PS Siluan Mănuilă (episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria): „Încercăm să fim un factor de prezență românească, de retrezire și de păstrare a românismului în Ungaria”

Cum treci granița din România în Ungaria, pe la Vărșand, prima localitate e Jula (Gyula). Orașul e renumit pentru băile sale termale, intens frecventate de turiști, foarte mulți din România, dar și pentru că aici trăiește cea mai importantă comunitate de români din Ungaria. În centrul orașului, aproape de cetatea medievală, se află Catedrala Ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae”. Pri­măvara abia începe, și asta face s-o poți observa ușor, în celelalte anotimpuri, e ascunsă vederii de frunzișul des al copacilor bătrâni ce-o înconjoară, aproape la fel de înalți ca și ea. Arhitectura exterioară nu o prea deosebește de bisericile cato­lice sau refor­ma­te, iar în interior, feres­trele, mul­te și înalte, mai mari decât un stat de om, aproape că nu lasă loc icoa­ne­lor. Doar în partea superioară a zi­du­rilor și pe tavan, câteva scene bi­bli­ce își armoni­zea­ză povestea cu cele de pe catapeteas­ma viu colora­tă, cu arabescuri aurii, în cel mai pur stil apusean.

Pe ușa de la intrare, sunt câteva în­drumări în limbile maghiară și ro­mâ­­nă, iar câțiva pași mai încolo, în par­tea dreap­­tă, pe două plăci de mar­­­mură nea­gră, pisania spune po­ves­tea catedralei. În față, în dreapta alta­ru­lui, stă arborat un steag tricolor.

„O mânuță de preoți”

Preasfințitul Siluan Mănuilă îi păs­torește pe românii din Ungaria, din anul 2007, urmându-i fratelui său de călu­gă­rie (după cum îl nu­meș­te), PS Sofronie Drincec, primul episcop al românilor din Ungaria, acum episcop al Oradiei.

– Părinte, o întrebare lămuri­toa­re: ce înseamnă Episcopia Or­to­doxă Ro­mâ­nă din Ungaria, din punct de vedere administrativ?

– Documente bisericești ale vremii ates­tă faptul că în Ungaria, comunitatea românească are rădăcini foarte vechi. Un astfel de document, din 1651, amin­teș­te de Mitropolitul Sofronie al Cetăților Li­po­­va și Gyula. După trasarea granițelor, în 1920, mulți inte­lec­tuali și preoți ro­mâni s-au întors în țară. Mai târ­ziu, după 1946, erau în jur de 20-21 de parohii și doar pa­tru preoți, care erau în legătură canoni­că cu bise­rici, cu protopopiate și cu eparhii din România. Atunci s-a decis înființarea Episcopiei Ortodoxe Ro­mâne din Unga­ria, decizie validată de sinodul Bise­ri­cii Ortodoxe Române în 1950-1952, dar pri­mul epis­cop titular al acestei eparhii a ve­nit abia în anul 1999, PS Sofronie Drincec.

Eparhia de astăzi se întinde la nivelul întregii Un­garii, iar comunitatea românilor de aici numără peste 26 de mii de per­soane, desigur, nu toți orto­docși. Orto­docși sun­tem câteva mii dar, cu toate acestea, suntem cea mai numeroasă comunitate ortodoxă din Ungaria. Avem 21 de parohii situa­te de-a lungul fron­tierei cu România, în județele Csongrad, Bi­chiș și Bihorul Un­guresc, dar și la Budapesta. Avem o mănăstire la Săcal și o alta la Buda­pes­ta. Reședința episcopală se află aici, la Jula, unde avem două lăcașuri de cult: Cate­drala Epis­copală, cu hramul Sf. Ierarh Nico­lae, și o bi­se­rică cu hra­mul Sf. Cuvioasă Paras­che­va, în Jula Mică, un cartier al orașului.

„Identitatea românească se cam pierde”

–    Mai țin românii din Ungaria aproape de bise­rică, de cele ale sufletului, sau i-a atins și pe ei răceala Apusului?

– Aici, la catedrală și la episcopie, suntem doar o mâ­nu­ță de oameni, dar chiar și așa, încercăm să fim un fac­tor de echilibru, de prezență românească, de retre­zi­re și de păstrare a ro­mâ­nismului în zonă. Potrivit ta­lan­ților pe care bunul Dum­nezeu ni i-a dat, ne stră­duim să facem tot ce putem și, mai ales, să facem cu drag. La fie­care parohie în parte, sunt cinci-zece bo­te­­zuri și 10-20 în­mormân­tări pe an, la cate­dra­lă, la fel. La Buda­pes­ta sunt ceva mai nu­meroase, pen­tru că e și cen­tru uni­ver­sitar și se formează multe fa­milii mixte. Acolo sunt doi preoți și o obște de trei măi­cu­țe și avem slujbă în fiecare zi. Și aici, la cate­drală, e Li­turghie în fiecare zi, chiar dacă uneori nu intră nimeni.

