SÂNZIANA GRECU (elevă la Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din București): „Matematica este limba în care Dumnezeu a scris lumea”

• La doar 18 ani, are deja realizări „academice”. Alături de trei colegi de liceu, au creat SurvEco, drona ce detectează de­șeurile ilegale din jurul Bucureștiului. O creație remar­ca­bi­lă, selectată printre cele mai importante invenții ale anului 2023. Sclipitor de inteligentă, matură și foarte sensibilă, Sânziana Grecu repre­zin­tă varianta extrem de seducătoare a generației tinere. Nu toți adolescenții sunt victime ale internetului •

„Îmi pare rău că am cedat presiunii de a fi bun la toate”

– Sânziana, elevii din Bucureşti sunt acum în vacanţă, și profit de răgazul pe care îl ai, ca să vorbim, la început, despre școală. Performanțele tale sunt de excepție.    Cum e viaţa de liceu?

– Sincer, este destul de dificilă, mai ales la în­ce­put, în clasa a IX-a. În liceele cu renume, unde se intră cu note foarte mari, fiecare profesor încearcă să te atragă din prima către materia lui, iar asta pune foarte multă presiune pe umerii noştri. Îndrăznesc să afirm că eu consider nepotrivită această abordare, pentru că e imposibil să faci totul bine. Mai mult, străduindu-te în acest sens, chiar rişti să pierzi con­cen­trarea pentru materiile care te interesează cel mai mult. Acolo trebuie să excelezi, nu la tot. Pentru mine, cel mai important a fost să mă concentrez pe informatică, dar pentru că am fost mereu foarte silitoare, am învăţat la fel de mult şi la geografie, chimie… Cu tot dragul şi respectul pentru profe­so­rii mei, acum, în clasa a XII-a, îmi pare rău că am cedat presiunii de a fi bun la toate. Nu consider că m-a ajutat prea mult. Cred că liceul ar trebui să fie o etapă în care se clădeşte o bază largă a culturii gene­ra­le, dar accentul să se pună personalizat, pe ceea ce fie­ca­re elev în parte consideră că este pasiu­nea lui, price­pe­rea, eventuala viitoare cari­e­ră. E bine să ştii din toate câ­te ceva, sunt materii care se leagă între ele, dar să mergi la şcoală fără stresul că o disciplină la care nu excelezi îţi poate afecta dedi­caţia că­tre interesele tale majore.

– E grea decizia să înveţi pentru tine, şi nu pen­tru note, nu-i aşa?

– Da, da, chiar e. Eu în gimnaziu am învăţat pen­tru note şi îmi pare rău. Odată cu înaintarea în liceu, le ig­nor, dar asta nu înseamnă că notele mele au scăzut. S-au păstrat sus, pentru că îmi pla­ce să stu­diez, dar n-o mai fac pentru note. Azi mă de­dic pasi­u­nii mele, lucrez cel mai mult la informatică, pe subiecte reale, nu neapă­rat pe materia şcolară.

– Performanțele tale nu pot exista în afara unor profesori buni. Pe care dintre dascălii tăi îi pre­țu­iești cel mai mult?

– Exact pe cei cărora li se potriveşte numele de „dascăl”. Cei care radiază iubire – iubire pentru meserie, pentru materia lor, pentru copii. Simţi altfel profesorii care au o plăcere reală în a fi la catedră, și nu doar o obli­ga­ţie a meseriei. Îi iubesc pe cei care lea­gă conexiuni, prin ele ne ajută să înţele­gem legăturile dintre lumea reală şi conceptele predate la cursuri. Dragi îmi sunt profesorii care ne dau proiecte ine­dite. Dar, mai presus de toate, îi iubesc pe cei care creează poveşti în jurul su­biec­telor predate.

„În sfârșit, România are tineri «cu voce». Care au idei de apărat”

– Mai există astfel de profesori?

– Da, din fericire, am cunoscut profesori de acest fel.

– Se vorbește mult în ultima vreme despre „Generația Z”, căreia îi aparții, ca vârstă, și tu. O generație criticată că stă prea mult pe internet, că trăiește în virtual, ruptă de realitatea și viul vieții. Este adevărat?

