Radu Bârlă (istoric, fondator al „Arhivei de Fotografie”): „România și-a ignorat până acum patrimoniul fotografic, care are o uriașă valoare istorică”

Un pustiu de cercetare

– Ce înseamnă „Arhiva de Fotografie”, cum a luat ființă, care este misiunea sa?

– Arhiva a apărut din nevoia de a acoperi lipsa aproape totală a patrimoniului fotografic în Româ­nia. Asociația noastră, Renascendis, lucrează cu pa­trimoniul cultural și am constatat un pustiu de cercetare în domeniul fotografic, nu există inițiative la nivelul instituțiilor de recuperare a patrimoniului fotografic. În cele mai multe cazuri, acest patri­mo­niu merge să moară în muzeele ce acceptă să îl primească. Nu a fost niciodată colectat sistematic, exis­tă doar segmente, sortate pe diferite teme: por­trete de personalități, peisaje urbane, cos­tu­me na­țio­nale. Nu pe autori. În România nu a exis­tat in­te­res pen­tru patrimoniu foto­gra­fic, care a fost privit doar ca document auxi­liar. „Arhi­va de fotografie” în­seam­nă o plat­formă care se ocupă de salvare, cer­ce­tare, digitalizare, promovare și edu­cație.

– Cum ați pornit la drum?

– Am început să achiziționăm patri­mo­niu foto­grafic în mod sistematic, fon­duri, arhive. Am folo­sit toate sursele dis­ponibile, de la achiziționarea din târguri și talciocuri, până la anticariate, mediu online, persoane ce ne-au contactat și ne-au donat arhive fotografice, ceea ce ne-a bucurat, pentru că a însemnat că planul nostru a început să ajungă la public. Oamenii au înțeles că pot face ceva mai bun cu fotografiile și cu albumele de familie, decât să le arun­ce sau să le vândă pe 2 lei, și anume – să le doneze unei or­ga­nizații care le pune în siguranță și le introduce în circuitul de cer­cetare. Ne dorim să le pre­zentăm cât mai des în expo­ziții, dar, din păcate, nu avem prea des acces la in­stituții muzeale, care să le găz­duiască. Tră­iesc senti­men­tul de nepu­tin­ță al spe­cialistului care vine dintr-o generație ce nu a moș­tenit in­frastructură, așa că sunt obligat să las deo­par­te stu­diul unor subiecte de inte­res personal, pentru a-mi de­dica timp creării acestei infra­struc­turi. O fac cu res­pon­sa­bi­litate, pentru că știu că dacă nu o fac cum trebu­ie, ge­ne­rațiile ce vin se vor găsi în ace­eași si­tua­ție pre­­cum cea a noastră, iar în­tre timp, multe lucruri se vor pierde. Asta este misi­­u­nea Arhivei. Plus, încer­carea de a ne apropia, cu pași mărunți, de crearea unui muzeu național al fotografiei.

„Muzeele de fotografie ale Poloniei pot servi de model”

– Ca istoric, cum ați privit toată această infor­mație vizuală găsită în fotografiile vechi?

– E ușor să lucrezi cu o arhivă, dar atunci când ai documente disparate, ca în cazul meu, trebuie să muncești din greu să le aduci în același context. Oda­tă făcută asta, ai la îndemână un patrimoniu isto­ric uriaș, care în România, din păcate, a fost ignorat până acum. Nu avem în țară niciun con­ser­vator de docu­men­te fotografice, niciun expert ates­tat în fotografie, ci un singur restaurator, specializat recent în străi­nă­tate. În lume, lucrurile stau altfel, chiar și în țările din jurul nostru. Bulgaria are inițiative legate de istoria fotografiei mult mai consistente decât noi. Statele bal­tice, cu o populație mult mai mică, au muzee de fotografie, nu mai spun de Polonia, ale cărei muzee de fotografie pot servi ca model oriunde în lume. Pentru a reveni la întrebare, informația pe care fondul fotografic, atenție, nu fotografiile dispa­ra­te, ți-o dă, este foarte consistentă, te poate ajuta să tragi o concluzie ce are valoare generală. Pentru un istoric, aceste arhi­ve oferă informații importante. Cel mai bun exem­plu este Arhiva Sardi, care ne-a oferit o sursă fan­tas­tică pentru reconstituirea situației evreilor din Cluj, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Evreii lui Sardi

– Cum ați descoperit arhiva lui Sardi, cel pe care mulți îl consideră cel mai bun fotograf al Clujului interbelic?

