• Internetul și pragmatismul vremurilor în care trăim par să împingă iubirea în derizoriu. E amenințată dragostea de o răcire globală? Fiindcă scriitorii au radare speciale pentru zonele sufletești, am vrut să aflăm care este opinia lor legată de starea iubirii. Un demers la care-i poftim și pe cititorii revistei •
∂ Credeţi că dragostea e ameninţată de o răcire globală?
∑ Iubirea pasională a devenit o ruşine?
∏ Lipsa afecţiunii e un simplu moft sau poate să nască monştri?
Ana Maria Sandu, prozatoare
„Lipsa afecțiunii te mănâncă de viu, ca o carie”
∂ În zilele când plouă şi oraşul e mohorât şi zgribulit, iar oamenii par că nu se privesc unii pe alţii, pentru că încearcă să se ferească de bălţi şi de noroaie, mă gândesc uneori că, aşa cum un copil se naşte chiar atunci când eu stau la stop, cu siguranţă, există undeva şi doi oameni care se îndrăgostesc şi se ating prima dată. Asta nu ţine cont nici de ştirile apocaliptice din media, nici de criza economică; funcționează după cu totul alte legi. Când te îndrăgosteşti, totul devine posibil. Se întâmplă ca-n vis. Poţi să treci prin ziduri, fără nicio zgârietură, poţi să deschizi porţi cu o mie de lacăte, să călătoreşti în locuri în care n-ai fost niciodată… Sigur, oamenii nu-şi mai scriu scrisori, dar îşi trimit sms-uri şi e-mail-uri. Nu mă îndoiesc că aşteaptă semnele de la persoana dragă la fel de înfriguraţi. Cu aceeaşi emoţie, cu senzaţia că lumea se termină dacă inbox-ul rămâne gol. S-ar putea, totuşi, să fie mai searbăd, mai clişeizat felul în care îşi proiectează amorurile. Şi asta, pentru că nu ştiu ce pierd dacă nu citesc poveşti şi poeme adevărate de dragoste.
∑ Cred că şi azi, ca şi ieri, oamenii sunt foarte diferiţi între ei. Pragmatici erau cu duiumul şi acum 10, 20, 30 de ani. Asta nu-i împiedica pe ceilalţi să-şi trăiască poveştile nebune de dragoste, și pe scriitorii din toate cele patru zări ale lumii să le scrie. Mereu se vor găsi cititori ideali pentru ele. Cei care nu pot accepta ca sentimentele să le fie formatate ca un hard disk de computer. Doar ce simţi e adevărat, în fond.
Mi se pare, de asemenea, că odată cu obsesia pentru carieră şi pentru o stabilitate financiară, oamenii riscă din ce în ce mai puţin. Şi, mulţi dintre ei preferă, cu gândul la o iubire ideală, să aleagă să stea singuri. Principiul „merit cu mult mai mult decât mi se oferă” mi se pare perdant. Pentru că relaţia ideală nu există, exact cum nu există nici femeia/bărbatul ideali. Sunt doar nişte constructe care inflamează minţile. Dragostea nu stă în perfecţiune, ci în lucruri mult mai mici, mai simple şi mai umane.
Să ne amintim de marile poveşti de dragoste din literatură. Habar n-ai ce calităţi are personajul masculin la sfârşit, sau descoperi că e atât de banal, că mai bine nu-ţi mai încarci mintea cu detalii şi păstrezi doar senzaţia că cei care se îndrăgostesc pot schimba lumea. Margarita, Anna Karenina, Madame Bovary – toate fac din bărbaţii iubiţi nişte tipi ideali. Dar e privirea lor îndrăgostită de vină. E atât de important să simţi asta…
∏ Lipsa afecţiunii e castratoare. Poţi s-o înăbuşi cât vrei, dar ea va scoate capul la suprafaţă. Şi te mănâncă de viu ca o carie. Toate exerciţiile astea de autoeducare, în care individul îşi devine autosuficient, rămân nişte experimente foarte triste. Să nu uităm! Iubirea e cel mai fascinant joc de oglinzi. Sub ochiul îndrăgostit devenim mai frumoşi şi mai deştepţi decât am fost vreodată. Nu idealul ar trebui să-l căutăm, ci pe omul cel mai apropiat de pe pământ. Când îl găsim, viaţa începe să aibă de toate: cinismul lui Seinfeld, disperarea lui Raskolnikov şi tandreţea lui Hans Castorp. Chiar dacă mai greşeşti uneori, şi ce ţi se păruse a fi marea iubire rămâne doar o tinichea de pe care s-a dus toată pulberea de aur, merită să încerci din nou.
