COSTION NICOLESCU: „Rugăciunea nu este un tonomat în care bagi fisa și iese melodia preferată”

Cum se împlinesc rugăciunile?

Pentru un om credincios, când i se împli­neș­­te o rugăciune, e un răspuns de la Dum­­ne­zeu. Ruga i-a fost primită și împli­ni­tă. Un motiv să se adâncească și mai mult în cre­din­ță, să merite mereu ajutor. Dar puterea rugăciunii se simte și când nu ceri o rezolvare prin ea. Ea dăru­iește lu­mină. O lumină care crește și crește și te înalță ușurel către cer. Lumina liniștii sufletești. A păcii cu tine și cu lumea ca­re te înconjoară. Drumul cel mai scurt către Dumnezeu. Oare există o știință a ei? Ce condiții trebuie împlinite, pentru ca rugă­ciu­nile noastre să primească răs­puns? L-am rugat să ne deslușească aces­­te două întrebări pe d-l COS­TION NI­CO­LES­CU, teolog și antropolog, co­la­bo­ra­tor permanent și mult prețuit al revistei noastre.

„Nu pot să am un picior amputat și să mă rog să-mi crească la loc”

– Domnule Costion, există vreo limită în rugă­ciune, o margine peste care nu putem să trecem, în cererile pe care le adresăm bunului Dumnezeu?

– Eu aș îndrăzni să spun că ar trebui să avem aș­teptări cât de cât raționale de la rugăciunile noastre. De bun simț. Asta nu înseamnă să nu avem credință și nădejde. Dar eu nu pot, de pildă, să am un picior amputat și să mă rog să-mi crească la loc. Nu că Dumnezeu nu ar putea să facă orice, dar nu pot eu să cer tot ceea ce El poate să facă. Să presupunem, de exemplu, că eu aș vrea să îmi reiau viața de la douăzeci de ani. Oricât m-aș ruga pentru asta, nu se va întâmpla, chiar dacă merg la toți sfinții să mă ajute. Există și cereri absurde. Trebuie să știi ce să ceri, pentru că există și lucruri ireversibile, față de care nu te poți purta de parcă nu ar fi așa.   

– Și atunci, ce ar trebui să cerem la rugăciune?

– Să cerem lucruri bune, pentru că există și oa­meni care cer ajutorul lui Dumnezeu, ca să facă cine știe ce răutăți. Rugăciunile bune sunt de mai multe feluri, dar eu le-aș împărți în două mari categorii. În prima, omul care cere are puterea de a acționa, în a doua omul e cu totul neputincios și atunci doar Dumnezeu are puterea de a mai face ceva. De exem­plu, dacă te rogi să treci un examen, trebuie să înveți și te rogi să fii ajutat în ceea ce faci. Dar te rogi degeaba, dacă nu înveți. Dumnezeu te ajută, liniștindu-te, inspirându-te, dar nu te poate trece examenul, dacă tu nu faci nimic.

„Sunt foarte puțini oameni care nu se roagă deloc”

– Părintele Teofil Părăian avea o vorbă – exa­menele nu se iau cu rugăciuni, ci cu învățătură.

