Poveștile Bărăganului – Domnița de fum

• Pe malul Dunării, între Oltenița și Giurgiu, în inima câmpiilor nesfârșite, sunt locuri unde oamenii trăiesc de la facerea lumii și care poartă în ele amintiri la limita între realitate și vis. Uneori, granița dintre ele se pierde și istoria devine legendă •

Pe gheața primăverii

Merg pe gheața lacului Cătălui și gheața e trans­lucidă, căci dedesubt se pot vedea une­ori umbre ciudate, ca și cum niște ființe mari ar înota acolo, căutând o ieșire, însoțite de bule stra­nii de aer care alea­rgă pe dedesubt. Vântul bate ne­bu­neș­te, spul­berând puțina zăpadă așezată azi-noapte peste lacul încremenit. Fiecare respirație arde. Înain­tea mea mer­ge Porumbiță, bodogănind ceva des­pre iernile târ­­zii de pe Dunăre, despre iernile nebune ale aces­tor câm­pii fără capăt, care nu lasă primăvara să se apro­pie. Nu-l aud. Vântul șuieră și gheața trosnește, un fel de țiuituri cum n-am mai auzit niciodată. Vin din de­păr­­tare, se apropie cu viteză, trec pe lângă noi și dispar către satul Căs­cioarele, pe care l-am lă­sat în urmă și care acum aproape că nu se mai ve­de, pier­dut în ceață și ne­gură. De fiecare dată în­cre­menesc și de fiecare da­tă Porumbiță se în­toar­ce cu o mutră iro­nică, își dă că­ciu­la ba mai pe ochi, ba mai pe ceafă. „Neni­cule”, zice, „se vede că ești de la oraș. Așa țistuie gheața iar­na, așa face când se crapă. Vine cră­pătura ca fulge­rul, aia șuie­ră așa, și se duce că­tre bise­rică. Dar nu se rupe, ascul­tă-mă pe mine, că sunt om de șaiș­trei de ani, și știu eu ce vorbesc. Ziua se delasă ghea­ța, noaptea se strânge la loc. D-aia face așa.”

În față se zărește Ostrovelul, o insu­liță nă­pă­dită de mărăcinișuri, prin­să în ghea­ță, iar dincolo de Ostrovel ar trebui să fie malul și ruinele unei stră­vechi mâ­năs­tiri, pe care eu le caut și ale căror foto­grafii le-am văzut. „Băi ne­nică, io te duc până acolo și-ți mai spui una-alta, fiind­că așa-mi place mie, să fie omul-om și priete­nie, dar fii atent la mine-aicea, locul ăsta unde mergem noi acuma nu-i ăl bun. Noi nici copiii nu-i lăsăm să vină p-aicea de capul lor. Acuma, umblă multe povești, io nu știu care-i bună și care nu, că nu sunt ăl mai învățat, dar spun și eu ce-am auzit și-am văzut. Am săpat și la șantier, la arheologi când au fost, și nu mi-a plăcut ce-au făcut, că au tulbu­rat morții și asta lor n-are cum să le placă.”

Călugării cu perne de lut

Fane zis Porumbiță, pe care-l cheamă de fapt Ște­fan Vlașu, are o mutră strânsă din cauza gerului, ridu­rile de pe fața lui au devenit rigide, dându-i o ex­presie ciudată. Peste puloverul de lână groasă poar­tă o salo­petă militară, iar în picioare cizme de cau­ciuc, pentru că atunci când a hotărât, în trei se­cunde, că merge cu mine, pur și simplu a lăsat vacile cum erau, a închis ușa grajdului și-a zis „hai, nenicule”.

