Mutulică

Iubită revistă „Formula AS”,

În primul rând, vă fac cunos­cut că, împreună cu bunica mea, sunt o fidelă cititoare a re­vistei și o mare iubitoare a fiin­țelor care nu cuvântă. Iată de ce și povestea de față o scri­em… la două mâini.

Pentru început, vi-l pre­­zen­tăm pe prietenul meu și al bu­ni­cii, Mutu­lică. Mutulică nu este nici cățel maidanez, nici mo­tan părăsit de un stăpân fă­ră su­­flet. Nu. Mutu­li­că al nos­­tru es­te un respec­ta­bil… rățoi. Iar nu­mele nu și-l datorează fap­tu­lui că are un handicap – Doam­ne fe­rește! – ci pentru că face parte din rasa „ra­țe­lor mute”, un soi despre care n-aș putea spu­ne că nu are grai, ci doar că nu mă­căie ca celelalte surate ale lor. Scoate un fel de sâ­sâ­it, ca un șar­pe. Și acum, că l-am prezentat, să vă povestesc via­ța lui. Totul a început acum apro­­xi­mativ trei ani, când pă­rinții mei i-au făcut cadou bu­ni­cii (fără ști­rea mea) 14 boboci de rațe mu­te. Când i-am văzut, am fost atât de încântată, încât nu știam pe care să-l iau primul în pal­me și să-i mângâi puful găl­bui, pătat cu ne­gru. Mă ju­cam cu ei, îi luam în poală, dar ni­cio­dată nu i-am chi­nu­it, tră­gându-i de aripi sau de pi­cio­­ru­șele por­tocalii, așa cum fac alți co­pii. Și bunica îi iu­bea foarte mult, îi îngrijea cu multă afec­țiu­ne, hrănin­du-i cu mălai și to­că­tură. Prefe­ratul meu era Mu­tulică, bobo­cul cel mai mare și gras. L-am dus de multe ori în gră­dină, ca să mă­nânce ver­dea­ță, și el s-a obișnuit cu mine, s-a îmblânzit și îmi mân­ca din pal­mă. Timpul a tre­cut pe nesimțite și Mutulică a cres­cut mare, ca frații săi, de­venind rățoi în toată puterea cu­vântului. Avea ochi ca smaral­dul și un moț cât toată zilele. Ce mai! Mă mândream cu el la școa­lă și cine venea la bu­nici fă­cea cunoștință cu el. Toată fa­milia l-a îndrăgit, mai ales că de la un timp îi apăruseră la gât și mărgele. Dar bucu­ria avea să se transforme în dra­mă, când bunica a început să taie rațele și rățoii care de­ve­ni­seră cu vremea ma­turi. Plân­geam de fiecare dată de mila lor. A vrut să-l taie și pe Mu­tu­lică, dar eu am im­plo­rat-o cu lacrimi ama­re să mi-l lase mă­car pe el. Și bu­nica s-a îndurat. Au trecut aproa­pe trei ani de la po­ves­tea mea, și cine intră astăzi în curtea bunicii face cunoș­tință cu singurul stăpân și unicul șef al ogrăzii, Mutu­li­că, ră­țo­iul nostru moțat, îm­po­­dobit cu măr­ge­le roșii.

Să ne întâlnim cu bine, în ur­mă­toarele numere ale revistei de excepție „Formula AS”.

ADRIANA și bunica ei, MARIA S. – Arad