MOȘII DE PRIMĂVARĂ

• Ziua când se întorc morții acasă •

• În fiecare an, pe 9 Martie, de praznicul Sfinților 40 de mucenici, ortodoxia rânduiește pomenirea morților – Moșii de Primăvară, cum li se spune în popor. De aici înainte, în toate sâmbetele Postului Mare până la Sâmbăta Floriilor, în biserici se vor pomeni cei care au trecut la viața veșnică, în nădejdea Învierii •

„Domnule Cristian, la noi, de Sâmbăta Morți­lor, e ca la Paște”, mi-a spus părintele Dan Nedel­cu, din Puchenii Moșneni și cuvintele lui se adeve­resc într-o lumină orbitoare. Biserica e plină-ochi. Flacăra lumânărilor ajută ru­gă­ciunile să urce la cer. De jur împrejur, colaci așezați pe ștergare albe, alături de colivele cu cruci încrustate. E liniște și vocea părintelui deapănă domol numele celor ador­miți. Nu sunt plecați, sunt aici, cu noi. În Sâm­bă­ta Morților, cerul coboa­ră pe pământ. Părintele Dan Nedelcu îmi dă o hârtie pe care sunt scrise câteva nu­me, bătrâne din sat, foarte legate de morții lor, pe care îi pomenesc, pentru care se roagă și cărora li se roagă. Uneori, cei trecuți la Domnul răspândesc o brumă de sfințenie. Și atunci, rudele lor îi cheamă în ajutor, la ananghie. Iar moșii cei sfinți răspund.

Tușa Filofteia

Cu tușa Filofteia Radu am vorbit prima. E îm­brăcată cernit, înaltă, slabă, cu ochii negri și mari, căutând o zare pe care eu nu o văd, adânciți într-o durere pe care eu doar o bănuiesc. „Am o mare su­­părare, ma­mă, că mi-a mu­rit băiatul, are un an și mai bine de când s-a dus. Dumne­zeu tre­buia să mă ia pe mine!”. Ieșim din biserică. Afară e soare ca la Paște, cum îmi spusese părinte­le. Încerc să o prind de braț, dar nu mă lasă. „Sunt bătrână, mai­că, da’ încă mai pot, de ce să-l supăr pe Dumnezeu?”. Se des­­prinde din mâna mea și o ia îna­inte, călcând sfios, așa cum pășesc toți țăranii bătrâni, parcă rușinați că trebuie să calce pe pământul din care trăiesc. Ne așezăm pe bancă, în curtea bisericii. Tușa Filofteia s-a născut în 1932 și a prins toate urgiile acestei lumi: Al Doilea Răz­boi Mondial, foametea din ’47, co­mu­niș­tii, totul. Dar necazurile n-au frânt-o, s-a ținut tare de Dum­ne­zeu și de biserică până mai ieri, când i-a murit băiatul. A fost peste puterile ei, niciun părinte nu ar trebui să-și îngroape copilul. De-asta a venit azi la biserică, să se roage pentru sufletul lui și de-asta, când vorbește, are un icnit scurt, plânsul stă să o înece. Vorbele-i curg ca un bocet pentru fiul care a trecut pragul lumii înaintea ei. „Aoleu, ce mă rog, în fiecare seară zic Crezul și mă rog lui Dumnezeu pentru el și îi spun – «De ce mi l-ai luat, Doamne!? Că pe mine trebuia să mă iei!». Dar nu mă mai aude Dumnezeu… Nu ne mai aude pe niciunii, că ne-am răit, nu mai e lumea cum era nainte, e destrăbale acum… Dacă-mi auzea Dumnezeu rugăciunile, nu mi-l lua. Eu trăiesc, și el e în cimitir… Când mi se face dor de el, ies și-l tot strig prin grădină, de-mi spun vecinii – «Te îmbolnăvești, nu-l mai chema!». Da’ ce să fac? Vorbesc cu Vasilică mai mereu și-l visez. Îl visez, mamă, prin curte, așa cum era el când trăia. Dac-aș putea să mă duc să mă-ntâlnesc cu el sus în cer, aoleu, cum m-aș duce! Tare-aș vrea, maică, să mă ia Dumnezeu, așa, într-o secundă!”.