Ajungem la Ostrovel, care arată bizar, o palmă de pământ înghețat în mijlocul lacului, cotropit de hăți­șuri de netrecut. „Au săpat și pe Ostrovel, dar n-au găsit decât ziduri, nenică, în­gro­pate în pă­mânt, și tot felul de cioburi, dar acolo unde-a fost mânăs­tirea nu-i lucru curat. Din mânăs­tire n-a mai rămas decât un picior de la turlă, dar se vede că-i din alte timpuri, ce oameni or fi fost ăia care-au făcut-o, nu știu să spui. Da-ți spui cu mâna pe inimă că atuncea când au scos la reveneală mormintele, ne-a stat inima-n loc. Io îmi făceam cruce pe cerul gurii cu limba când am văzut oasele rânjite frumos, învelite în haine de călugări. Să vedea cât de colo că-s călu­gări, le ieșea oasele prin haine din alea negre, și ăștia le dez­gro­paseră cu măturica, de se vedea tot. Atuncea eram și eu mai tânăr, să fie vreo treij’ de ani d-atunci, și eram tare de inimă, dar tot mi s-a zbârlit pielea pe mine. Băi nenică, as­cult-acia ce spun: aveau, nene, pu­se sub cap cără­mizi uite-așa, de lut, toți la rând. Dor­meau som­nul de veci pe per­ne din lut! Păi crezi că le-a plăcut să le deranjeze ăștia somnul de veci? Că ei au plecat și-am rămas noi, aici, să dăm piept cu…”

Mai sunt câteva sute de metri. Se ve­de malul. În stânga, „d-aia parte”, cum zice Porumbiță, ma­lul e cres­tat de două șan­țuri lungi, pa­ralele, acoperite cu ză­pa­dă viscolită. Pe o coastă de măgură se vede ruina absolut stranie a unei mâ­năs­tiri străvechi, un fel de sfinx modelat din cără­mizi și mortar, ce pare crescut din pământ, din vegetația sărăcă­cioasă și galbenă de la picioarele sale. E ireal. Porumbiță a de­venit mai tă­cut. Suntem în bătaia vântului. Poate că e vreo două după-amiaza, numai că lu­mina bate a înserare. Un vaiet lugubru se aude dinspre ruină. Porumbiță se opreș­te: „Așa face ea când bate vântul. Urlă! E așa, o gaură în zid prin care trece vântul și ăla urlă așa.” Fi­gura lui a devenit gravă. Calcă cu grijă, ca și cum ar vrea să ocolească ceva.   