– Indiferent cum o numim, generaţia mea este în mod evident nativ-digitală. Prin urmare, e natural să fim atraşi de internet şi tehnologie. Ambele sunt deseori văzute ca fiind ceva negativ în societatea de azi, dar, de fapt, eu cred că aduc mai multe beneficii decât pericole. Balanţa poa­te fi una pozitivă, dar, ca să rămână aşa, trebuie neapărat ca ti­ne­rii să-şi creeze un filtru prin care să cearnă ce le este de fo­los şi ce e um­plu­tură în lumea virtu­ală. Când limi­te­le aces­tea devin clare, interne­tul rămâne o unealtă de studiu extraordi­nară. Având acces la atât de multă informaţie, noi, tinerii de azi, suntem în mare mă­sură autodi­dacţi în dome­nii­le care ne intere­sea­ză. Ast­fel, oamenii cu mentalităţi preconcepute, cei care sus­ţin că „pierdem tim­pul” pe internet, ajung să ne încurce de-a drep­tul, ne pun frână prin criticile lor zgomo­toa­se, fiindcă mereu şi mereu trebuie să ne justificăm în faţa lor. Nu spun că tehno­lo­gia nu „te fură”, nu ademe­neş­te, dar e gre­şit să gene­rali­zezi. Uitaţi, acum dvs. staţi de vorbă cu mine, o bur­sieră de la un colegiu de elită al României, o elevă cu premii în tehnologie. Ea vă spune că partea cea mai ma­re a informaţiei în do­meniul de interes e luată de pe in­ter­net. Studii în for­mat elec­tro­nic, videoclipuri, schim­buri de păreri, toate din vasta lume a inteligenţei artificia­le. Sute de ore de studiu. Lu­ând în considerare toate aceste aspecte, adoles­cenţi ca mine – foarte conectaţi cu tehnologia, dar fără să-şi piardă luciditatea – se ghi­dea­ză după următorul motto: „O voce onestă poa­te acoperi o mulţime gălă­gi­oa­să”. Aşa am ales noi să le răspun­dem celor care ne judecă. Uitându-mă şi în is­to­rie, eu consider că Ro­mâ­nia are în sfârşit tineri cu voce, tineri care-şi apără ideile, ba mai important, tineri care au idei bune de apărat.

„Rețelele de socializare și-au pierdut scopul inițial”

– Dincolo de marele avantaj al informației pe care o oferă internetul, care sunt pericolele ascun­se în folosirea lui?

– Sunt mai multe pericole, evident, nu pot nega asta. Risipirea este unul dintre ele, eu mă tem de ea cu precădere. Altul, extrem de grav, este depen­den­ţa. Cele mai luminate minţi din domeniul virtual cre­ează aplicaţii care au ca scop principal exact ge­ne­rarea acestei depen­den­ţe. Reţelele de socia­li­za­re şi-au pierdut şi ele scopul iniţial: acela de a facilita comunicarea în­tre noi. Acum au deve­nit doar un spaţiu imens de videoclipuri facile, de scurtă durată, care ne omoară atenţia pe ter­men lung şi ne risipesc minţile în lucruri ne­esen­ţiale. M-am sur­prins şi eu ademenită de acel „scroll” continuu, prin care navighezi fără noimă pe Instagram, şi mi-am impus limite.

– Cum, care e me­toda?

– Eu îmi fixez câte un obiectiv foarte mare, care contează mult pen­tru mine. Au fost proiec­tele, concursurile, acum este o notă cât mai mare la Bacalaureat. Când am un astfel de scop, do­rin­ţa de a reuşi o depăşeşte pe cea de a lenevi prin­tre postări. Un alt lucru esenţial în a găsi un echili­bru este anturajul. Grupul tău de prieteni poate de­fini sfera ta de activitate. Un grup de cititori te va îndemna la lectură, câţiva prieteni cu condei te vor inspira la scris, alţii te vor ambiţiona cu invenţiile lor, alţii cu creativitatea, alţii cu simpla bună-dis­po­ziţie. De asemenea, calităţile umane ale priete­nilor ar trebui să fie un bun barometru pentru care le cauţi com­pania. Eu m-am convins clar că mediul în care alegi să te de dezvolţi este ex­trem de impor­tant şi, sin­cer, acesta e motivul pentru care am ales să urmez li­ce­ul la „Vianu”. Aici sunt în­con­jurată de adolescenţi care mă inspiră.

„Îmi place la nebunie să observ oamenii”

– Dar în viață, în general, de cine ești inspi­ra­tă? Care sunt modelele generației voastre?

– În cercul meu de prieteni, modelele fac par­te, în primul rând, din do­me­niul tehnologiei. Oa­meni precum Elon Musk, ca să ofer un nume cu­nos­cut. Dar nu ne limităm doar la personalităţi din dome­niul nostru de interes, ci modelele vin şi din tre­cut. Culegem de ici şi colo idei cu care rezo­năm şi care se potrivesc personalităţii fie­căruia dintre noi, lucruri care ne pot ajuta în drumul nos­tru. Ce vreau să spun este că modelele autenti­fi­ca­te de istorie nu au dis­pă­rut şi noi încă rezonăm cu ele, doar că mai adăugăm figuri ale timpurilor con­tem­porane care ne inspi­ră. Sunt sigură că acestea din urmă vor face, la rân­dul lor, istorie.

