GRIGORE GHERMAN (interpret şi compozitor de muzică populară, din Bucovina de nord): „Mi-am făcut la București Cernăuțiul meu”

„Iubesc la nebunie limba română, singura care s-a vorbit vreodată în familia mea”

– De ani buni, ești unul dintre cei mai apre­ci­ați tineri solişti de muzică populară din România, nu doar pentru calitatea glasului tău, ci și pentru strădania de a promova folclorul autentic. Te bucuri de suc­ces, dar puțină lume îți știe povestea, care începe în Ucraina, la Cernăuți. Sun­tem bu­cu­roși să o ascultăm…

– O voi face cu mare drag, deși eu nu prea acord interviuri. Consider că un artist trebuie să păstreze în jurul lui o aură de mister. Dar faptul că sunteți redac­tor al legendarei reviste For­mula AS şi sunteți chiar dvs. din Bucovina, îmi to­peș­te inima. Începutul… Ucra­ina. Ro­mâ­nia istorică aflată la nord de Tisa. Pri­ma dată am cântat la doi­spre­zece ani, la o nuntă. În­tâmplarea sună aşa: m-am născut la țară, în satul Pă­sat, raionul Herța, chiar lângă Cernăuți şi Codrii Cos­minului ai lui Ștefan cel Mare, într-o familie frumoasă. Am copilărit fără lipsuri, dar asta pentru că părinții mei au muncit foarte mult, din zori în noapte. Am crescut alături de ei, lucrând pământul, păscând şi mulgând vacile, ajutându-i în gospo­dărie. În astfel de comunități mi­cuțe, la o nuntă, se adună toată lumea. În seara aceea, tata și mama au dat o fugă până acasă să în­chidă animalele pentru noapte, iar eu am rămas printre rude şi nuntaşi. Nu mai țin minte cine m-a provocat la cântat, cert este că m-am trezit cu mi­crofonul în mână, pe o scenă impro­vi­zată. În câteva minute, devenisem vedeta serii, iar a doua zi, tot satul vuia despre vocea fru­moasă a băiatului lui Gherman. N-a trecut mult şi am intrat în orchestra „Valea Prutului”, apoi am devenit elev al Şcolii de Muzică din Cer­năuți, unde am studiat acordeo­nul, patru ani. Am ajuns repede cunoscut şi soli­ci­tat. Cântam mult, iar când a venit vremea facultății, aş fi vrut să-mi con­ti­nuu studiile muzicale, dar la Cernăuți nu există Conservator și, fiindcă iubesc nebuneşte limba şi literatura română (îmi plăcea încă din anii de școală să scriu poezii), am devenit student la Li­te­re – Filologie română şi clasică. Foar­te repede am început să scriu la mai multe reviste, interviuri, reportaje lite­ra­re, re­por­taje de opinie, recenzii de carte. Mare bu­cu­rie, să am interviuri realizate cu ma­rile nume ale folclorului românesc, Sofia Vicoveanca, Iri­na Loghin şi alții, încă din primul an de fa­cultate. În fie­care săptămână aveam articole publi­ca­te în cel puțin trei publicații locale. Azi, nu-mi mai pare deloc rău că n-am avut șansa să studiez Conser­va­torul la Cernăuți. Pentru mine, să aprofundez literatura şi limba română, limba pe care o iubesc cel mai mult, și singura care s-a vorbit vreodată în familia mea, a fost o bucurie uriașă. Conservatorul m-a aşteptat mai târziu, la Bucureşti, imediat ce am teminat Literele la Cernăuți. Nu m-am despărțit niciodată de muzică. Pe toată pe­rioa­da facultății am cântat, eram între cei mai cu­nos­cuți interpreți de muzică popu­lară, deși ucrai­ne­nii fă­ceau legea acolo. Am simțit de multe ori că sunt mar­gina­li­zat, fiindcă sunt ro­mân, primeam prea des locul doi, deşi cred că în multe oca­zii, meritam mai mult. Eram adesea dat deo­parte, deşi noi, românii, sun­tem de-ai locului la Cer­­năuți, noi nu suntem dias­pora. Dar asta e o cu totul altă poveste…

Mica Vienă a estului: Cernăuți

– În vremurile de aur, când Bucovina de nord apar­ținea României, Cer­nă­uțiul era o capitală eu­ro­peană. Cum arăta în vremea studenției tale?