– În 2018, la un an după ce am lansat Arhiva de Fotografie, am găsit la un târg o cutie de clișee. Am achi­zi­ționat 20 dintre ele, pentru a-mi da seama des­pre ce e vor­ba, am ana­li­zat ima­gi­nile, încercând să iden­­­tific particu­la­­rități ca­re să mă ducă la numele auto­rului muncă de cer­ce­tare. Anticarul îmi spusese că are câteva mii de clișee, așa că, după ce am aflat că ele fac parte din arhiva Ate­lierului Sardi, am înce­put o negociere, pentru a aduce prețul astronomic cerut, la unul de­cent. A fost un efort fi­nan­ciar consistent. Chiar la începutul pande­mi­ei, cu o zi înainte de în­ce­perea restric­țiilor, am mers și am ridicat arhiva. A meritat, pentru că am reușit să sal­văm un fond de fotografie cum nu vom mai găsi prea curând. Am reușit să intrăm în legătură și cu urmașii fo­to­grafului, am făcut un in­ter­viu cu una dintre fii­ce­le sale, am aflat multe despre cariera sa.

– Cine a fost Elemer Sardi?

– S-a născut în Ardeal, în 1908. A început stu­diile la Budapesta, pentru a deveni medic, precum tatăl său, dar a renunțat și și-a îmbrățișat pasiunea pentru fotografie. O perioadă a activat și la Buda­pes­ta, însă cea mai mare parte a vieții și a carierei și-a petrecut-o la Cluj. Fotografia evenimente so­cia­le, culturale și sportive, iar apoi și-a deschis pro­priul atelier, care s-a bucurat de mare succes. Se afla pe Bulevardul Ferdinand din Cluj, la numărul 13. Arhiva noastră, de 4000 de clișee, acoperă pe­rioa­da de început a acti­vității atelierului, sunt plă­cuțe de sticlă realizate între 1936 și 1944. Din 1959, când a fost obligat de comu­niști să își închidă atelierul, a lucrat la cooperativă, nu am găsit clișee din acea perioadă, fotografia la comun cu alți foto­grafi. Plus că avea deja probleme cu vederea. A fost un personaj interesant, bonom, implicat în viața socială a Clujului. În anii ’30, prac­tica sporturi ex­tre­me, motociclism, automobilism, a avut și acci­dente, a făcut judo, a participat la cam­pio­nate, ne-au rămas și portretele unor judokani de nivel internațional. Era interesat de muzică, avea o casă deschisă, plină cu prieteni de toate etniile. Clujul era pe atunci un oraș multietnic și multicul­tural. Fotografia era o pasiune, nu doar o meserie, dacă vedea pe stradă o persoană cu trăsături intere­san­te, încerca să o convingă să intre în atelier să-i pozeze. A fotografiat și nuduri, și portrete ale priete­nilor. A fost căsătorit de două ori și ambele soții i-au fost ucenice, ajutoare în laborator. Era un fotograf foarte bun, în stilul glamour, strălucitor, influențat de fotografiile vedetelor de la Hollywood. Se pre­zen­ta ca fotograful femeilor frumoase. Un fotograf de modă și la modă. Comunitatea din Cluj avea o com­ponentă evreiască importantă, oameni cu stare materială bună, care mergeau să se fotografieze la cel mai bun atelier din oraș. Astfel, arhiva noastră conține o substanțială secțiune de portrete, din care am selectat expoziția „Evreii lui Sardi”.

Din fotografii, la Auschwitz

– Cum a fost primită expoziția? Conține, în mod evident, o tentă emo­țio­nantă, tragică chiar, având în ve­dere des­ti­nul evreilor în timpul celui de al doi­lea război mondial…

– A fost expusă în Cluj, la un mu­zeu mic, de­dicat istoriei evreilor. Anul acesta o să scoatem un album dedicat evre­ilor lui Sardi. Vom în­căr­ca în cu­rând întreaga arhivă pe o plat­formă on­line. Și în timpul expoziției, și în pe­rioa­da scursă de când am înce­put să publicăm pe pagina de face­book a arhi­vei, am primit multe me­sa­je de la oa­meni ce și-au recu­noscut rude, bunici, părinți, în acele portre­te. Mulți ne-au oferit informații și context legat de por­tretele respective. Au fost și oameni care ne-au scris pentru a ne întreba dacă nu găsim în arhivă și fotografii din familiile lor. În multe cazuri, le-am găsit. Din neferi­cire, majoritatea covâr­și­toare a celor por­tre­tizați de Sardi au fost deportați. La câțiva ani după ce erau fotografiate precum sta­ru­rile de cinema, familii întregi au fost ucise la Ausch­witz, în alte lagăre, în detașa­men­te de muncă for­țată, pe front. Comuni­ta­tea evre­ias­că din Cluj a fost efectiv decimată. Vrem să ducem expoziția și în alte orașe și avem în plan realizarea celei de-a doua expo­zi­ții din arhiva Sardi, dedicată fotografiei gla­mour. Până atunci, vom prezenta la Muzeul Hărți­lor din Bu­curești, în aceas­tă vară, o expoziție cu fotografii de călă­torie având diferiți ­autori.