– Dar modele mai aproa­pe de tine, ai? Ce te im­presionează la omul simplu, ce te face să tresari?

– Voi fi subiectivă în răspunsul meu, pentru că întrebarea dvs. atinge un subiect special pentru mi­ne: îmi place la nebunie să observ oamenii. De­seori stau pe bancă în parc şi-mi imaginez cu mare plă­cere poveştile celor pe care-i privesc. Ce firi sunt, ce filme le plac, ce muzică ascultă, ce întâm­plări le-or fi marcat vieţile… Poate tocmai de aceea, cel mai mult îmi plac oamenii care ştiu să poves­teas­că, cei care vorbesc şi leagă cuvinte cu măies­trie. Mă fas­cinează, poate, şi pentru că eu nu mă con­si­der pri­ce­pută la vorbe. O altă categorie care mă inspiră este cea a oamenilor a căror bunătate e naturală, pentru care să ajute e în firea lor. La fel cum mă uimesc cei care au o prezenţă impunătoare: intră într-o încăpere, iar „lumina” din jurul lor eclip­sează întreaga audienţă. Da, mereu voi găsi în jur oameni fascinanţi, fiindcă eu consider că, dacă eşti deschis, cel puţin o dată pe zi găseşti ceva care să te inspire: un om, un gest, o floare, o lumină, o vorbă…

„Familia în care te naști este un noroc. Eu fac parte dintre norocoși”

– Eşti super-tare la matematică, un subiect ex­tra­terestru pentru mulţi dintre noi. Are şi mate­ma­tica poezia ei?

– „Matematica este limba în care Dumnezeu a scris lumea”, a spus Galileo Galilei şi eu cred că avea dreptate absolută. Multe dintre teoremele şi conceptele matematice există, de fapt, pretutindeni în natură, în vieţile noastre. Dacă întoarcem un con de pin cu susul în jos, în interiorul lui este exemplul ideal al Şirului lui Fibonacci (simetria perfectă, proporţia divină, numărul de aur – sunt câteva para­fra­zări ale acestui şir de numere). Mi se pare foarte trist că în momentul în care le şcoală învăţăm ana­liză matematică, unii se întreabă la ce le va folosi în viaţa reală. La tot ce ne înconjoară! aş răspunde. Dacă i-am da o şansă, dacă am aprofunda măcar puţin, ne-ar deveni limpede că matematica e peste tot, că ne ajută să înţelegem universul în toate profunzimile şi metaforele lui.

– Poţi dobândi dragul acesta pentru cifre şi stu­diu de unul singur, sau ai nevoie de îndru­mători?

– Părinţii au rolul principal în felul în care un tânăr vede lumea, sunt convinsă de asta. Din păcate, familia în care te naşti este pur şi simplu un noroc, unii au parte de el, alţii mai puţin. Eu fac parte dintre norocoşi. Părinţii mi-au dat toată liber­ta­tea să explorez ceea ce eu susţin că-mi place, fără să pună vreodată la în­do­ială alegerile mele. Au avut încredere că n-o să deviez şi m-au sus­ţinut din toate puterile. Aş spune că au avut în­credere şi în ei înşişi, în judecata lor şi în Dum­ne­zeu. Sunt per­soa­ne ex­trem de cre­din­cioase, eu şi fraţii mei (am o soră şi un frate mai mari) am crescut admi­rân­du-le credinţa şi în­cer­când să o asimilăm şi noi, fiecare după sen­si­bilitatea sa. Dincolo de asta, eu am găsit un ajutor în plus în priete­ne­le me­le cele mai bune: căr­ţile. Părinţii mi-au făcut legitima­ţie de acces la Biblioteca Me­tro­po­li­tană, la opt ani. Am folosit-o in­tens. Dacă arunc acum un ochi în biblioteca mea personală, pri­me­le cărți care-mi sar în ochi sunt „Jurnalul fe­ri­cirii” al lui Nicolae Stein­­hardt, sau „Nu­me­le tranda­firu­lui”, celebra carte a lui Um­berto Eco. Cărţile aces­tea au loc de cin­ste pe raft şi mă întorc regulat la ele. Mă ajută să-mi păstrez empatia, să nu mă rătăcesc într-un prezent destul de comercial. Mă împie­dică să-mi pun vreo­dată ochelari de cal şi să mă limitez la un singur lucru. De altfel, eu mi-am început edu­caţia la o şcoală de muzică. Până în clasa a VII-a, am fost elevă la „George Enescu”, am făcut vioară de performanţă. Ce bază minunată mi-a creat asta: una sensibilă, artistică, una care mă face şi azi să admir cel mai mult oamenii creativi şi cu orizonturi diverse. Pentru că, da, există cercetători înţepeniţi în studiul lor, care nu ridică privirea către ceea ce se întâmplă în afara laboratoarelor. Eu consider că aceştia nici nu vor ajunge adevărate modele în ştiinţele lor, pentru că nimic nu poate sta de unul singur, nimic nu există fără conexiuni. Matematică, poezie, natură, muzică, filosofie – toate sunt legate între ele. Avem în Eminescu cel mai la îndemână exemplu în acest sens. Unul excepţional!