– Da, pentru că în astfel de cazuri, ceea ce cerem noi în rugăciune este ajutorul lui Dum­ne­zeu. Noi venim cu nevoile, cu inima, cu dorința și cre­din­ța noastră că acest ajutor poate schimba ceva în bine. Sunt însă și rugăciuni pe care le spui când, efectiv, tu nu mai ai ce să faci, cum sunt rugăciunile pentru sănătate atunci când ești grav bolnav. Atunci Dumnezeu însuși tre­bu­ie să intervină pentru a te scoate din necaz, dacă El consideră că e bine să facă acest lucru. În astfel de situații ai nevoie, adesea, de o minune. Și avem credința că minunile se pot întâmpla, pentru că evanghelia este plină de minu­ni­le făcute de Hristos. Minuni care s-au împlinit, aproa­pe întotdeauna, în urma rugăciunilor, adesea disperate. Rugăciuni dispe­ra­te, dar nu dez­nă­dăjduite. Hristos le spune întotdeauna celor care-L roagă: „Cre­dința ta te-a mântuit!”. Și mai spu­­ne în evanghelia după Matei – „Dacă veți avea credință cât un gră­un­te de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici din­colo și se va muta; și ni­mic nu va fi vouă cu nepu­tin­ță”. Cât de mare e un bob de muștar? E foarte mic. Ei, de bobul acesta de muștar ține și împlinirea rugăciuni­lor noastre. Pentru că, dacă nu am avea credință nici cât un bob de muștar, nu ne-am mai ruga deloc. Dumne­zeu nu e din lumea aceasta, dacă noi credem doar în ceea ce e aici, atunci nu avem de ce să Îl mai rugăm pe El să ne izbăvească. Deși eu cred că sunt foarte puțini oa­meni care nu se roagă deloc. În momentele crucia­le, cred că se roagă până și cei care nu cred. Când este la ananghie, înainte să se gândească dacă există sau nu Dumnezeu, omul scapă din el un „Doamne ajută!”. Poate că nici nu-l spune cu cuvinte, dar simte că are nevoie de o intervenție su­pra­naturală. În situațiile dra­matice, te rogi foarte scurt, fiecare dintre noi am trecut prin așa ceva. Când nu ai timp, cererea e con­cen­trată în câteva cu­vin­te. Revenind, chiar în aceas­tă clipă sunt miliarde de rugă­ciuni spuse de cei care cred sau nu cred. Câte din ele se împlinesc? Poate că un om foarte rațional, care ar sta să facă o statistică, ar putea con­cluziona că cele mai multe nu se împlinesc. Poți să spui că nu s-au îm­pli­nit pentru că cei care se rugau nu aveau cre­dință, și rezolvi pro­­blema foarte sim­plist. Noi, oamenii, ju­­de­căm re­zul­tatul ru­găciunii în pla­nul ome­­nesc, secun­dar, și nu îl gândim în pla­nul eternității, deși acesta este esențial. La Dum­­­nezeu, lucrurile stau pe dos: la el, pla­nul eternității este cel mai important, chiar dacă nu negli­jează și planul ome­nesc, lu­mesc. De aceea, El nu lasă lumea de izbe­liște. Nu. Ne ajută și aici.

„Ca să te-ajute, Dumnezeu are nevoie de conlucrarea ta”

– Există mulți oameni care nu cer ceva când se roagă. Se roagă, pur și simplu, de dragul de-a se ruga. Care este răsplata lor?

– În rugăciune, îl recunoști pe Dumnezeu ca atotțiitor, atot­puternic și speri în mila și iubirea lui. Și mai crezi că rugăciunea îl face pe Dum­ne­zeu îm­preună lucrător cu tine. El are nevoie de conlu­crarea ta, pentru a schimba ceva în viața ta. Sigur că lucra­rea ta fa­ță de lucrarea Lui e ca o pică­tu­ră într-un ocean, dar e o pi­cătu­ră necesa­ră. Fără ea nu există o relație între om și Dumnezeu. Chiar și într-o mi­nu­ne, când Dumne­zeu are o lucrare copleșitoare, picătura aceea a ta are un rol imens, pentru că saltă ființa noastră, dintr-un stadiu nesim­țitor față de Dumnezeu, într-un stadiu care o face o ființă în stare să stea de vorbă cu crea­to­rul Ei, în care își pune toată nădejdea. În rugăciune depă­șim greșelile noastre, păcatele, uitarea de Dumnezeu, negli­jen­ța și simțim posibili­ta­tea de a le depăși, concomitent cu simțirea milos­ti­virii, a iubirii dum­nezeiești. Poa­te că, une­ori, chiar Dumnezeu îngăduie ca noi să intrăm în stare de criză, pentru a ieși din ea trans­for­mați. Pentru că, adesea, când suntem bine, ne rugăm, avem fiecare un canon zilnic, citim rugă­ciuni alcătuite de sfinții bisericii, în care cerem iertare de păcate, lu­mi­nare, sănătate etc. Când însă suntem la necaz, atunci poate că nici nu mai citești rugăciuni, ci te rogi din adâncul inimii și descoperi că, deodată, rugăciunea ta are cu totul altă încăr­că­tură. Altfel o spui, altfel o trăiești. Mă opresc cu gândul la țăranii noștri, pentru care rugăciunea nu însemna citirea sau reci­tarea unor texte, cum facem noi. Țăranul avea această conștiință, despre care v-am mai vor­bit, că în cuvânt există o forță care mișcă lucrurile. Cu­vân­tul nu era folosit doar în comuni­ca­re. Pentru el, cu­vintele erau încărcate de o forță nevăzută. Atunci când spui cuvântul „Dumnezeu”, te și încarci de pre­zența Lui, de puterea Lui. De aceea, toate cuvin­tele rugăciunii nu pot aduce decât bine în lume, pentru că sunt încărcate pozitiv, capabile să urneas­că lucrurile spre bine, spre o rezolvare favorabilă.

„Rugăciunea are nevoie de sinceritate și de iubire”

– Ce-ar trebui să facem, ca rugăciunile noastre să se împlinească?

