Doina Ruști (scriitoare) – De Paști, prin Bucureștiul fanariot

Când a explodat Cernobîlul

– De curând s-a reeditat romanul tău, cu tentă autobiografică, „Fantoma din moară”. Acțiunea se petrece în timpul sărbătorii Paștelui, în perioada comunistă. Ce a fost așa de special la acea sărbătoare, încât s-o faci „erou de roman”?

– Multe părți din roman sunt autobiografice. Îmi amintesc și azi de acel Paște, de la care, iată, se împlinesc aproape patru decenii. Era anul 1986, iar ziua de 1 Mai a căzut, în mod accidental, odată cu Paștele. Era un eveniment, desigur, pentru că pe-atunci nu se dădea liber pentru sărbătorile religioase, în schimb, de 1 Mai era o mică vacanță, marcată de multe serbări de susținere a propagandei, tipice pentru comunism. Dar s-a întâmplat ca exact atunci să aibă loc explozia de la Cernobâl. Prin urmare, când s-a difuzat anunțul despre catastrofă, am fost absolut convinsă că e o minciună, una dintre frecventele manipulări din epoca dictatorială, eram sigură că vor să ne țină în casă, de teamă să nu ajungă lumea pe la biserici. În romanul meu, acțiunea se petrece în aceste zile, într-o comunitate mică, unde totul capătă dimensiuni fabuloase. În preajma Paștelui au loc pregătiri uzuale, sub impactul Cernobâlului, într-o atmosferă care pendulează între magie și realitatea crudă a acelor ani. Totul era confuz în istoria de atunci, iar această confuzie devine nota dominantă a romanului meu.

– Cum se putea petrece Paștele, interzis în comunism?

– Cei mai mulți oameni țineau tradiția: vopseau ouă, țineau post, iar în Noaptea de Înviere, se adunau prin câte o sufragerie socialistă și făceau mici petreceri. La biserică nu mergea multă lume pe vremea aia. Nu pentru că ar fi fost interzis. În anii 80, nu se mai punea o problemă ca asta. Dar era deja desuet, oamenii erau atei din „convingere”. Îmi amintesc cum hălăduiam pe străzi în noaptea de Înviere, să văd ce se întâmplă pe la bisericile bucureștene. Activitatea era restrânsă, adeseori erau doar câțiva oameni în vârstă, întotdeauna înăuntru. Ca după aceea, în câțiva ani, să aibă loc o exploxie de religiozitate.

Paștele fanariot – fast și miraculos

– Știm că unul dintre subiectele tale favorite este Bucureștiul fanariot. Și pentru că tot ai pomenit de Paște, cum se pregăteau bucureștenii acelor vremuri pentru marea sărbătoare?

– Rolul social al sărbătorii era cu mult mai însemnat. Cum distracțiile nu erau foarte numeroase, evident, sărbătorile treceau în prim plan. În perioada fanariotă, fusese întărit ortodoxismul prin ritualuri și forme importate de la greci, iar când spun forme, mă refer în primul rând la vestimentație. De aici și impresia mai accentuată de fast, pe care o producea Paștele fanariot. Fiind o perioadă, pentru români, de ieșire din evul mediu, putem vorbi și despre o apetență mai frustă pentru miraculos. De aceea, cred că Pregătirea pentru Paște era extrem de însemnată și nu începea cu simple rigori bisericești (postul, de exemplu), ci cu credințe mai vechi, de trezire la viață: caii Sântoaderului, diabolici în mituri, legați simbolic de călușari și Rusalii. Cred că mereu importanța religioasă a Paștelor a fost marcată de cea mitică. De aici și nașterea unor tradiții sociale: de Paște, oamenii au haine noi, fac hore ritualice și pregătesc ospețe în toată regula.

Pe străzile Bucureștiului, luxul atinsese cote înalte în perioada fanariotă. Urmărind listele de cumpărături, vedem că de Paște, înnoirile erau substanțiale: de la Viena erau aduse trăsuri, dantele și porțelanuri; din Istanbul veneau mătăsurile, tutunul, bijuteriile.

Bucureștenii adorau petrecerile la iarbă verde, iar între preferințe se afla insula de la Sf Elefterie, o ridicătură înconjurată de brațele Dâmboviței, la care se ajungea pe două poduri, cu parapete și ornamente. Acolo, iar mai târziu la Filaret și în alte locuri, lumea stătea pe iarbă, se ospăta, se schimbau vorbe, uneori cântau lăutarii. Unii mergeau în Obor, pentru a se distra participând la jocuri și întreceri, foarte populare find aruncarea cerurilor sau escaladarea unui stâlp uns cu seu. Tot acolo putea fi văzut teatrul de umbre (karaghiozi). Dar adevăratele petreceri aveau loc în curțile boierești, sub umbrare, în chioșcuri. Judecând după rețetarele culinare, se mânca mult, de preferință tocături, asezonate cu făină de migdale, scorțișoară și zahăr, presărat inclusiv pe fripturi. Erau amatori de vinuri, dar mai ales de lichioruri, cel de afion (cu opium) fiind la loc de cinste.

