Radu Dinulescu (regizor și scriitor): „Nevoia de a merge pe cărări neumblate mă împinge să-mi schimb «dragostea»”

Privesc înapoi cu mânie

– Ți-a apărut de curând un nou roman. Ce ne poți spune despre el?

– Da… Sunt la fel de prolific ca debutant în ale literaturii, pe cât eram de productiv la începuturile mele în regia de teatru. Probabil că, precum în iubire, o relație se uzează. Nevoia permanentă de a face ceva nou, de a mer­ge pe cărări neum­blate mă împinge să-mi schimb „dra­­gostea” de câte ori mă întâlnesc cu o pro­vo­care nouă. Mi-am schim­bat de mai multe ori „me­se­ria”, și de fie­care dată m-am arun­cat cu toată ființa mea în no­ua aven­tu­ră. Ro­ma­nele din ciclul Tri­logia gă­lă­­țea­nă; Di­­­ver­siune în eter, apă­rut în 2022, Con­­freria Tro­pi­ca­nă, apărut în 2023, și Co­pa­cul ve­ro­ne­se, care este în lucru acum, pre­zintă aven­­­­­turi reale și inventate prin care am tre­cut sau mi-ar fi plă­cut să trec, pe de­cursul a trei cin­ci­nale dife­ri­te din viața mea. Trecutul se îm­bi­nă cu pre­zen­tul și cele trei ro­ma­ne fac demon­strația inco­modă că totul se re­petă, că omul nu s-a schimbat prea mult, în structura sa de bază și doar rama tabloului e mai colorată, mai evoluată, mai tehnolo­gizată… Roma­nele sunt acom­pa­niate și de un site web, care conține multe din infor­mațiile necesare unei documentări adecvate asupra unor perioade, locuri, lucruri din trecut și de azi, pe care eu am preferat să nu pierd timpul descriindu-le în paginile mele… ci să le pun la dispoziția cititorului meu prin câteva sute de QR-uri prezente în corpul tex­telor. Nu vă imaginați câtă muncă… de echipă… este în spatele acestei idei năstrușnice!

– De ce simți nevoia să revi­zitezi și literar lo­curile copilăriei?

– Pentru a putea privi înapoi cu mânie! Am ajuns deja la anul 1980, când aveam 24 de ani! Am trăit, încă din copilărie, extrem de diferit de marea majo­ritate a prie­tenilor și colegilor mei. M-am băgat în atât de multe lu­cruri… nu toate tocmai corecte, în­cât nu-mi ajung paginile și timpul pentru cât aș avea de povestit. Pe urmă, am încercat și încerc în mod con­tinuu să univer­salizez poveș­ti­le și să caut un nu­mitor comun al Gala­țiu­lui, ca spa­țiu cosmopolit și comu­nist în ace­lași timp, a gălățe­nilor, cu des­chi­­derea lor la mare (Dună­rea este maritimă până la Brăila), cu alte spa­ții la fel de aven­turoase din lumea largă. Poa­te și pentru că eu am umblat mult prin lumea lar­gă, și nu ca turist! Pe urmă, orice metaforă are un picior în realitate și realitatea pe care o cunosc cel mai bine este cea de la Galați și, mai apoi, de la București, până la 24 de ani… De la aceste realități am pornit ca să pot, mai întâi, fabula, și mai apoi, să pot compara cu ceea ce se întâmplă cu alte nații, în alte spații, în timpuri diferite…

„Nimeni nu citea «Scânteia» în Galați”

– Cum era Galațiul adolescenței tale în plin comunism?

– Nu prea era comunist Galațiul! Cum puteai să faci dintr-o masă de oa­meni atât de etero­cli­tă, venită din toată țara la muncă, dar lângă un port european plin de vase din toată lumea, unul din­tre cele mai mari com­binate siderur­gice unde lucrau și englezi, nemți, francezi, suedezi, belgieni, polonezi… în­tr-o turmă de oameni ideali? Iar eu locuiam lân­gă „Francezi”… lângă blocurile unde stătea ma­rea majoritate a stră­inilor care lucrau în Combinatul Side­rur­gic. Nimeni nu citea „Scân­­te­ia”… încet-încet, ni­meni nu a mai crezut în Cea­ușescu și în alții ca el… nimeni nu trăia numai din salariu… nimeni nu accepta situa­ția, până a explodat mămăliga. Dar tot atât de adevă­rat este și faptul că mulți au știut să profite de ­re­gi­mul comunist, așa cum era el. Aceștia formau, de fapt, o burghezie, „bur­ghe­zia comunistă”, un produs rezidual, pe drumul con­struirii „omului ideal”.