Prințesa de aur

Mărăcini galbeni se aga­ță de picioarele noastre, ca și cum ar vrea să ne îm­piedice. Porumbiță merge înaintea mea. Ne apropiem de silueta roșiatică a ceea ce a mai rămas din turla mânăs­tirii, stingheră printre arbuști contor­sionați. „Aici e, nenică, fii atent, uite pe unde se duc zidu­rile, pe sub pământ, vezi? De-aici, dacă te uiți, ar trebui să se vadă tot satul când e senin. Io stau acolo, pe mal, la coada lacului, și văd ciotul de zid tot timpul. Io nu vreau să spun ce n-am văzut, Doam­ne iar­tă-mă, da’ aicea sunt și lu­cruri necu­ra­te, părerea mea…” „E loc bântuit?”, în­treb. Omul tace, își dă căciula din nou de pe ceafă pe ochi și își ia o expresie conspirativă. „Am văzut lu­mini. Nu numai eu, a vă­zut tot satul care stă de par­tea ailaltă a Că­tălu­iu­lui. Eu nu-s nebun din ăia, să zic ce n-am văzut. Aicea se-n­tâm­­­plă nește ches­tii, și să nu crezi că Porumbiță e prost! Îți arăt acuma un loc unde-a fost găsită Dom­ni­ța, era în­gropată în bise­rică. Călu­gă­rii au fost afară din bise­rică îngropați, dar ea era înăun­tru, uite, cam pe-ai­cea.” Dă puțin la o parte zăpada, cu mâi­nile. „Și eu zic că asta-i chestia care esplică multe, că muierea asta nu era muiere de rând, mă-nțelegi? În primul rând, că avea o lespede de piatră așa, de doi me­tri, împodobită pe mar­gini, ce n-a văzut pămân­tul, încrustată frumos, tare și grea, de n-au putut-o ridica șapte oameni. Și dedesubt, nenică, ce crezi? Aur! A-ur! Era înve­lită cu o haină uite-așa, de aur, și o rochie lungă, care se mai vedea, și capul ei, neni­că, dacă-l vedeai! era pus pe o perniță de catifea!” Așteaptă o clipă să vadă ce impresie îmi fac toate acestea, cu figura lui de vul­poi rătăcit în inima vântului. „Și acuma fii atent! În păr, care era roșu, avea 17 ace lungi de aur, cu stele în capăt, și pe fie­care stea era o piatră scumpă. Haina în care era în­fășurată avea bu­toni de aur și fireturi ca la generali, în urechi avea cercei de cei lungi cu pietre și pe deget un inel cu semne pe care nimeni nu le știe. Și acuma, te întreb nenică, cine era Domnița asta? Cum a făcut ea că din toate mormintele, că au mai fost și alte mor­minte în biserică, dar erau goale de aur, tocmai ea să scape? E lucru curat?” Dă din cap ca și cum numai el ar putea să înțeleagă grozăvia acestei descoperiri. „Unii spun că era o fe­cioa­ră curată, din neam de boieri, alții că a fost o regină care avea puteri. Dar eu cred că ea nu mai are liniște de când a fost tulbu­rată, și nici neamul ei. Nu-i de mirare tot ce se întâm­plă p-aicea, că vin babele de pe șapte sate să ia clisă când e lună pli­nă, pentru prostii drăcești! Păi când au dat piatra de mormânt la o parte, s-au cutre­murat caii-n lun­că, nenică, s-a învolburat Cătă­luiul, de-au zis oa­me­nii că vine zăpor peste noi, de-și făceau toți cruci. Înțelegi? Cu­rat lucru era și creș­tinesc să dai piatra la o parte? Dacă era legată cu blestem? Ă? Ăi de-or săpat or plecat, noi am rămas aicea, să numărăm firele de busuioc cres­cute prin tigvă de șarpe, că așa se face pen­tru necu­rății. Astea-s vrăji, să știi de la mine, când gă­sești busuioc în tigvă să știi că ăla a fost pus de Bu­nă­ves­tire, pentru legătură cu necurații, și eu aicea am gă­sit, cum te văd și cum mă vezi, treburi din-astea, și cânepă de vară arsă și pă­mân­tul scur­mat și știu bine cine și ce face. Porumbiță nu-i prost, dar mai mult nu pot să spun.” Și dom­nița?, întreb. „Ai­cea-i, și nu-i bucuroasă. Toată lumea știe că ea a scufun­dat Ostro­velul. Um­blă ca fumul, risipită în patru zări. I-au făcut și slujbă de pomenire la bi­serică, a stat o vreme cu­minte, și pe urmă iar s-a pus pe vânt.”

Am înconjurat locul prin nămeți, am pipăit zidu­rile rămase din străvechea mânăstire, am călcat poa­te peste mormintele călugărilor. Porumbiță a devenit din ce în ce mai tăcut, până când mi-a spus sec: „Nenică, mă duc la vacile mele, că mă așteap­tă, să lasă seara, nu mai sta pe-aici!”.   

Insula scufundată

A doua zi, am descoperit că satul Căscioarele este răsfirat peste niște măguri superbe, de pe care, când e senin, se vede Dunărea, aflată la doi pași. De data aceasta însă, soarele se prefigura prin ceață ca un glob de vrăjitoare, peste fața căruia alunecă umbre. Am înconjurat biserica în căutarea marii și enig­ma­ticei pietre de mormânt, ce abia fusese că­rată de șase oameni, și am văzut din ea doar un colț ieșit din ză­padă.   