Cum s-a întors Ene acasă

Doamna Ioana Lupea e la fel de senină în fața morții pe cât suntem noi în fața unui apus de soare. Un apus care se reflectă în ochii ei albaștri, în mâinile pe care le ține împăcate în poală, în liniștea în care pare că s-a așezat pentru totdeauna. Are 84 de ani, și-a pierdut soțul de cinci. Însă plecarea lui nu a sfâșiat-o, deși au fost toată viața într-un gând. „Înainte să vină ziua parastaselor, eu am o agitație. Cred că sufletul soțului meu mă cheamă să îi fac pomenirile. După ele mă liniș­tesc. Să știți că de Sâmbăta Morților, toți cei dragi ai noștri care au plecat dincolo ies și ne așteaptă”. Domnul Ene a plecat în lumea de dincolo în somn. Ea a crezut o vreme că încă dormea, a încercat să îi ia tensiunea, s-a convins cu greu că trecuse dincolo. „Eu cred că, de când a murit, Ene a venit acasă, pentru că îi simt pre­zen­ța și prin casă, și prin curte”. Pare straniu, unii s-ar gândi că e înfricoșător să trăiești lângă tine cu un suflet plecat de aici, dar pe doamna Ioana prezența soțului o liniș­tește, ba chiar îi dă o sigu­ran­ță pe care, atunci când trăiau împreună, nu a avut-o. Mereu îi era frică de întu­neric. Când se înnopta, se căsca un hău în sufletul ei, un hău în care s-ar fi putut pierde. Atunci îl ruga pe Ene să vină cu ea. Chiar dacă trebuia să iasă puțin prin curte, voia să-l simtă în preajmă. De dormit, nu putea dormi singură. Când soțul i-a murit, s-a gândit că hăul o va înghiți, dar a fost in­vers – plecarea soțului i-a alungat urâtul. Sufletul lui Ene s-a pus paznic peste lumi și, de atunci, nu-i mai e frică. Deloc. „Toți se gândeau că o să îmi fie teamă să mai stau singură în casă, fără soțul meu, dar eu am rămas și am dormit fără el, în camera în care înainte îmi era frică să fiu pe întuneric. Acum ies singură prin curte, în plină noapte, și nu mai am nicio frică! Cred că el, de dincolo, mă apără!”.

Dascălul sfânt

Puchenii Moșneni sunt vechi, începuturile sa­tu­lui se pierd în negura vremurilor. Hronicile vorbesc despre el de acum cinci veacuri și mai bi­ne. Sute de ani la rând, moșnenii au lu­crat pămân­tul, au meș­te­șugit oale și ro­gojini, când aveau ră­gaz. Și eu cred că tot arându-și ogoarele, îm­pletind papura și lucrând cu lutul, și-au învățat sufletele cu sin­gurătatea și-au în­vă­țat să tră­ias­că și să se împace cu moar­tea. Astăzi, noi, oamenii mașină­riilor, numă­răm în cer stele, dar nu mai știm nimic des­pre ce e în noi. Iar lumea de dincolo e chiar înlă­untrul nos­tru, cu toți morții și viii ei.

Din puținul lor, moșnenii din Pucheni și-au ridicat două biserici în sat – una a cimitirului, astăzi în ruine, iar alta în picioare, la care vin în fiecare duminică să se roage la sfânta liturghie. Pisania spune așa – „Acestu Sfântu Locașu s-au clăditu în anul de la Hristos 1884, din dilele primului rege al Româ­niei, Carol I, și a înălțatu preasfin­țitului Mitropolitu primatu D.D. Ca­linicu Miclescu”. În lăca­șul acesta a slujit toată viața, la stra­nă, un om cu viață foarte cu­rată, dedicat rugăciunii – Nicolae Dascălu. Și pentru că s-a rugat toată viața, el poate, și mort fiind, să străbată lumea de dincolo și să ajungă cu rugăciunile până la noi. Mărunțică, zâmbitoare și tonică, fiica lui, Violeta Crăciun, are 82 de ani, deși pare doar de 60. Un fus de lumină! Cea mai puternică amintire a ei este de acum zeci de ani, când tăiau la papură și și-a văzut părintele îngenuncheat, rugându-se așa cum nu a mai văzut niciun om vreodată.

