kilometri pe ăla care vine să-ți vândă o gogoașă și, mai ales, doi, că nu mi-a dat Dumnezeu în jurul meu oameni care să aibă în ei capacitatea asta a mea. Și, sincer vă zic, ideea lui 1 Aprilie e să fii și tu, la rândul tău, păcălit de alții. Nevastă-mea, nimic. Nu mai zic că îi rămă­sese supărarea de dimineață, de când o pusesem să aș­tep­te-n frig aproape o oră întreagă… Copiii, copii: „Uite, tati, nu știu ce-i pe fereastră; haha, te-am păcălit, nu-i nimic”. Păcăleli mici pe care nu le pun la socoteală. Și cum stăteam eu și mă gân­deam la asta, supărat, așa, în mine, cu ochii-n tele­vizor, mâncând brânză cu măsline și roșii, numai ce văd o măslină, în fața mea, pe covor. „Mă, m-am gân­dit, dar tu cum ai ajuns aco­lo, că nu țin minte să te fi scă­pat pe jos…”. Și cum acasă la mine e curat-lună mereu, iau măslina de pe covor și o bag în gură. Dom’le, ăla am fost! Am mes­tecat-o bine și, până mi-am dat eu seama ce mănânc, ca să scuip până în tavan, era prea târziu… Mi-o luasem! Dar știți cum?! Rău de tot!!! Că măslina aia nu era chiar măslină, înțe­legeți?! Era o măslină adusă de pisicuța mea, pe blănița ei ma­re și tărcată, de la litieră, până în sufragerie, pe co­vor, în fața mea! Tocmai când îmi părea și mie rău că n-am fost păcălit de 1 Aprilie! Și uite că mi-am luat-o! O măslină de la propria mea pisică! Așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată-n viață! Vă rog să mă credeți: și acum râd când îmi amintesc!

Clara Neagu, 72 de ani, pensionară

„Am jurat să nu mai fac farse nimănui”

(O doamnă distinsă, elegantă, cu pal­tonul asortat impecabil cu eșarfa de la gât. Îmi spune că a fost profesoară și că încă mai pregătește elevi pentru olimpiadă. Bucuria ei de o viață.)

1 Aprilie? Nu, mulțumesc! Am 72 de ani și mi-am jurat să nu mai fac farse nimănui! Am jurat, înțele­geți?! De ce?! Dacă insistați, vă povestesc. Acum, după atâția ani, chiar mi se pare amu­zant… Dar să știți că po­ves­tea mea nu are legătură cu 1 Aprilie. Sau are, dar doar în măsura în care am renunțat eu să mai păcălesc pe cineva. Aveam 10 ani. Sora mea mai mică împlinea 5. Era ziua ei, țin minte ca și cum ar fi fost ieri. Era îm­bră­cată într-o rochiță albă, avea o fundă roșie în păr, dre­suri albe, pantofiori de lac negri, primiți cadou de la ma­ma… Ce să mai spun, o mică prințesă era sora mea! Dar cel mai important lucru, cel de care ea se bucura cel mai tare, era un tort de frișcă și bezea cu trei etaje, păstrat la frigider, pentru mai târ­ziu. Cum apărea un invitat, și am avut foarte mulți musafiri în ziua aceea, cum sora mea, hop cu ei la frigider, să le arate tortul cu frișcă! Cred că a repetat cel puțin de douăzeci de ori uite ce tort am eu, până când am intervenit eu, sora ei mai mare… Mă săturasem, vă rog să mă credeți! Dacă știți cum func­țio­nează un pick-up, gân­di­ți-vă la acul acela care tot reia la ne­sfârșit același și ace­lași pasaj: soneria la ușă, țipătul ei de bucurie, „La mulți ani, Daria, apoi – uite ce tort am eu”. Trebuia să fac ceva să schimb lucrurile. Retrospectiv, cu mintea mea de acum, mă gândesc că trebuie să fi fost și invidie la mijloc, că eu nu primisem pantofi de lac și nici un tort atât de mare… Doar și eu eram tot un copil! Așa că, la cei 10 ani ai mei, am luat hotărârea că lucrurile trebuie să înceteze! Și nu știu dacă știți, dar pe vremuri existau niște coropișnițe de cau­ciuc în mărime naturală, pe care le puteai cumpăra de la orice librărie. Jurai că sunt adevărate! Iar întâmplarea face că eu aveam o astfel de coro­piș­niță! Când sora mea era la ușă, ca să întâmpine noii musafiri, m-am strecurat ca fulgerul în bucătărie, am deschis ușa frigiderului și am înlocuit căpșuna din vârful tortului cu gândacul acela oribil de cauciuc! Când Daria a deschis ușa să se laude cu tortul ei și a văzut coropișnița acolo, a țipat scurt și-a leșinat. Pur și simplu a leșinat! Nu vreți să știți ce tămbălău s-a iscat! Ce țipete, ce plânsete, ce cear­tă! Pe scurt: i-am stricat ziua surorii mele! De atunci, am jurat să nu mai păcălesc pe nimeni nici­odată! Nici măcar de 1 Aprilie…

