Într-o zi, în grădina din fața blocului nostru am găsit un arici. Ascuns în acoperământul de țepi, părea un ciudat ghem de ace. L-am adus în casă și, în calitate de nou locatar, a primit drept culcuș o cutie de carton. În primele zile, la orice zgomot se ascundea ca un melc, în cochilia lui de spini. După ce a văzut că nu îi vreau răul, a început să se ridice în două picioare, mișcând curios capul. Boticul cu mustăți îi fremăta, adulmecând. Pe cap avea o blăniță scurtă și groasă, de culoare gri închis, și burtica era albă. Cercetându-mi caietele de biologie, am ajuns la concluzia că nu prea cunoșteam gusturile culinare ale aricilor, așa că i-am oferit crudități și, într-un târziu, o ceșcuță de lapte, pe care a băut-o ca o pisică. Varza, cartoful și salata verde au rămas aproape neatinse, în schimb, a înfulecat cu plăcere un picior de pui crud. Descoperisem America: îl credeam vegetarian și el era omnivor. Curios, mirosea cu delicatețe mâna care îi oferea hrană și atunci am îndrăznit să-l mângâi cu atingeri ușoare. Cu piciorul din spate făcea mișcări bruște, arătându-mi că dorește să fie scărpinat. Era hazliu cum își înclina spinii când spre stânga, când spre dreapta, pentru a evita să mă „accidenteze”. Când se sătura de scărpinat, își orienta cu aceeași mișcare bruscă țepii spre mână. Uneori, își culca spinii spre spate, îngăduindu-mi să-l mângâi. Nu-mi închipuisem niciodată că și aricii pot fi mângâiați ba, și mai mult, că mângâierea le face plăcere. Aveau și ei sentimente… După o săptămână, mi-am dus prietenul cu ghimpi într-o pădure din apropierea orașului nostru. M-a privit întrebător, cu ochișorii lui strălucitori și rotunzi, apoi a pornit temător să-și cerceteze noul destin.
ASIZA I. – Galați