Am traversat din nou lacul pe gheață și am văzut pă­sările satului încremenite ca niș­te statui, grupate în cercuri perfect simetrice, în jurul unor copci albăs­trii, am străbătut crân­gurile nebune numite Tufele Gre­cului, unde uneori dispar animale așa, pur și sim­plu, mergi pe urma lor și deodată urma se în­tre­rupe. Ca și cum animalul s-ar fi evaporat. Am bătut ulițe stranii, cu porți și ferestre fere­cate, din spatele cărora nu răzbătea niciun zgomot. Nimeni nu vorbește cu inima des­chisă despre cele ce se petrec dincolo de lac, dar toți depun mărturie că, într-adevăr, într-o bună zi, Ostrovelul Mic s-a scu­fundat, ca și cum n-ar fi fost, înghițit în adân­curi. Da, au fost cai duși, care duși au rămas pentru tot­dea­una. Da, în sat s-au vă­zut urme de lupi mari, care stră­bă­tuseră ulițele, toți în același sens, pentru a dispărea undeva, înspre Du­nă­re, și a doua zi, luna era înconjurată de nori sângerii, ca și cum duhuri rele ar fi îmbol­năvit-o. În anul acela a fost secetă grozavă, pământul crăpase de-ți intra călcâiul în el și soarele ardea peste câmpie, de cădeau păsările fulgerate din copaci.

Tufele Grecului

Pe o coastă, sus, în fața casei sale, un ță­ran de trea­­bă, pe nume Niculae Pițoi, a ară­tat cu mâna spre ma­lul celălalt al lacului, unde se află ruinele și din­colo de care se află Tufele Grecului, și mi-a spus așa: „Băiete, acolo, vară-iarnă, tot mereu e o pâclă care se iscă din pădure. Când pâcla coboară pe oglin­da Cătă­lu­iului, nici vita nu se-apropie de apă, peștii cei mari se lasă pe fund cu ure­chile des­făcute, iar corbii se duc peste câm­pie. Atuncea nu-i om în sat sau ani­mal să intre acolo, că dac-ar intra, n-ar mai ieși, și ni­meni nu i-ar mai găsi în veci!”. Nu, nu vrea și nu poate să-mi spună ce-i cu vorbele astea despre femei bătrâ­ne care fac acolo, la ruine, tot felul de vrăji, dar e ade­vă­rat, unii le-au vă­zut. „Și Domnița dezgropată?” „Păi, dânsa cică um­blă pe-acolo, prin ceață. Ea a fost în­gropată mi­reasă curată”, zice, „dar asta a fost demult taare. Cică mirele ei era un grec de la Silistra, pe care ea-l aducea cu puterile ei când voia. Grecul era prins cu vrajă de dragoste când era aici, dar când ple­ca, era însurat cu alta, de-a lui.” „Și?” Omul se lea­gă­nă de pe un picior pe altul în zăpada amestecată cu noroi, căci toate acestea le vorbim afară, sub cer. „Când a aflat, ea s-a îmbrăcat albă, în mi­reasă, și-a pus inelul de aur cu semne, și-a înfipt 17 ace de aur în păr și s-a omorât. S-a arun­cat în lac și l-a blestemat. Cică el a venit atunci călare și a plâns-o, și a plâns-o, până când a răsărit busuioc la mor­mân­­tul ei. Era cu mințile luate, vezi bine, că ea nu-și pier­duse puterile după moarte, și atunci el s-a ridi­cat și a fugit în pă­du­re. Nu s-a mai întors nicio­dată. Nimeni nu l-a mai vă­zut. De atunci, se nu­meș­te pădurea Tu­fele Grecului și cam de pe-atunci au cam început să dispară ani­male acolo, dacă nu chiar și oameni, după cum am auzit.”