– Proorocul David spune în psalmul 144: „Aproa­pe este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr”. Așadar, rugăciunea are nevoie în primul rând de sinceritate, cea care nu este sinceră, care e făcută de ochii lumii, nu se împlinește. Apoi, de căpătâi în ru­gă­ciune este iubirea de Dumnezeu. Iubirea este mai presus de credință, căci credință în Dumnezeu se spune că au și demonii. Iubirea ta îl impli­că pe Dumnezeu în rugăciunea pe care o spui. Cum se spune în Psalmi: „Iu­bit-am pe Domnul, că a auzit glasul rugăciunii mele, că a plecat ure­chea Lui spre mine”. Și apoi, o altă condiție a împlinirii ru­gă­ciunii este ier­tarea. Știți că Hris­tos s-a ru­gat, pe cruce fiind, ca Tatăl să îi ierte pe cei care L-au răstignit, pentru că nu au știut ce au făcut. Acesta este un model de rugăciune pe care noi nu-l urmăm, pentru că noi nu iertăm. Nu i-am iertat nici astăzi pe cei care L-au răstig­nit pe Iisus acum 2000 de ani și nu îi iertăm nici acum pe cei care-L răstignesc în pre­zent. Nu în ultimul rând, ar trebui să ne ru­găm și unii pen­tru alții. Pentru că sunt oameni care au o rugăciune mai puternică decât alții. De aceea, mai ales în situații dificile, ne încre­dințăm unor oameni pe care-i soco­tim îmbună­tă­țiți, care au mul­tă pu­tere în fața lui Dumnezeu. Și aceas­tă împreună rugăciu­ne ne aju­tă. Cât și cum, nu avem noi cum să știm, dar ne ajută. Uneori, le cerem ajutor și oame­ni­lor obișnuiți, pen­tru că orice gră­unte de rugăciune pus împreună se adaugă, nicio fă­râ­mă de rugăciune nu strică și nu se pierde la Dumne­zeu. Dar (și asta trebuie să subli­ni­ez), orice ai face, chiar dacă ai cre­dință și iubire și iertare și se roagă împreună cu tine toți părinții extra­or­dinari ai țării, unii sfinți, nu în­seamnă că dorința ta, exprimată prin rugăciune, se va împlini cu certitu­dine, poți să treci prin ne­ca­zuri mari și să vezi că, deși îi ceri lui Dumnezeu izbăvirea, nu o pri­mești. Te rogi și nu se întâmplă nimic! În mo­men­tele acelea, îți e greu să spui că Dumnezeu știe mai bine ce ai tu nevoie. Ai vrea ca tu să fii cel care știe cel mai bine, iar El să se dea după știința ta.

Ne­împlinirea rugăciunilor la mari necazuri îi poa­te duce pe unii la disperare, chiar la supărarea pe Dumnezeu. Poți să ajungi să crezi că El nu te mai aude! Or, noi știm că tot timpul El ne aude, de faptul ăsta suntem încredințați toți cei care credem. Foarte multe ne spune despre asta Sfântul Prooroc David. Spune el în Psalmi – „Cel care a fă­cut ure­chea nu poate să nu ne audă rugă­ciunile, iar Cel care a făcut ochiul nu are cum să nu ne vadă”. Și tot David spune – „Dumnezeu mă va auzi când voi striga către Dânsul!”. Asta este starea pe care o ai la necaz – nu te mai rogi, ci strigi la Dum­nezeu! Într-un strigăt concentrarea e totală! Și când strigi, ai și toată încrederea. Nimeni nu strigă în pustiu, aco­lo unde știe că nu-l aude ni­meni, unde strigătul nu are niciun sens. Toți stri­găm cu nădejdea că ci­neva ne aude și ne și sare în ajutor. Rezultatul acelui ajutor nu-l cunoști. Dacă-ți arde casa, strigi să sară oame­nii, dar nu știi dacă vor reuși să stingă incendiul. Știi însă că vor sări, iar ființa ta îți spune că trebuie să strigi după ajutor. Rugăciunea este mai presus de aceas­tă relație mecanică (sunt oa­meni care spun că atunci când te doa­re capul, tre­bu­ie să spui de trei ori „Tatăl nos­tru” ca să-ți trea­că). Poate că și trece du­re­rea uneori, dar e gre­­șit să te gândești că rugă­ciunea e ca un to­no­mat în care bagi fisa, adică rugăciu­nea, fie ea de aur, ar­gint sau metal sim­plu, și gata, discul se așează și din tono­mat răsună exact me­lo­dia pe care ți-ai do­rit-o. Răs­­punsul la ru­gă­ciu­ne nu este au­to­mat, e mai presus de o relație mecanică, e o relație foarte com­plexă și foarte in­timă cu un bilanț final într-o altă lume, la care noi nu avem acces decât cu gân­dul. Sunt si­tu­ații, avem exem­ple în evan­ghelii, când Dum­nezeu intervine une­ori fă­ră ca o­mul să se roage. Există în viața fie­căruia mo­­mente când ești scos din si­tu­ații dificile, îna­inte să apuci să te rogi. Sigur că în ini­ma ta exista o dorință adâncă de-a fi ajutat, care poate fi văzută ca o rugă­ciune și, de asemenea, poți să spui că te-a salvat îngerul păzitor, dar, în final, tot îți dai seama că ai fost salvat fără să fi cerut acest lu­cru, așa cum exis­tă situa­ții când te-ai rugat intens și nu ți s-a răspuns.