„Nu uit cât oi trăi cum se ruga. I-am și spus – «Tată, am văzut cum te rugai!». «Uite așa să te rogi și tu!», mi-a zis el, «că scapi de tot necazul». De la el m-am învățat să fac o plecăciune în jos și, după ce mă aplec și fac mătăniile, să ridic mânile sus la cer. Și să zic așa: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne și scapă-ne cu puterea Ta dumnezeiască, că Tu toate le poți, că ești stăpânul vieții noastre!». Eu n-am carte multă, da’ să știți că l-am avut pe tata dascăl. De la el am învățat să mă rog plângând și să postesc. Am un dar de la Dumnezeu, și unde gândesc și mă rog, reușesc!”. Ultima lecție a lui moș Nicolae a venit din cealaltă lume. S-a întâm­plat înainte de revoluția din Decembrie 1989. I s-a arătat fiicei în vis, de parcă era viu. Purta barbă, ca și-n viață, era, îmi spune tușa Viorica, „vrenic, vioi, sănătos”. „Viori­ca, fata ta o să treacă printr-o încercare. Să pui mâna să te rogi la Dumnezeu, că are să scape. Vine acasă!”. S-a trezit mirată și apăsată. Nu înțelegea despre ce-i vorbise tata. Dar la câteva zile, a izbucnit revoluția de la Timișoara. A auzit și ea zvonuri care vesteau mari tulburări. Și a știut atunci că aceea e cumpăna pe care o are de trecut. Fata ei era în Timișoara. A făcut așa cum îi spusese tata. A pus metanie la icoana Maicii Domnului, și-a ridicat mâinile la cer și s-a rugat cu lacrimi. „Și mi-am adus fata acasă! Câți au murit la Timi­șoara, dar fata mea a scăpat… Câteodată, când mă rog și nu reușesc, îi spun lui Hristos: «Adă-l pe tata să-mi ajute! La puterea ta dumnezeiască, adă-l și pe el!». Și uite așa mă rog. Plângând, mă rog pentru ei. Și reușesc. Că dacă n-ai credință, geaba mai vii la biserică!”.

„Moșnenii vin chiar și din străinătate ca să-și pomenească morții”

Părintele Dan Nedelcu e preot de-o viață. Își iubește biserica și mai ales pe credincioși. La câtă experiență are, ar fi putut să se mute într-o parohie mai mare și mai bogată din Ploiești. Nu a vrut, pentru că aici se simte acasă. Și dragostea lui de sat și de trecut o vezi de cum pășești în biserică, unde te întâmpină zeci de icoane vechi, strânse cu grijă de părintele și restaurate. De la trecut a început și dialogul meu cu dânsul. Mai exact, de la datina pomenirii morților, care este foarte puternică la români, mai ales aici, în sudul țării. „Să știți că moșnenii sunt foarte legați de glie și de sat, iar Sâmbăta Morților îi adună din toate vânturile. Atât de puternică e această datină, încât vin chiar și din străinătate ca să-și pome­neas­că morții, să le facă parastase. Și de la an la an vin tot mai mulți, ceea ce pe mine mă impresionează foarte mult. Cel mai adesea, la Sâmbetele Morților nu avem loc să așe­zăm în biserică toate coșurile cu cele făcute spre pomană, iar cre­din­cioșii sunt siliți să stea afară și să asculte de acolo slujba. Numai de Paște mai am atât de mulți cre­dincioși la biserică. Și să știți că ei nu vin pentru că am pur­tat noi muncă de con­vingere cu ei. Nu, datina aceasta a pome­nirii morților ei singuri o țin din moși-strămoși. Ea vine din trecut și din trăirea prezentă a credinței. Sunt eu însumi surprins că, în ultimul timp, în loc ca ea să slă­beas­că, dimpotrivă, se întărește. Sigur că pentru moșneni nu e importantă doar slujba paras­ta­sului, ci și întâlnirea cu sa­tul, cu cimitirul și cu cei dragi. Dacă mergeți acum în cimi­tir, o să vedeți că e ca o grădină, pentru că de Sâm­băta Morților toți moșnenii grijesc de morminte”.

„Moșnenii au această credință puternică în viața de apoi”

– Părinte Dan, sunteți preot în Puchenii Moșneni de-o viață și aș vrea să vă întreb de unde credeți dumneavoastră că izvorăște această datină așa de puternică, legată de cultul morților?