Tanti Lena

E îmbrobodită bine, cu un fel de halat ciudat pus peste pulovere groase, cu fața roșcovană și plină, cu picioarele înfipte în cizme înal­te de cauciuc: „Mulți spun multe. Dar și mai multe nu le spune ni­meni, că despre unele lucruri nu să vor­bește așa, ori­și­când. Unele locuri au putere și dacă le vor­bești, le îm­prăștii puterea.” „Dar bu­su­­io­cul?”, întreb, „busuio­cul care crește pe Ostrovel și la vechea mânăstire? Am au­zit că-i bun pentru lea­curi de dra­gos­te.” Dă din cap, ca și cum i s-ar fi lă­mu­rit o chestiune impor­tantă. „Păi, de ce nu zici așa?” Se apleacă puțin în față, ca și cum ne-ar putea auzi cineva. „Nu”, zice, „pe Ostrovel nu-i busuioc, acolo alunul e bun, că-și trage puterea din apă, și mai sunt niște mărăcini roșii, tot așa, care se usucă și se fac praf. Astea nu-s treburi de bărbați.” Tac, dar pe ea n-o rabdă inima să nu mai spu­nă ceva. Alu­nul de pe Ostrovel se taie pe ascuns, fără să te vadă nimeni, ca un fel de nuia, și se pune la grindă sau sub talpa casei. Apără de duhuri rele, de vrăji, tri­mite morții în lumea lor. Așa. Mărăcinii-s de dra­goste. O întreb de domnița în­gro­pată în mânăstire. „Știu eu ce cauți. Ea, mi­reasa, e ma­ma lor.” A cui? „Mi­reasa face și des­face. Nu zic, a făcut și bine, da’ poate c-a făcut și rău, fără să vrea. Că puterile nu știu pe mâna cui intră, cum soarele nu știe pe cine bate. Luminează și pe bun, și pe rău, Doamne iartă-mă. Da-ți spun eu unde să te duci.”

Vrăji de dragoste

Pe vârful dealului, acolo unde vân­tul taie ca o mie de săbii, e o căsuță mică și dărăpănată, făcută din pământ și lemn. În stânga e o intrare atât de joa­să, că trebuie să mă înclin într-o ple­căciune adâncă pentru a intra. Ca­sa e cu fața spre răsărit și spre lac. Înăuntru e un cuptor din pământ văruit. Pereții sunt joși și albi, cu oale și cratițe agățate de jur îm­pre­jur. Stau pe o laviță mică de tot. Geam­lâ­cul e strâns în cer­curi de ghea­ță, la fel ca lacul, și aș­tept dintr-o clipă în alta să crape cu un țiuit.

Baba Tinca – așa îi spune satul – po­vestește cu o viteză ex­tra­ordinară. Ochii ei albăs­trii sc­a­­pără, mâinile ei vorbesc, arată, îm­pung aerul cu degetele, îl taie în felii.

Îi spun despre Porumbiță. Des­pre vrăji bul­gă­rești, despre busuio­cul pus să crească prin tigvă de șarpe, dincolo de lac, sub Tu­fele Grecului, și despre Mireasa îngro­pată în biserica vechii mânăstiri.