În Ungaria, sunt cinci fe­luri de ortodocși: românii, sâr­bii, bulgarii, grecii și exis­­tă și o eparhie ortodoxă ma­ghiară, care ține de patri­ar­hia Moscovei. Deși au ră­mas din­coace de graniță, într-o țară unde se vorbește altă limbă, o țară destul de puternică din punc­tul de vedere al afirmării caracterului național, românii de aici au avut o istorie intere­santă, au reușit să-și vor­beas­că în con­tinuare limba și să-și păstreze multe din tra­dițiile strămoșești. În răstimp de trei-patru genera­ții, lu­cru­rile s-au schimbat, iar ti­ne­rii nu prea mai vorbesc româ­neș­te sau nu vor­besc deloc. De­si­gur, sunt și perso­na­li­tăți româ­nești deosebite, care au păs­trat legătura cu intelec­tuali din Ro­mâ­nia, dar la nive­lul comunității, la nivelul oamenilor simpli, a­ceas­tă identitate românească se cam pierde, mai ales din punct de vedere lingvis­tic. Pe par­tea rădăcinilor, însă, a sân­gelui, a su­fletului, poate și a senti­men­telor, tind să cred că e adevărat că „sân­gele apă nu se face”, cum spu­ne o vorbă românească.

– Care este statutul preoți­lor ortodocși români în Unga­ria? Au și ei nevoie de un alt serviciu, de o altă sursă de venit, cum se întâm­plă în multe cazuri în România?

– Din punct de vedere financiar, și preoții din Un­ga­ria au o situație dificilă. De la parohie, veniturile sunt mici, sunt doar două-trei cu mai mulți credincioși și care poți să zici că se descurcă mai bine, dar sunt și situații în care preoții tre­bu­ie să mai facă și altceva, pe lângă preoție, pen­tru a-și completa veni­tu­rile, pen­tru că au și ei familie și copii. Suntem recunoscuți oficial ca Biserică și cult de către statul ma­ghiar, iar din partea asta mai pri­mim câte un sprijin, la fel cum exis­tă și posibilitatea înain­tării unor dosare de finanțare sau de pro­iecte, dar acestea doar pen­tru re­staurări de biserică sau pentru excursii cu tematică reli­gioasă. Exis­tă și sprijin pe care-l primim din România, sprijin pe care-l pri­mesc toți preoții din diaspora.

– Mai vin românii la bise­ri­ca lor?

Duminică dimineața, la ora de începere a Litur­ghiei, în bise­rică e doar cântărețul și, undeva, în altar, sunt preoții. Până la sfâr­­șitul slujbei, abia dacă se adu­­nă vreo 25 de cre­dincioși. Rându­ia­la liturgică nu diferă cu nimic față de cea de-acasă, doar un ușor ac­cent unguresc mar­chea­ză rostirea, cu un fel de inte­ro­ga­ție la fiecare fi­nal de cuvânt. „Cu frică de Dum­­ne­zeu, cu credință și cu dragoste să vă apro­pi­ați!”. Pre­otul își cheamă cre­dincioșii la împărtășanie, ridi­când ușor Potirul. Și nimeni nu face nici un pas, nimeni.

– Imaginea aceasta, a preotului care nu are pe cine să împărtășească, mi se pare foarte tristă!

– Nu trebuie să vă faceți griji din punctul ăsta de vedere. În zona asta este o influență destul de puter­ni­că a reformaților și a altor confesiuni asupra cre­din­cioșilor mai în vârstă. Dar după 1990, românii din țară au descoperit, și ei, băile termale, și vin în număr foarte mare aici, nu doar în sezon. Unii dintre ei intră în catedrală, socotind-o monument istoric, și desco­pe­ră cu bucurie că e lăcaș de cult românesc, că se slujește în limba română, și atunci vin la slujbe, pe perioada șederii aici. Chiar și maghiarii din oraș, care au și ei biserica lor catolică, foarte frumoasă, într-o zo­nă centrală, ne-au spus că au intrat pentru câteva clipe în catedrală și liniștea pe care au simțit-o i-a făcut să revină, căci se simt bine din punct de vedere sufletesc. Și deși trăim într-o țară catolică, nici la biserica romano-catolică din Gyula nu cred că sunt duminica, la slujbă, mai mulți credincioși decât la noi, deși se slujește în limba lor și sunt în țara lor.

