Anchetă sentimentală: Mai e la modă iubirea?

• Internetul și pragmatismul vremurilor în care trăim par să împingă iubirea în derizoriu. E ame­nințată dragostea de o răcire globală? Fiindcă scriitorii au radare speciale pentru zonele sufletești, am vrut să aflăm care este opinia lor legată de starea iubirii. Un demers la care-i poftim și pe cititorii revistei •

∂ Credeţi că dragostea e ameninţată de o ră­cire globală?

∑ Iu­birea pasională a devenit o ruşine?

∏ Lipsa afecţiunii e un simplu moft sau poa­te să nască monştri?

Ana Maria Sandu, prozatoare

„Lipsa afecțiunii te mănâncă de viu, ca o carie”

∂ În zilele când plouă şi oraşul e mohorât şi zgribulit, iar oamenii par că nu se privesc unii pe alţii, pentru că încearcă să se ferească de bălţi şi de noroaie, mă gândesc uneori că, aşa cum un copil se naşte chiar atunci când eu stau la stop, cu sigu­ran­ţă, există un­de­va şi doi oa­meni care se în­dră­gos­tesc şi se ating prima dată. Asta nu ţi­ne cont nici de ştirile apo­ca­lip­tice din me­dia, nici de criza eco­­no­mică; func­țio­nează după cu totul alte legi. Când te în­dră­gosteşti, to­tul devi­ne po­sibil. Se întâmplă ca-n vis. Poţi să treci prin ziduri, fără nicio zgâ­rie­tură, poţi să deschizi porţi cu o mie de la­căte, să călă­toreşti în locuri în care n-ai fost niciodată… Sigur, oa­menii nu-şi mai scriu scrisori, dar îşi trimit sms-uri şi e-mail-uri. Nu mă în­doiesc că aş­teaptă semnele de la per­soa­na dragă la fel de înfri­gu­raţi. Cu ace­eaşi emo­ţie, cu sen­za­ţia că lu­mea se ter­­mină dacă in­box-ul rămâ­ne gol. S-ar putea, totuşi, să fie mai sear­băd, mai clişeizat felul în care îşi proiec­tează amo­rurile. Şi asta, pen­tru că nu ştiu ce pierd dacă nu citesc po­veşti şi poeme adevă­rate de dra­goste.

∑ Cred că şi azi, ca şi ieri, oamenii sunt foarte diferiţi în­tre ei. Prag­matici erau cu duiu­mul şi acum 10, 20, 30 de ani. Asta nu-i îm­pie­dica pe cei­lalţi să-şi tră­ias­că po­veştile nebune de dragoste, și pe scri­itorii din toate cele pa­tru zări ale lumii să le scrie. Mereu se vor găsi ci­ti­tori ideali pentru ele. Cei care nu pot accepta ca senti­men­tele să le fie for­ma­­tate ca un hard disk de computer. Doar ce simţi e ade­vărat, în fond.

Mi se pare, de ase­me­­nea, că odată cu ob­sesia pentru carieră şi pentru o stabilitate financiară, oa­menii riscă din ce în ce mai puţin. Şi, mulţi dintre ei pre­feră, cu gândul la o iubire ideală, să aleagă să stea singuri. Principiul „merit cu mult mai mult decât mi se oferă” mi se pa­re per­dant. Pentru că relaţia ideală nu exis­tă, exact cum nu există nici fe­me­ia/băr­batul ideali. Sunt doar nişte con­struc­te care inflamează min­ţile. Dra­gostea nu stă în per­fec­ţiune, ci în lucruri mult mai mici, mai sim­ple şi mai umane.

Să ne amintim de marile poveşti de dragoste din lite­ratură. Habar n-ai ce ca­lităţi are personajul masculin la sfâr­şit, sau descoperi că e atât de banal, că mai bine nu-ţi mai încarci mintea cu detalii şi păstrezi doar senza­ţia că cei care se îndrăgostesc pot schimba lumea. Margarita, Anna Karenina, Madame Bovary – toate fac din bărbaţii iubiţi nişte tipi ideali. Dar e pri­virea lor în­drăgostită de vină. E atât de im­portant să simţi asta…

∏ Lipsa afecţiunii e castra­toare. Poţi s-o înă­buşi cât vrei, dar ea va scoate capul la supra­faţă. Şi te mă­nâncă de viu ca o carie. Toa­te exer­ci­ţiile astea de auto­edu­ca­re, în care individul îşi devine autosuficient, ră­mân nişte ex­peri­mente foarte triste. Să nu uităm! Iubirea e cel mai fascinant joc de oglinzi. Sub ochiul îndrăgostit de­ve­nim mai frumoşi şi mai deştepţi decât am fost vreodată. Nu idealul ar trebui să-l căutăm, ci pe omul cel mai apro­piat de pe pământ. Când îl găsim, viaţa începe să aibă de toate: cinismul lui Sein­feld, dispe­rarea lui Ras­kol­ni­kov şi tandreţea lui Hans Castorp. Chiar dacă mai gre­şeşti une­ori, şi ce ţi se păruse a fi marea iubire rămâne doar o tinichea de pe care s-a dus toată pulberea de aur, merită să încerci din nou.