Raluca Mărgean, 46 de ani, medic stomatolog

„1 Aprilie a fost mereu legat de bunica mea”

(A răspuns la întrebare cu un zâmbet pe buze, pri­vind pe fereastră. Apoi, după ce a tăcut, și-a șters ochelarii preț de un minut, și i-a potrivit la loc pe nas și a continuat să privească în tăcere pe fereastră.)

De câte ori e 1 Aprilie, îmi amintesc de bunica. Am o imagine care mi-a rămas în minte la fel de vie ca atunci când s-a întâmplat. Și au trecut 40 de ani de atunci. 40 de ani, hm… Care e ima­ginea?! Bunica mea râzând! E cel mai clar moment în care o văd, efectiv, cum râde cu lacrimi! Și doar trebuie să fi râs de mii de ori în viață… Nu contează, eu atunci mi-o amintesc cel mai bine, în ziua aia de 1 Aprilie! Până și ochelarii îi văd, cum i-a dat jos de pe nas, ca să-și șteargă ochii de lacrimi. Pe scurt, ca să vă povestesc, mă păcălise cu o nimica toată: era duminică, iar noi, în fiecare duminică mergeam la cofetărie. Eu și ea, mereu. Ritualul nostru, bucu­ria noastră! Ea își lua un ecler, mie îmi lua o sava­rină. Și beam și câte o oranjadă. În fine… Ca să ajungem la cofetărie, trebuia să trecem prin fața grădiniței unde învățam. Ușa grădiniței, nu știu de ce, era deschisă, deși era duminică. Și odată o văd pe bunica că oftează și cu o voce de asta gravă îmi spune: „Îmi pare rău, Ralu, nu mai mergem la co­fetărie, trebuie sa rămâi la grădiniță. Uite, ușa e deschisă, te așteaptă doamna educatoare”. Când am auzit, am început să plâng, să strig că-i dumini­că, că nu vreau, nu vreau, nu vreau, că duminică mer­gem la cofetărie, nu la grădiniță… Se sfârșise lumea și nu mă mai opream din plâns. Se întorceau oamenii pe stradă să ne privească, iar bunica mea cea iubită râdea în hohote. Mă uitam stupefiată la ea. Nu puteam să în­țeleg! Cum era posibil ca omul ăsta care mă iubea ca pe ochii din cap, îngerul meu pe pământ, poate fi așa de crud încât să râdă de suferința mea?! Abia după ce și-a pus ochelarii la loc pe nas, m-a luat în brațe și mi-a spus: „Am glumit, prințesa lui Buni, am glumit! Nu mergem la nicio grădiniță, cum să mergem la grădiniță?! E păcăleală de 1 Aprilie!”. Țin minte că așa, prin­tre la­crimi, am început și eu să râd cu ea. Cu su­ghi­țuri. Plângeam și râdeam în același timp! De atunci, oricâte păcăleli am făcut sau mi s-au făcut, 1 Aprilie a fost mereu legat de ea, de bunica mea cea iubită, care nu mai e printre noi… Mi-e tare dra­gă ziua asta! Mda, cred că azi am să-mi iau un ecler și o savarină!