„Fenomenul asimilării e destul de puternic”

– Care sunt problemele cu care se confruntă românii din Ungaria? Diferă ele de cele ale româ­nilor din țară?

– Cea mai importantă problemă e faptul că, fiind puțini, fenomenul asimilării este destul de puternic. În ortodoxie, lucrurile se întâmplă în libertate. Noi nu forțăm pe nimeni să vină la biserică, să se împăr­tă­șească, să facă un lucru bun sau, în cazul celor mai tineri, să descopere valoarea credinței sau să înțelea­gă cât de mult contează că bunicii lor au fost români, că vorbeau ro­mâ­nește și și-au păstrat cu sfin­țe­nie credința și tradițiile românești, chiar nevoiți să trăiască într-o țară străină.

Există și problema îmbătrânirii și a împuținării, pen­tru că cei bătrâni se mută la Domnul, iar cei mai tineri se duc și se stabilesc în alte părți. Ar fi foarte im­por­tant ca familiile tine­re, atât din țară, cât și din co­mu­­­nitatea românească din Ungaria, să fie spriji­nite de statul român, să fie încurajate să facă cel pu­țin câte doi copii. Noi, ca Biserică, nu avem prea mul­te posi­bi­lități să facem ce­va în acest sens, dar ne facem griji ce se va întâmpla pe mai departe cu ro­mâ­nii, în general, și cu comuni­ta­tea românilor din Un­ga­ria, în spe­cial, pentru că o comunitate fără copii nu are niciun viitor. Dincolo de toate acestea, însă, sufletește vor­bind, problemele credincioșilor sunt aceleași, indife­rent în ce țară trăiesc și ce limbă vorbesc.

Icoanele Părintelui Arsenie Boca. Sau nu?

– Am avut ocazia să ajung în satul Otlaca-Pus­tă, de lângă Be­kescsa­ba, și să intru în biserica de acolo. Am aflat că duminica, la sluj­bă, abia dacă mai vin ze­ce cre­dincioși. Și totuși, biserica are stra­­ie curate, e frumos zugrăvită, și la interior, și la ex­te­rior, și e aco­pe­rită cu țigle noi. Cum reușiți să fa­ceți asta? În ța­ră, din păcate, sunt sute de biserici lăsa­te în para­gi­nă, în sate cu chiar mai mult de zece credincioși…

– Fenomenul dezbinării sau al luptei pentru exis­tență și pentru fon­duri există și aici, dar noi am încer­cat să rămânem un factor de echilibru, ne stră­duim să ne vedem de treabă, să îngrijim lăcașu­rile de cult, să avem grijă de credincioși. Ne străduim să strân­gem comunitatea în jurul biseri­cii și, dacă va da bunul Dumne­zeu să mai rămână vremuri li­niș­tite, în care să poată fi înțe­le­se și susținute și ve­chi­le va­lori pe care le-a avut fie­ca­re bi­se­ri­că, fiecare țară, fiecare neam în parte, atunci nădăjduim că lu­cru­­rile vor fi duse și mai depar­te. Spre deosebire de multe bi­se­rici ale românilor din Occi­dent, majo­ri­tatea bisericilor or­to­doxe din Un­ga­ria sunt ale noas­tre, în pro­pri­etate. Avem și case parohiale, mai avem și ceva terenuri, unele tere­nuri agri­cole au mai fost luate, s-a mai dat câte ceva în locul lor. Bise­ri­cile sunt vechi și au ne­vo­ie de re­staurare și de întreținere. La multe s-au făcut deja lucrări foarte fru­moa­se și unele arată chiar ca niște bijuterii. Biserica din Apateu s-a resta­u­rat total în interior, cea din Otlaca-Pustă urmează să fie împo­do­bită cu pictură, la Chi­tighaz și la Micherechi s-au făcut câteva lucruri foarte frumoa­se, pentru că ne-a ajutat statul maghiar.

Mai sunt însă și biserici cu credincioși mai pu­țini, care prin forța proprie nu au posibilitatea de a-și renova lăcașul de cult, dar și problemele de acolo se vor rezolva, cu sprijin de la Secretariatul de Stat pentru Culte din București, de la Departamentul pen­tru Românii de Pretutindeni din România, dar și de aici, de la autoritățile maghiare și cu sprijinul Auto­guvernării pe Țară a Românilor din Ungaria.

– Părinte, în bisericuța din Otlaca-Pustă, am descoperit cu uimire două tablouri-icoane al căror stil de pictură seamănă izbitor cu cel al icoanelor pictate de Părintele Arsenie Boca. Aveți o așa co­moa­ră și n-o faceți cunoscută lumii?