Oușoare dulci

– Ce bucate se pregăteau (știm că unul dintre personajele tale era un mare bucătar)?

– De Paște, mereu mielul a fost animalul sacramental. Prin urmare ciorba, drobul și friptura de miel erau și pe atunci nelipsite. Dar și ouăle aveau multe întrebuințări, între care un desert numit „oușor dulce”: albușuri fierte, umplute cu creme dulci. Acesta era un desert popular, vândut pe stradă. De asemnea, se mâncau multe prăjituri gen gogoașă, tarte cu brânză, plăcinte. Cozonacul a fost adoptat, și el, prin fanarioți, după cum o atestă numele, venit din greacă (kozonaki), care definea o prăjitură în formă de păpușă.

– Care erau bisericile vedetă ale epocii fanariote?

– Cam fiecare domn fanariot își avea o biserică a lui, iar ea devenea și preferata protipendadei. Apoi, fiecare breaslă își avea biserica sa, și acolo primeau Învierea. Biserica dintr-o Zi (de pe strada Biserica Enei) era a bărbierilor, lăutarii megeau la Caimata. Dar cred că cea mai iubită a fost Sărindarul. Acolo a fost centrul bisericesc multă vreme, a ținut loc de catedrală – un fel de omfalos al orașului.

– Cum se îmbrăcau bucureștenii la vreme de sărbătoare?

– De Paște fiecare avea măcar niște șalvari noi. Femeile erau îmbrăcate cu șalvari foarte fini, stânși pe gleznă sau ridicați pe pulpa inferioară. Peste ei venea rochia, relativ dreaptă, cu decolteu larg, unele cu o platcă. Abia după aceea își puneau anteriul, cel mai adesea vărgat. Peste el, puneau hăinuțe mai scurte, cu mâneci detașabile, terminate cu manșete bogat căptușite. Pe cap purtau în special fesuri împodobite cu mărgele și eșarfe spumoase. Bărbații aveau șalvari – cel mai adesea terminați sub genunchi –, niște jambiere fine, de mătase (luate din moda grecească), meși și papuci. Purtau un fel de cămăși, cu mâneci largi, o eșarfă foarte mică, la gât, haine scurte, cu mâneci împodobite și anterie lungi, despicate în părți. Secolul al XVIII-lea a fost plin de ișlice monumentale. Chiar și negustorii le purtau. Diferența de statut social era dată de calitatea materialelor. Dar în a doua parte a veacului, deveniseră foarte la modă eșarfele lungi, înfășurate cu artă în jurul capului. Se numeau cealmale, și de regulă erau din mătase de Malta, cu imprimeu. Pantofărimea era de toate felurile. Este adevărat că papucii erau încă în modă, dar purtau și ghete de piele, unele importate din Occident, altele făcute loco, la conduragiii de pe la Piața Sf. Vineri.

Bineînțeles, astea erau hainele oamenilor cu stare, copiate cum se putea, de toate clasele sociale. Dintre ele mi-a rămas în minte un pieptar (un fel de vestuță) acoperită cu perle. Iar despre bijuterii – ar fi multe de spus. Pe scurt, purtau perle (mărgăritare), diamante, rubine și smaralde. Restul erau pe locul doi. Târgoveții se mulțumeau cu matostat (jasp).

La spânzurătoarea orașului

– În vremurile despre care vorbești, credința se amesteca adesea cu magia    și superstiția. Care erau locurile magice ale Bucureștilor?

– La spânzurătoarea orașului, din actuala intersecție Eminescu, veneau vrăjitoarele, ca să arunce păcatele orășenilor. Descântau, făceau purificări ritualice și apoi aduceau apa, ori doar simbolic vasul în care adunaseră toate relele și le aruncau în intersecția asta, păzită de stafiile spânzuraților. Exitau, apoi, bisericile consacrate pentru mesajele magice. La Cuțitul de Argint sau la Olari, se dădeau acatiste pentru dragoste, iar Zlătari era biserica blestemelor, care se scriau cu migală și, contra cost, erau citite de preoți la slujbă. Urmau podurile pentru dorințe și, mai ales, Pădurea Cotrocenilor, care îi apăra pe năpăstuiți.

– Ce îți imaginezi că făceau personajele din romanele tale în preajma Paștelui? Care era traseul și preocupările lor în Bucureștiul fanariot?

– O văd pe Mărmănjica prin pădure, căutând floarea magică, sub privirile omului invizibil, care e și povestitorul din Homeric. Îl văd pe Depravat privind pe fereastră, pe Pâtca rătăcind pe Lipscani, în căutarea străzii Murta, și pe Silică, pregătind saltă din mațe de miel, prăjite bine și sărate, ținând locul chipsurilor de azi.