Am revăzut, de curând, „Vă place Brahms?”. Scena în care Ingrid Bergman îl lasă pe tânărul îndrăgostit de ea să plece şi strigă pe scară, în urma lui: „Sunt bătrână! Nu-nţelegi?” e frisonantă. Dar nu de asta se despart, ci pentru că ea nu poate scăpa de dragostea pentru altcineva. Un bărbat care nu i-a arătat niciodată cât de importantă e pentru el. O va face, dar nu pentru că ar crede, ci de frică să n-o piardă…
S-ar putea ca, fără aceste condimente care ne încurcă şi ne descurcă vieţile, oamenii să trăiască mai liniştiţi. Dar cine are nevoie de nişte umanoizi-roboţi fără fluctuaţii sentimentale?
Ioan Es. Pop, poet
Dragoste pe rețetă
∂ Mai mult decât de o răcire globală, dragostea este ameninţată de o perpetuă contrafacere. Transformată tot mai mult într-un business, ea este livrată sub formă de reţete – şi, pentru a ameţi cât mai multă lume, aceste reţete încalcă până şi graniţa de jos a prostului-gust. De atâtea telemanele şi telenovele, la Valentine’s Day şi alte zile „ale dragostei”, totul a devenit o problemă de marketing, iar tu, lipsit de cultura dragostei, iei de bună falsificarea consumeristă şi chiar crezi că adoptând un clişeu de acest fel eşti gata îndrăgostit.
∑ Iubirea pasională nu trebuie să plângă în hohote sau să urle pe stradă, pentru a se exprima. Dragostea este un spectacol interior, un sentiment pe care, dacă-l ai cu adevărat, nu te dai în stambă să-l arăţi la toată uliţa.
∏ Lipsa afecţiunii ţine, cred, de domeniul patologicului, mai degrabă decât de cel al literaturii. Ea poate fi monstruoasă şi pentru „purtător”, dar mai ales pentru persoana care cade în mrejele acestuia.
Matei Florian, prozator
Orice împotrivire e de prisos
Ceva mă face să cred că, dacă oamenii ar înceta să mai iubească, dacă lumea ar deveni doar un plan orizontal plin de logică şi pragmatism, sensul nostru ar dispărea, am încremeni, ne-am scofâlci, ne-am scoroji, am ajunge ca nişte frunze lovite de frig, îngălbenite şi sfrijite, într-un loc în care primăvara n-ar mai sosi niciodată. Or, aş putea pune pariu cu oricine că ceva s-a întâmplat din nou, miraculos şi firesc ca în fiecare an, şi primăvara a ajuns iarăşi aici. Ciudat. Foarte ciudat. N-am auzit pe nimeni care să o legifereze, nu cred că i-a dat cineva voie să o facă. Inadmisibil şi inevitabil, s-a întors. Sunt de acord să strigăm huo, mi se pare cinstit să o lovim cu pietre. Partea proastă e că s-ar putea să nu simtă nimic, să-şi vadă liniştită de treabă, să devină vară, indiferent de convingerile noastre. Bun, s-ar putea să ne închipuim că nu există, la fel cum e posibil să ne imaginăm o viaţă fără iubire. Se poate. Oamenii sunt în stare de multe, atunci când e vorba să se convingă de un lucru. Dar ea, primăvara aceasta, se va afla în faţa ferestrelor, gata să năvălească înăuntru, cu aerul ei cald, abia presimţit. Şi va fi o vreme când vom fi slabi sau nostalgici, visători sau doar ameţiţi, va fi ploaie, ceaţă sau soare şi, fără să vrem, vom simţi ceva din toate astea. Orice împotrivire va fi de prisos. Vom fi învinşi şi nu ne va părea rău. Pentru cei puternici însă, pentru cei cu puteri supranaturale, pentru cei care pot paria că nu e primăvară, chiar şi atunci când ea a sosit de mult, va veni o vreme când îşi vor da seama că au pierdut pariul: aerul acela cald, abia presimţit, va fi doar un ventilator pus în priză, dragostea pentru alţii, iar viaţa în altă parte. Şi mai cred că atunci va fi târziu, mult prea târziu pentru orice, că vor simţi că au trăit degeaba, că se vor simţi prea puţin oameni. S-ar putea să câştige poate ceva, însă, sincer, eu unul nu prea văd ce.