– E greu de spus cum au ajuns acele tablouri-icoa­ne la Otlaca-Pustă și, mai ales, dacă sunt în­tr-adevăr create de Pă­rintele Arsenie Boca, pentru că nu există nici un document care să le ateste prove­ni­ența sau au­­ten­ticitatea, iar pă­rin­tele Roxin, care le-a adus în bise­ri­că, a tre­cut la Domnul, fără să lase nimănui măr­turie în acest sens. Probabil că pre­oții de la vremea respecti­vă au fost la Bu­­curești și au cum­pă­rat aceste tablouri-icoa­­­ne. Nu se știe dacă l-au și întâlnit (poate la Drăgă­nescu), pe Pă­rin­tele Arsenie Boca. Așa cum spuneam, nu se știe nici dacă chiar el le-a creat. Nu am vrut să facem caz de aceas­ta, pen­tru că, deși sunt foarte mulți credincioși care au mare cre­din­ță și evlavie la Părintele Arsenie Boca, sunt și mulți care contestă anumite aspecte ale activității sale duhovni­cești. Părintele Arse­nie Boca nu s-a băgat în poli­tică, nu a susținut pe unii sau pe alții, dar a avut darul de a ve­­dea în su­fletele oame­ni­lor și de a le da, în conse­cin­ță, un sfat bun. Nu am făcut tam-tam cu aceste ta­blo­uri-icoane, am zis că e mai bine să ne bucurăm de ele, pen­tru că, astăzi, orice spui se poate întoarce împo­tri­va ta.

„Față de ecumenism, a existat o reticență încă de la întemeiere”

– Cum arată ecumenismul a­ici, în Un­ga­ria, ne­vo­iți fiind să vă în­depliniți mi­si­unea du­hov­­ni­ceas­­că în­tr-o țară cu altă religie pre­­­domi­nan­tă și cu auto­rități pu­bli­ce de altă na­țio­nalitate și limbă?

– Față de ecu­menism, a existat o reticență încă de la întemeiere. Da­că scopul ar fi fost doar unirea creș­ti­nis­mu­lui și a altor confesiuni, și în principal a confe­si­u­nilor creș­tine, ar fi fost bine și ar fi fost de folos pentru toată lumea, căci și Mântuitorul s-a rugat ca toți să fie una și nu cred că în Împărăția lui Dum­nezeu vor fi lupte reli­gi­oase sau alte interese de acest gen. Problema cea mai mare a ecumenismului știți care este? Fiecare religie are vechimea și iden­ti­tatea ei, pe care reușește sau nu să o păs­treze, să o trans­mi­tă ge­ne­ra­țiilor mai tinere, în mă­su­ra în care cei mai tineri găsesc inimă deschisă, înțe­le­­gere și înțe­lep­ciune să va­dă valorile în lo­cul și în cre­dința în care tră­iesc. Nu poți să le unifici pe toate, să le globalizezi, ștergându-le particularitățile.

Aici, în Ungaria, prin anii 1943-1945, a fost o încercare de a-i atrage pe credincioși de o anumită parte. Au vrut să facă o singură biserică orto­doxă maghiară, care să fie sub conducerea unui pro­to­pop din partea Rusiei, gân­din­du-se, probabil, că așa sta­tul va putea controla mai ușor totul.

Există și această așa-nu­mi­ta „Săptămână de rugă­ciu­ne pentru unitatea creș­tină”, care a fost înființată, la fel ca și ecumenismul, nu se știe dacă doar pentru scopuri creș­­­tine benefice, ci și din alte rațiuni, politice sau de alt gen. În acest eveniment e implicată și Biserica Ortodoxă, de mai multă vreme, mai ales având în vedere că, în Occident, s-au oferit cadou foarte multe biserici pentru slujire ortodoxă, și atunci nu poți să le închizi ușa. Nu poți să spui celuilalt: „Eu nu mă întâlnesc cu tine, nici măcar nu pot să stau de vorbă cu tine, pentru că mi-aș trăda ortodoxia”. De aceea, s-a hotărât ca astfel de întruniri să poată fi organizate și în biserici ortodoxe, iar preoții să participe fără epitrahil, adică fără implicare liturgică directă, vor­bind despre probleme sociale, despre ajuto­rarea credincioșilor sau buna înțelege­re între oameni.

În Biserica Ortodoxă este o mișcare puternică de păstrare a tradițiilor și de reticență față de acest relativism, adică ecume­nis­­mul, de aceea, orice apro­pi­ere de acest gen ridică un semn de întrebare asupra ortodoxiei. Ni se spune că practicile și ideile noastre sunt depășite, sunt me­di­e­­vale, că nu sunt în ton cu gus­tul lumii de astăzi, dar abia cu­noscându-le îți poți da seama de profunzimea lor.