„Voi studia în străinătate, apoi mă voi întoarce în România. Vreau să provoc o schimbare în țara mea”

– Cum arată, Sânziana, o zi obișnuită din viața ta?

– Adică o zi de şcoală… Destul de banală. Mă trezesc la 6, ca să ajung la şcoală la 7.30. Termin la ora 13, iar de aici încolo, programul meu diferă în funcţie de cât am de învăţat. Fie merg la o cafenea şi studiez până pe la 7 seara, fie vin acasă şi… dorm. Vă spun sincer, mă epuizează fizic şcoala. Seara mi-o petrec cu părinţii, la poveşti, citind sau studiind. Sin­gurul timp pentru socializare, în timpul săptă­mâ­nii, e tot la şcoală, pauzele fiind momentele în care vorbesc cu prietenii.

– Am mai observat asta: tineri cu manualele deschise, pe mesele cafenelelor. De ce faceţi asta?

– În ceea ce mă priveşte, explicaţia e simplă: am prea multe lucruri care-mi distrag atenţia în casă, principalul vinovat fiind chiar patul. Sunt la doi paşi de el şi, nu ştiu dacă e doar o fază, dar în ultimul timp, aş dormi încontinuu. Simt nevoia să hibernez, de-a dreptul. Aşadar, îmi pun căştile pe urechi, merg la cafenea, întind de un ceai câteva ore şi studiez. Doar aşa reuşesc să intru în acea stare de con­cen­tra­re maximă, starea de „flow”, cum o numim noi.

– Urmează inevitabila întrebare: vei urma fa­cultatea în România sau în străinătate?

– Voi merge în străinătate, am aplicat deja la mai mul­te Universităţi. Dar nu la cele mai prestigioase, pe ele mi le păstrez pentru master. Voi merge, fie în Olan­da, fie în Danemarca, fie în Irlanda, pentru că vreau să-mi trăiesc anii studenţiei, vreau să cunosc mulţi oameni diverşi, să învăţ despre lume. Vreau ca sfe­rele mele de interes să depăşească şcoala, aşa cum am făcut şi în liceu. Simt nevoia să explorez. Apoi, după terminarea studiilor, mă voi întoarce în Româ­nia, pentru că vreau să-mi aduc contribuţia în dome­niul meu, adică în tehnologie. Poate chiar să-mi des­chid propria companie. Uneori, vorbele aces­tea sunt con­siderate clişee, dar eu chiar visez să pro­voc o schim­bare în ţara mea, de aceea sunt convinsă că voi reveni.

– Care e schimbarea la care visezi?

– Mi-aş dori să creez un pod între umanitate şi tehnologie. Mi-ar plăcea ca aceste lumi să lucreze împreună armonios, una în folosul celeilalte. Cel mai mare vis al meu este să reuşim să utilizăm teh­no­logia în folosul nostru, fără a ne pierde umani­ta­tea. Un exemplu: medicina. Roboţii din sala de ope­raţie ne sunt de real folos în salvarea vieţilor. În schimb, nu sunt deloc de acord cu ceea ce se în­cearcă în ultimul timp, acele transplanturi de creier între om şi robot, care se numesc transuma­nism. Să intervii în fiinţa umană, pentru a o schim­ba, nu pen­tru a o salva sau trata, nu mi se pare deloc benefic pentru omenire. Ideea îmi creează mult disconfort.

– De ce? Ce te sperie?

– Mă tem că astfel am rupe legătura cu Dum­nezeu. Să-ţi pierzi sentimen­te­le şi trăirile umane înseamnă pentru mine să-ţi pierzi rostul în univers.