– „Micul Paris”, „Mica Vienă” a estului, tot felul de astfel de apelative elo­gi­oa­se a primit acest oraş mi­nunat de-a lungul vremii. Era minunat și în timpul în care am trăit în el, ca stu­dent: foarte verde, cultural şi viu. Totodată, liniştit, cu oameni calzi, extrem de eleganți şi politicoşi. Acum cinci­spre­zece ani, eram aproa­pe două­zeci de mii de stu­denți la Cernăuți. Pentru mine a fost şi este, în pri­mul rând, oraşul în care a învățat Emi­nescu. Acest lucru mi-a fost suficient ca să-l iubesc infinit. Cer­nă­u­țiul este aşe­zat pe coline, se aseamănă mult cu Ia­şiul, din acest punct de ve­dere. Iar deasupra tutu­ror, dea­su­pra oraşului în­treg, tro­nează clădirea Uni­ver­si­tă­ții. Cine nu o cu­noaş­te, să aibă curiozitatea să o caute pe inter­net, să vadă ce mi­nune de clădire, ce loc fru­mos o înconjoară. Țin min­te ca azi, cum coboram din au­to­buz, și mer­geam apoi zece minute pe jos, printre clădiri clasice, de epocă interbelică, iar în vârf trona Univer­si­ta­tea. Aveam bucurie şi emoție la fiecare drum, în fiece zi mă simțeam pri­vi­legiat că sunt parte din acest loc atât de spe­cial. Şcoala era, de asemenea, una de ex­cep­ție, la Filo­logie română şi clasică, aveam profesori care erau chiar şi membri ai Academiei Române, pre­cum Grigore Bostan. Ce mai, era o onoa­re să fii student într-un oraş pre­cum Cernăuțiul!

– Războiul dramatic, în care este prinsă astăzi Ucra­ina, se simte și în Cernăuți?

– Orașul studenției mele e scufun­dat în tristețe. Clădirile lui frumoase, parcurile, universitatea, toa­te sunt la locul lor, dar oamenii, oamenii nu mai zâmbesc. Doar se furişează în grabă pe străzi, nu prea mai stau la poveşti, sunt temători. Studenții s-au împuținat, iar cei rămaşi nu mai înveselesc ur­bea, ca-n trecut. Părinții mei preferă să mă vizi­teze ei în România, din timp în timp, iar când o fac, nu vorbesc mai deloc despre război. Sunt convins că au această atitudine ca să mă prote­je­ze. Sunt chib­zu­iți, atenți şi foarte înțe­lepți. Cernăuțiul e la mar­gine de țară, casa părintească e la margine de oraş, dar Ucraina este în război, aşadar, vrei nu vrei, zâm­betul nu mai are liber­tatea pe care o avea acum doi ani. E amărât oraşul, sunt înnegurați oamenii, e mare tristețe.

La 23 de ani, cu bursă în România

– De aproape cincisprezece ani, locuiești în Bucureşti. Cum a fost adaptarea la un oraş mare şi destul de agitat, precum capitala României?

– După ce am absolvit Literele, deşi îmi găsi­sem împlinire în jurnalism, simțeam că parcă am un gol neumplut în suflet: trebuia să duc la capăt studiul muzicii, în primul rând, folclorul. Pe el l-am iubit mereu cel mai mult. Voiam să cânt muzică populară, să slăvesc prin ea România, eram mereu cu sufletul și privirea întoarse spre țară. Mai fuse­sem la Iaşi, la o tabără de jurnalism, mai fusesem cu spectacole muzicale la Bucureşti, țin minte și azi ce bucurie aveam să aud peste tot cuvinte româ­neşti. Citeam ca un nebun „şcoală”, „farmacie”, nume de străzi, ba chiar şi „super­mar­ket”, care scris astfel, îmi suna ro­mâ­neşte. Am decis să urmez Con­servatorul în România, din drag de țară, dar şi pentru că în Cernăuți nu mai aveam unde să cânt. Epuizasem scenele, de la cele mici, până la Operă şi Filarmonică. Am obținut bursă de studii în Ro­mâ­nia şi, iată-mă în Capitala țării, la două­zeci şi trei de ani! Ce zgomot, ce iureş, ce spaimă, la în­ce­put. Recunosc: mi-a luat ceva timp să mă adap­tez. Oraşul mare şi agitat, golul pe care l-am lăsat în sufletul părinților, sentimentul că sunt singur pe lume, toate acestea m-au tulburat la în­ce­put. Cer­nău­țiul e mic, intim, te saluți cu toată lumea. Nici vorbă de aşa ceva în Bucureşti! Da, m-am simțit singur, aruncat în mijlocul Căii Victoriei, căci acolo erau căminele de la Conservator. Opt tineri din afara României am împărțit camera ini­țial, iar din anul II, patru, eu şi trei albanezi. Eram aşa: Grig, Genti, Gerti şi Georgi. Ha, ha! Camera „G” s-a adap­tat iureşului metropolei. Am în­ceput să cunosc lume, să fiu apreciat, și asta a con­tat pen­tru moralul meu, am simțit că pot face față oraşului şi concu­ren­ței culturale. Mare încre­dere mi-au dat şi profe­sorii de la Conservator, dom­nii Andrei Tudor, Geor­ge Natsis, Dan Buciu, toți mi-au fost dascăli buni, căci am urmat secția de compoziție. Așa se explică faptul că eu îmi compun singur muzica. M-a ajutat şi bursa, mai ales că sunt un încăpățânat, care şi-a jurat să nu ia niciodată bani de la părinți.