Neliniștit ca argintul viu

– Care erau „supapele” adolescenților în acele vremuri?

– Eu aveam multe „supape” la dispoziție, printre care sportul și teatrul. Am făcut volei, baschet și ciclism de performanță. Iar teatru… am jucat de la 5 ani în tot ce exista ca formă de încadrare, ajungând pe la 14 ani să joc pe scena Teatrului de Stat din Galați. Și acum mă întreb când mai aveam timp să învăț. Am fost neliniștit tot timpul și, precum argintul viu, în tot și în toate. Singura mea durere a fost că nu am cântat la pian. Mi-am dorit atât de mult! Dar părinții mei s-au despărțit, și mama, ingineră, nu m-a încurajat în direcția asta. A fost mulțumită că, din economii, a cumpărat o casă! Pentru restul tinerilor de vârsta mea, erau muzica la Europa Liberă, „ceaiu­rile” de sâmbătă seară, cu o veșnică și neliniș­tită căutare a unei par­tenere, discotecile și litoralul Mării Negre, pe timpul vacanței de vară. Eram cu toții destul de egali. Pur­tam un fel de uniformă pe trupul nos­tru tânăr și în mintea noastră în forma­re. Și mai era școala… obli­gatorie, unde se învă­țau atât de multe lucruri inu­tile, din care abia aș­tep­tam să evadăm, când su­na ultimul clopoțel… Și mulți dintre noi reușeau să evadeze, prin diferite forme, chiar și dincolo de granițele terestre ale României. Pentru că exista un miraj al fructului interzis, ținta permanentă a propagandei comuniste: „dincolo” – Occidentul.

– De ce regizorul Radu Dinulescu virează spre literatură?

– În decursul anilor, mi-am schimbat de mai multe ori ocupația principală. Cea din care mi-am câștigat existența și mi-a oferit plăcerea de a munci. Am fost actor de teatru, de film, regizor, scenarist, scenograf, fotograf, constructor de păpuși gigant, de caruri alegorice pentru carnavaluri, de păpuși și măști pentru teatru, costume de cabaret și „jeu de rôle”. De fiecare dată, am părăsit câmpul de luptă când ajungeam la un prag de unde aveam teama că nu mai pot evolua și găsi bucuria noului și a surprinzătorului… În tinerețe, am fost cel mai tânăr regizor (24 ani) cu premiul ATM (UNITER de azi), pentru regia spectacolului „Leonce și Lena”. Când am făcut păpuși-gigant, câteva zeci de carnavaluri din sudul Franței aveau obiecte construite de echipe, aflate sub conducerea mea… Când am făcut teatru de marionete, am ajuns în IN la Charleville Mézi­ères, cel mai mare festival al păpușarilor din lume, unde România nu mai fusese selecționată de 15 ani… Ca foto­graf, am avut expoziție în Tel-Aviv, când am început să fac teatru în franceză, am luat „Coup de cœur de la presse”, cea mai înaltă distincție din Avignon Off… Când am început să fac spectacole multimedia, am ajuns să joc la Kennedy Center în Washington, la New York, Rio de Janeiro și în toată Europa. Și când ești pe Everest… trebuie să cucerești alt vârf, să o iei de la zero… Eu am preferat să por­nesc de fiecare dată de la zero, altfel riscam… melancolia!

– Ești un cetățean al lumii. Unde e acasă pentru tine sau câte „acasă” ai avut și ai?

– Din fericire, am locuit în multe locuri, dar cel mai fericit am fost la Marsilia. Acolo am trăit cel mai intens și m-am simțit cel mai integrat în natură. Cred că zona geografică influențează cu energia ei trăirile individuale, inclusiv ca­riera. De altfel, și cele mai mari succese au fost legate de zona ace­ea. Avignon este la numai 80 de km de Marsilia! Dacă vreodată voi avea posibilitatea să mă retrag undeva, unde să stau și să scriu, ar fi satul Les Goudes, de lângă Marsilia.