Berzele

O descoperise tata, într-o di­mineață de toamnă, aciu­ită printre straturile de varză din grădină, cu aripile ude de roua căzută peste noapte. Ridicând-o cu grijă, a observat că la una din aripi era rănită. „O duc la veterinar”, a spus tata. „Săraca de ea n-a putut să plece cu celelalte păsări, spre sud. Poate-i una de-a noastră”, a zis, ieșind cu ea pe poartă, în brațe.

De doi-trei ani, sus, pe colțul șu­rii, își făcuse cuib o pereche de ber­ze. Noi le-am pus și nume: Adam și Eva, cu toate că n-am știut niciodată care este bărbatul și care soția lui. Ne obișnuisem cu ele și ele cu noi. Ne plăcea să urmărim clocitul ouălor, ivirea puilor, dragostea cu care îi îngri­jeau, curățatul cui­bului, toate acestea după un ritual numai de ele știut. Își împărțeau sarcinile în mod egal. „Dacă ar fi și între oameni atâta armonie, tare bine-ar mai fi”, oftase într-una din zile mătușa Octavia, sora mamei, pă­răsită de soț, cu doi copii. „Care dintre ele o fi rănită, Adam sau Eva?”, ne întrebam noi, copiii. „Oricare ar fi, n-are nicio scăpare”, zicea mama, cu glas încărcat de milă. Dar tata s-a întors vesel din sat: aripa nu era ruptă, ci doar rănită. Tânărul veterinar o pansase, prinzând-o în bandaje elastice. „Mi-a dat și ceva medicamente”, surâse tata, pi­păin­du-și buzunarul jiletcii, „că până la primăvară…”.

Și tot el i-a făcut un cuib larg, în șura de fân din grădină, unde îi ducea mâncare în fiecare zi. „Te ostenești degeaba”, i-a zis mama. „Iarna e lungă și grea”.

Așa a trecut toamna. Barza se obișnuise cu tata, mai ieșea pe afară, ciugulea câteva fire de iarbă și, la primul zgomot necunoscut, se ascundea repede în cuib.

Iarna s-a dovedit câinoasă, cu ger și viscol, și tata a mutat barza la căldură, în grajdul de vite, unde a răsturnat peste ea un coș mare, împletit din nuiele, să nu o sperie vacile.

Apoi au venit primele zile de primăvară și barza a fost dusă înapoi, în căpița de fân. Încerca să-și miște aripa, întâi ușor, cu teamă, apoi tot mai ener­gic și tot mai mult, până când tata a descoperit cu uimire că putea să dea ocol grădinii în zbor planat. Atunci am știut că aripa i se vindecase. Acum, că era pe deplin refăcută, mai speram doar ca perechea ei să se întoarcă în curând. S-a întors! Nu se poate povesti bucuria celor două berze așezate iarăși, pe șură, în cuibul lor. Clămpăneau din cioc, își îm­pre­u­nau capetele cu gingășie, se curățau cu atâta deli­ca­tețe una pe alta, încât ne dăduseră tuturor la­cri­mile. Ce mai conta care din ele era Eva și care Adam! Cuibul lor era raiul. În mijlocul lui, în curând, aveau să se ivească noi pui.

OLIMPIA M. – Brașov