Succes cu viteza luminii

– Cât timp a durat până să-ți faci un nume pe scena muzicii populare româneşti?

– Destul de puțin, mă iubeşte Dumnezeu! Tot felul de întâmplări s-au legat. De exemplu, prima a fost că la doar câteva luni de la venirea mea, m-a auzit o fată, susurând în barbă o horă oltenească. S-a întors către mine: „Tu cânți aşa frumos?”. M-am ruşinat, dar întâm­pla­rea a făcut că ea cu­noş­tea nişte oameni, iar cât ai zice peşte eram în or­ches­tra „Zestrea Lău­tarilor”. Apoi, în 2012, am luat locul doi la Fes­tivalul de la Ma­maia, iar banii câştigați i-am investit în muzică. Am compus două melodii populare, le-am fă­cut clipuri, le-am lansat şi ime­diat lumea a în­ceput să mă caute. Azi, cânte­cele acelor tim­puri, pre­cum „Grigoraş din Bu­co­vi­na”, au de­ve­nit şla­gă­re, sunt cântate de copii în concursuri, iar eu sunt foarte mândru de asta. Da, Dum­ne­zeu m-a hărăzit cu voce, pot cânta ori­ce, am duete cu Andra, Horia Bren­­ciu, Oana Sâr­bu, Mo­nica An­ghel şi alții, însă cea mai mare bu­cu­rie a mea este să pot cânta neîncetat şi fără excepție muzică populară românească, mai ales din Buco­vina. Când am fost invitat la „Te cunosc de unde­va”, ca prim cântăreț de mu­zică popu­lară ce con­curase vreodată la emi­siune, am ezitat. Mi s-a părut că aş trăda folclorul, că nu se cuve­nea să mă aflu în zona asta, de diver­tisment. Dar artişti mari din jurul meu (mai ales dna Mioara Velicu, în fața căreia mi-am vărsat oful) m-au încurajat să particip şi am înțeles că, dacă eu mă fac mai cunoscut, atunci şi dragostea mea, folclorul bucovi­nean, va fi popu­lari­zată. Am par­ti­cipat la emisiune, chiar am câştigat două ediții, iar la final de sezon, mi-au îngăduit să vin în straie buco­vi­ne­ne şi să cânt un co­laj de folclor autentic. Chiar pro­du­­că­torii mi-au spus aşa: „Vrem ca aceasta să fie ulti­ma ta imagine, aşa tre­buie să te ştie şi să te re­cu­noască lumea, cân­tând fol­clor, gă­tit de săr­bă­toa­re”. Una pes­te alta, experiența a fost ex­tra­­or­di­nară. M-am liniştit şi eu, am înțe­les că uneori simțim ne­voia să facem şi ce­va ine­dit, dar asta nu în­seam­nă că ne trădăm voca­ția, mai ales da­că în tot ceea ce facem exis­tă bun gust, bun simț şi res­pect. Publicul va aprecia mereu aceste lucruri, el meri­tă din plin tot ce-i mai valo­ros, fiindcă fără public, noi, pur şi simplu, nu existăm.