Am revăzut, de curând, „Vă place Brahms?”. Scena în care Ingrid Bergman îl lasă pe tânărul în­drăgostit de ea să ple­ce şi strigă pe scară, în urma lui: „Sunt bătrână! Nu-nţelegi?” e fri­so­nan­­tă. Dar nu de asta se despart, ci pen­tru că ea nu poate scăpa de dra­gostea pentru alt­cineva. Un bărbat care nu i-a arătat niciodată cât de im­por­tantă e pentru el. O va face, dar nu pen­tru că ar crede, ci de frică să n-o piar­dă…

S-ar putea ca, fără aceste con­di­mente care ne încurcă şi ne descur­că vieţile, oamenii să trăiască mai li­niş­tiţi. Dar cine are nevoie de nişte uma­no­izi-roboţi fără fluctuaţii sen­ti­men­tale?

Ioan Es. Pop, poet

Dragoste pe rețetă

∂ Mai mult decât de o răcire globală, dra­gos­tea este ameninţată de o perpetuă contra­fa­cere. Trans­for­mată tot mai mult într-un busi­ness, ea este livrată sub formă de reţete – şi, pentru a ameţi cât mai multă lume, aces­te reţete în­calcă până şi gra­niţa de jos a prostului-gust. De atâtea telema­ne­le şi te­le­no­vele, la Valentine’s Day şi alte zile „ale dragostei”, totul a de­venit o pro­blemă de marke­ting, iar tu, lipsit de cultura dra­gostei, iei de bună falsificarea consu­me­ristă şi chiar crezi că adoptând un cli­şeu de acest fel eşti gata în­dră­gostit.

∑ Iubirea pasională nu tre­buie să plângă în hohote sau să urle pe stradă, pentru a se expri­ma. Dragostea este un spectacol interior, un sentiment pe care, dacă-l ai cu adevărat, nu te dai în stambă să-l arăţi la toată uliţa.

∏ Lipsa afecţiunii ţine, cred, de domeniul pato­logicului, mai degrabă decât de cel al literaturii. Ea poate fi monstruoasă şi pentru „purtător”, dar mai ales pentru persoana care cade în mrejele acestuia.

Matei Florian, prozator

Orice împotrivire e de prisos

Ceva mă face să cred că, dacă oamenii ar înceta să mai iubească, dacă lumea ar deveni doar un plan orizontal plin de logică şi prag­ma­tism, sensul nostru ar dispărea, am încremeni, ne-am scofâlci, ne-am scoroji, am ajunge ca niş­te frunze lovite de frig, îngăl­be­ni­te şi sfrijite, într-un loc în care pri­mă­vara n-ar mai sosi nicio­dată. Or, aş putea pune pariu cu oricine că ceva s-a întâmplat din nou, miraculos şi firesc ca în fiecare an, şi primăvara a ajuns iarăşi aici. Ciudat. Foarte ciudat. N-am auzit pe nimeni care să o legifereze, nu cred că i-a dat ci­neva voie să o facă. Inadmisibil şi inevitabil, s-a întors. Sunt de acord să strigăm huo, mi se pare cinstit să o lovim cu pietre. Partea proastă e că s-ar putea să nu simtă nimic, să-şi vadă liniştită de treabă, să devină vară, indiferent de convingerile noastre. Bun, s-ar putea să ne închipuim că nu exis­tă, la fel cum e posibil să ne imaginăm o viaţă fără iubire. Se poate. Oamenii sunt în stare de multe, atunci când e vorba să se convingă de un lucru. Dar ea, pri­mă­vara aceasta, se va afla în faţa ferestrelor, gata să năvălească înăuntru, cu aerul ei cald, abia presimţit. Şi va fi o vreme când vom fi slabi sau nos­talgici, visători sau doar ameţiţi, va fi ploaie, ceaţă sau soare şi, fără să vrem, vom simţi ceva din toate astea. Orice împotrivire va fi de prisos. Vom fi învinşi şi nu ne va părea rău. Pentru cei puternici însă, pentru cei cu puteri supra­na­turale, pentru cei care pot paria că nu e primăvară, chiar şi atunci când ea a sosit de mult, va veni o vreme când îşi vor da seama că au pierdut pariul: aerul acela cald, abia presimţit, va fi doar un venti­lator pus în priză, dragostea pentru alţii, iar viaţa în altă parte. Şi mai cred că atunci va fi târziu, mult prea târziu pentru orice, că vor simţi că au trăit degeaba, că se vor simţi prea puţin oameni. S-ar putea să câştige poate ceva, însă, sincer, eu unul nu prea văd ce.