– Dar de ce credeți că Dum­ne­­zeu nu împli­neș­te toate rugă­ciunile?

– Eu cred că e o întrebare legitimă, cred că toată lumea și-o pune la un moment dat în viață, iar biserica nu ne dă un răspuns. Ea ne învață că doar Dumnezeu știe de ce se întâmplă așa. E o tai­nă pe care, dacă încercăm să o depă­șim, ajungem la niște expli­ca­ții foarte simple și foarte vechi, care sunt în măsură să ne aducă o consolare: că nu a existat destulă credință, că așa a fost de folos etc. Însă această consolare nu re­u­șește să ne aline durerea în ma­ri­le încercări. De exemplu, în ca­zul morții unui copil, chiar și cei mai credin­cioși tot necon­so­lați rămân până la urmă și se întreabă de ce li s-a întâmplat lor asta și nu altora. Pentru că nu e firesc să-ți moară copilul înaintea ta. Firesc este să ne ducem pe măsură ce îmbătrânim, iar biseri­ca se roagă mereu pentru asta, se roagă în general pentru viață.

„Cel mai bun lucru este ca în relația ta cu Dumnezeu să faci tot ce poți, până la capăt”

– Ce i-ați spune unui om care a trecut printr-o încercare grea, care s-a rugat, dar Dumnezeu nu i-a răspuns?

– Cred că cel mai rău lucru e să te gândești, în astfel de situații, că rugăciunea nu mai are niciun rost. Dacă și așa Dumnezeu hotărăște cum vrea El, ce rost are să-I mai ceri ceva? La un astfel de gând poți să îi răspunzi cu un altul. Să te cercetezi pe tine și să vezi că, de-a lungul timpului, multe rugăciuni ți s-au împlinit, iar dacă ție nu ți s-au împlinit, cer­cetează mărturiile celor cărora li s-au împlinit rugă­ciu­nile – prieteni, rude sau oameni din biserică. Sun­tem, așadar, chemați să facem tot ceea ce pu­tem, pentru că nu știm ce și cât din rugăciunile noas­tre se împlinește până la urmă. Cel mai bun lu­cru este ca în relația ta cu Dumnezeu să îți epuizezi toată energia, tot elanul, să faci tot ce poți, până la capăt. Eu am avut în viață momente când m-am ru­gat cu un fel de disperare, pentru că nu mai aveam scăpare decât de la Dumnezeu. De exemplu, când soția mea era însărcinată cu băiatul nostru, a fost în pericol să piardă sarcina, apoi el s-a născut prema­tur. În momentele acelea, am telefonat la toți părin­ții duhovnicești pe care îi știam, iar eu însumi eram concentrat în rugăciune, chiar și atunci când mer­geam pe stradă. În cele din urmă, totul a fost bine, bă­iatul meu este acum mare, sănătos. Apoi am fost bolnav de cancer și m-am dus la Sfântul Munte Athos și m-am rugat acolo pentru vindecare. De aceea eu cred că trebuie să facem tot ceea ce ține de noi, până la capăt. De la acel capăt, pace bună, lucrează Dumnezeu! Tu ai puterea să încerci, nu ai puterea să schimbi, pentru că tu nu știi totul. Și, până la urmă, chiar și legile naturii pe care tu vrei să le schimbi, ca să se facă o minune cu tine, aceste legi sunt puse tot de Dumnezeu și sunt o minune în sine. Ele guvernează tot universul și nu pot fi schimbate, nici cu o zecimală, fără ca totul să se năruie. Viziunea ta omenească e mărginită, însă dorințele îți sunt nemărginite, iar conflictul dintre cele două te macină, vrând, nevrând, oricât ai fi de credincios. Putem să luăm exemplu de la călugări, care, încercând o desprindere de lume, au un alt fel de a se ruga. Ei încearcă nu să ceară ceva, ci doar să îl slăvească pe Dumnezeu. Într-o astfel de stare, minunile, dacă vin, vin firesc.