– Iar publicul de folclor este în România cel mai nu­me­ros şi mai fidel. Zeci de mii de oameni umplu sălile și arenele de concert. Te întreb şi pe tine, aşa cum am făcut în repetate rânduri cu alți artişti de muzică populară: cum explici succesul incre­di­bil al folcorului românesc?

– Publicul ține muzica popu­­lară sus, sus de tot. E foar­­te vigilent: te slă­veşte da­că me­riți, te taxează ime­diat ce calci strâmb. Uitați, am fost la o nuntă la Vicov. Am ieşit în grabă din maşină, căci veneam direct de la alt eveniment. Aveam pe mine cămaşă brodată de Bucovina, dar pantaloni negri. „Doar n-o să cântați îmbrăcat aşa?!”, m-a apostrofat ma­ma soacră, cea care mă invitase. „Vreau cos­tum popular autentic, aşa cum apăreți la te­le­vi­zor!”. Mi-a plăcut la ne­bunie atenția dum­nea­­ei, faptul că fiecare astfel de amă­nunt e literă de lege pentru iubitorii de folclor. Ro­mâ­nul se recunoaște în mu­zi­ca populară, este o zo­nă identitară, în care se regăsește împre­u­nă cu tot neamul lui. De aceea mu­zica popu­lară are aseme­nea succes. Pe lângă asta, mai există un motiv esen­țial: spre deosebire de al­te muzici, cea popu­lară are topită în ea și cre­dința în Dumnezeu. Cre­dința şi temele is­to­ri­ce deose­besc folclorul de tot restul muzi­cilor. Niciun alt gen nu-l va slăvi atât de mult pe Dum­ne­zeu. La fel, muzica populară e sin­gura care te va învăța despre Ştefan cel Mare, des­pre Iancu sau alte figuri de marcă ale istoriei.

„Costumul popular m-a făcut să devin semeț”

– Din succesul aparițiilor tale pe scenă fac parte și costumele popu­lare pe care le porți. Sunt extrem de frumoase. Le-ai moștenit?

– Am în colecție multe costume vechi. Dar ce îmbrac pe scenă, că­me­şile mele, sunt şi vechi, şi noi în ace­laşi timp. Port și cămeşi cusute de curând, dar pe pânză veche, de cel puțin cincizeci de ani.    Am con­­statat că pânza veche altfel stă pe tine, alt­fel se poar­tă. E mereu răcoroasă, plă­cută, şi-ți vine să stai dârz îmbră­cat cu ea. Uitați, ciudat lucru, când eram mi­cuț, mama mă apostrofa mereu că stau ghebos. Aveam meteahna asta şi nu puteam scăpa de ea. Când am înce­put să port costum popular, încet, încet, pos­tura mea s-a îndreptat. Vă spun sincer, după câțiva ani, m-am surprins în imagini şi în­re­­gis­trări că spa­tele meu era drept, mă înălța­sem ca bradul. Poate unii vor crede că exa­gerez, dar eu am trăit asta şi sunt absolut con­vins că mân­dria de a purta că­meşile de Bu­covina m-a făcut să devin semeț.

Casa păcii

– Bucovina istorică, Bu­co­vi­na de azi, lovită de război, Bu­cureşti, paşii tăi le-au tra­ver­sat şi iubit pe toate. La fi­nal, te întreb totuşi, unde este aca­să pentru tine, Grigore Gher­man?

– La întrebarea unde este „acasă” pentru mine, răspund că acasă este şi în Bucureşti, şi la Cernăuți. De fapt, simt că mi-am făcut la Bucureşti Cer­nă­uțiul meu. Dar tot un fel de acasă este orice loc de pe pă­mântul ăsta care-mi face inima să tresalte. Și am văzut o mul­ți­me. Eu n-am mers pe unde a vrut lumea, ci pe unde am vrut eu, pe cărăruşa mea. Asta mă ajută să mă simt bine cu ale­gerile mele. Am convin­gerea că singuri ne construim uni­ver­sul în care trăim, cu fie­care din­tre noi în centrul aces­tei lumi proprii. Nu sunt egoist când spun asta, dim­po­tri­vă, chiar cred că fiecare dintre noi trebuie să se consi­de­re centrul univer­sului, fiind­că numai aşa se va strădui să facă în jurul lui o lume mai bună. Iar atunci, planeta întreagă ne va fi casă – una primi­toa­re, caldă, un cămin în care pacea să fie cea dintâi valoare!