– Moșnenii știu că suntem trecători pe acest pământ, că venim de la Dumnezeu și tot la el ne întoarcem, că e ceva dincolo de noi, ei au această credință puternică în viața de apoi. Și mai știu că rugăciunea pentru cei care pleacă de aici este la fel de puternică pe cât este rugăciunea pentru cei dragi, care încă trăiesc. Din punctul lor de vedere, nu exis­tă rugăciuni pentru vii și morți, există doar rugăciune. Moartea nu este pentru moșneni o graniță de netrecut. Credința aceasta le este întărită și de multe lucruri minunate care se întâmplă cu cei care au plecat dintre noi. Vorbesc des cu bătrânele din sat și mă uimesc atunci când îmi povestesc cum cei trecuți la Domnul ajung să-și călăuzească familiile de pe pământ. Și să știți că asta nu se întâmplă doar cu oamenii simpli. Avem aici în sat o doamnă doctor, acum e în vârstă, și-a pierdut soțul, profesor de biologie, iar dânsa vine la biserică foarte des. Și mi s-a întâmplat să-mi povestească, nu o singură dată, cum soțul i-a apărut în vis, spunându-i ce să facă în anumite împrejurări.

– O bătrânică din sat mi-a spus că, la ea în familie, rugăciunile pentru morți sunt mai importante decât cele pentru cei vii, întrucât viii mai pot face fapte bune, însă morții, nu.

– Da, asta este credința noastră, că milosteniile se unesc cu harul lui Dumnezeu și îi ajută pe cei plecați dincolo. De aceea, când fac parastase, moșnenii sunt foar­te darnici. Ei știu că aceste jertfe, milostenii pentru sărmani, a­jută sufletele celor plecați. Vă dați sea­ma ce în­seam­nă să vii acasă din străinătate doar ca să îi faci mamei un parastas în bi­serica în care s-a rugat și în care a fost prohodită? Ni­meni nu se jert­fește degeaba, ori­ce om face o jertfă dacă știe că ea ro­dește. Moșnenii știu că jertfele lor rodesc și de aceea le transmit și copiilor acest adevăr. Și, cu cât sporesc în vârstă, cu atât se înțelepțesc și înțeleg rostul bisericii și al slujbelor, rostul cel mai profund, acela de a ne duce rugăciunile noastre printre norii păcatelor, la Dumnezeu.

– De când sunteți preot, vi s-a întâmplat să primiți o adeverire că rugăciunea pentru morți schimbă ceva în lumea de dincolo, că alină sufletele celor plecați?

– Am treizeci și cinci de ani de când sunt preot și am auzit multe istorii, în care foarte des apare cel plecat în vis, cel mai adesea părinții. Și dacă la început se vede că suferă, după ce se fac pomenirile, ei apar în vis bucuroși, luminați. Parastasul aduce lumină în sufletele celor care au murit. Ei, cei care au murit, împreună cu Dumnezeu, îi conving pe moșneni în fiecare an să umple biserica de Sâmbetele Morților. Ei, cei plecați de aici, nu predica mea.

Epilog

Două mărturisiri

Maria Ilie, 86 de ani. Nu împlinise cinci când tatăl i-a murit pe front, ucis la Cotul Donului. Și-l amintește ca prin vis, când venise în concentrare, militar. A fost ultima dată când l-a putut îmbrățișa. Dar dragostea dintre ei nu s-a stins nicio clipă – au rămas agățați unul de altul, uniți prin firul subțire al unei amintiri din copilărie. „Toată viața m-am rugat pentru tata, și când era să moară mama l-am visat. A venit la noi îmbrăcat militar, l-am îmbrățișat pe după gât și i-am spus la ureche: «Tată, moare mama!». La scurtă vreme după vis, mama s-a dus la el. Asta a fost!”.

Cu puțin înainte de Sâmbăta Morților, Cecilia Niță l-a visat pe soțul ei, decedat, că era la poartă. Arăta ca în viață. „I-am spus: «Vai, Puiule, ce bine-mi pare că ai venit acasă. Hai, intră!». «N-am voie să intru în curte, dar mi-era dor de tine!». Pesemne știa că se apropia Sâmbăta Morților. Eram și eu, și el tare bucuroși că ne-am reîntâlnit. M-a îmbrățișat, așa, pe după gât, și m-am trezit fericită”.