Baba Tinca mă privește pe sub broboada groasă o clipă, apoi zâmbește larg. „Copile!”, zice ea mai mult pentru sine. „Știe Porum­biță ce știe, dar nu știe bine. Să spui eu cum a fost, că cam îmi dau eu seama ce vrei să știi. Acolo a fost, peste balta Cătă­luiului, curte de boieri, dacă nu de domni cumva, după cum se spune, c-a fost demult tare, nici bunica nu era născută când steteau pereții mânăstirii pe picioare și umblau că­lu­gării până-n marnea Dună­rii și mai departe. Mie mi-a spus socru-meu, Dum­nezeu să-l ierte, că mâ­năs­tirea s-a surpat când a fost bunică-său copil, de la o tre­mu­rătură necu­rată de pământ. Dar ce spui eu acu­ma a fost mai de­mult. Cică Domnița asta care s-a omorât mi­reasă, nimeni nu știe cum a chemat-o, cică asta a avut mamă de lapte pe o bulgăroaică mașteră, de pes­te Dunăre. Și bulgă­roai­ca asta de la care o fi supt ea, erea meșteră la farmece, știa ce nu știa pământul, toa­te din cer și din apă, toate plantele de leac și de dragoste. Și vră­ji­toa­rea asta mai avea o fată, fata ei bună. Domnița a supt la țâța ei deo­dată cu fata și amundouă au în­vă­țat de la vrăjitoare câte-n lună și-n stele. Când s-au făcut din co­pile fete de mări­tat, zice din bătrâni că s-au certat pe grecul ăsta din Silis­tra. Amun­două îl iubeau pe el. Au făcut ele far­mece, ba cu apă din baltă, ba cu busuioc de lună, ba cu bobii, toate pă­ca­tele le-au făcut. Se luptau pe grec. Cică venea grecul mâncând pă­mân­­tul la ele, ba la una, ba la alta, prin aer venea. Îi luaseră mințile și era ca ne­bun. Ele, su­rori de lapte la vrăji­toa­re, aveau puteri mari, lucrau cu ne­cu­ratul. Azi așa, mâine așa, așa vrăji au făcut, că um­blau du­hu­rile rele în tot locul, puteai să le vezi și să le auzi cum se hlizeau pe deasupra. Călugării fă­ceau slujbe, dar degeaba.” Baba Tinca tace o clipă, cu ochii înfipți în geamlâc, ca și cum ar socoti dacă să-mi mai spună ceva sau nu. Pare ceva grav. Se hotă­răște. Vorbește aproa­pe în șoaptă. „Acuma, unii spun că Dom­nița ar fi făcut un copil din flori, dar că a fost blestemat de cea­laltă și a fost născut mort. Alții spun că um­bla după ea un boier mare, s-o ia de nevastă, dar ea nu putea să-l lase pe grec la ailaltă. Ce-o fi fost, nu știu, dar necuratul și-a băgat coa­da. Și-atuncea, Dom­ni­ța a făcut-o de necaz pe-aia. A su­flat-o în fum de aur, cu vrajă mare.” Mă privește fix, ca să vadă dacă pricep grozăvia. „I-a prins la ailal­tă sufletul în fum de aur și l-a dat diavolului! Gre­cul, care cică ar fi văzut pe ne­cu­ratul luând-o, și-a pier­dut mințile și cică și-acuma mai umblă prin crân­guri, cu mințile pierdute, nu poate nici muri, nici trăi. Nici în cer, nici în pământ. Domnița s-a îm­brăcat în mireasă, s-a învelit cu mantie de aur și s-a înecat în Cătălui. Mai­că-sa bună a plâns până s-a dus la Dom­nul, curtea boierului s-a risipit în patru vânturi sub blestem, și ele, vrăjitoa­rele, una a fost îngropată cu alai în biseri­că, cealaltă afară, în cimitir. Cică grecul mer­ge și azi, ba la una cău­tând-o, ba la cealaltă, și nu se găsesc ni­cio­dată unii pe alții, că de murit nu pot muri. Su­fletul vrăjitoa­relor nu-i primit la Dum­nezeu, da-i alungat și de necuratul, și-atuncea ele umblă pe după lună, cău­tân­du-se. Pe urmă au venit turcii și-au prădat tot-tot, au spulberat piatră de pe piatră, numai mor­mân­tul Mi­resei nu l-au spulberat. Așa blestem de pu­ternic a fost pus pe el și așa du­huri mari umblau pe-acolo de pază. La urmă, a fost cutremurătura de pă­mânt și n-a mai rămas picior de om pe-acolo, numai ele, cu grecul lor, căutându-se.”

Geamlâcul e acoperit complet cu ghea­ță. „Și-acu­­ma?”, întreb. „Acuma, așa-i cum zice Porum­biță, creș­te bu­su­io­cul prin cap de șarpe acolo, și ăla-i pus în zi anu­me, că leacurile și vrăjile n-au moarte. Merg vrăji­toa­­rele acolo să lege și să dezlege, le mai văd unii noap­­tea, pe toiege de alun. Eu zic că Mi­reasa e ma­ma lor. Când au dez­gro­pat-o ăia, la să­pături, părea vie, cu inelul cu semne pe deget și acele de aur în păr.”

(Fotografiile autorului)

(Poveștile Bărăganului continuă și în numerele viitoare.)