Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU: „Eu mă întâlnesc cu Hristos pe cruce și înviem împreună”

Deniile poartă în ele toți pașii pătimirii lui Iisus

– Suntem la câteva zile de marea sărbătoare a Învierii, care va aduna, așa cum se întâmplă an de an, milioane de credincioși în biserici, pentru a lua lumină de la lumină. Până atunci, există, însă, o încercare grea: Săptămâna Patimilor, a calvarului lui Hristos. Dvs. cum o trăiți? Cum vă gândiți la ea?

– Suntem într-o săptămână a Patimilor, dar între două momente de mare luminozitate, când parcurgem cu Hristos drumul de la triumful copilăresc, floral, luminos al intrării în Ierusalim, și până la mormânt, fără să uităm nicio clipă că la capătul lui este Învierea.    Parcursul săptămânii Patimilor este, în ciuda dramatismului ei, plin de lumină. Îmi aduc aminte, mai ales la începuturile credinței mele, că trăiam mai intens fiecare cuvânt, fiecare gest, mai ales că atmosfera deniilor din această săptămână te ajută mult. Ascensiunea aceasta, până pe cruce și apoi în mormânt, eu o fac prin aceste slujbe speciale ale Deniilor, care sunt unice în această săptămână și sunt încărcate de un dramatism extraordinar. Pe mine mă ajută biserica, pornind de la veștmintele cernite ale preoților din această perioadă, și până la lumina care acum este redusă la doar câteva candele. Cântarea are acum și ea o dulceață anume, e o jale bine temperată în ea, pentru că nădejdea este prezentă tot timpul. Dacă intri în atmosfera deniilor, textele slujbelor te ajută să intri în duhul și în realitatea acelui timp. Ai în aceste slujbe toți pașii pătimirii lui Hristos. La slujba de Joia Mare, a celor 12 evanghelii și apoi la cea a Prohodului Domnului din Vinerea Mare, dramatismul este maxim. Sunt două planuri în aceste slujbe – primul este al evenimentelor pe care textele te ajută mult să le vizualizezi, să vezi cum Domnul este scuipat, batjocorit, biciuit și în final răstignit. Al doilea plan este al duhului, care este și mai tulburător, pentru că este duhul unei jertfe asumate, o jertfă pe care o realizezi ca fiind foarte nedreaptă. Acest duh al jertfei lui Hristos se imprimă în sufletul tău și te tulbură cel mai mult, dincolo de batjocorire, biciuire sau răstignire. Suntem la fel cum sunt copiii care citesc o carte și suferă atunci când eroul bun trece printr-o încercare grea, iar asta ni se pare nedrept. Și, în același timp, pot spune că sufletul credinciosului se simte, paradoxal, și puțin vinovat de pătimirea lui Hristos, simți că, pe undeva, ai participat și tu, sigur că în alte forme, la răstignirea lui.

O nuntă prin moarte

– Mai există un plan al deniilor din Săptămâna Mare, foarte important – cel al lui Hristos văzut ca mire al sufletului nostru.

Costion Nicolescu

– Într-adevăr, biserica începe drumul acesta al calvarului, la primele denii din zilele de luni și marți, printr-o vorbire despre Hristos ca Mire, care vine la miezul nopții sau căruia femeia păcătoasă vine și îi spală picioarele. Înțelegi astfel că tot drumul Patimilor este, de fapt, o pregătire de nuntă, iar nunta aceasta se dovedește a fi, în fapt, paradoxal, o slujbă de înmormântare. Așadar, este o nuntă prin moarte, care se dovedește mult mai trainică decât o nuntă obișnuită. De aceea, nunta aceasta cu Hristos, care începe pe drumul calvarului, ține până în veșnicie, pentru că unirea cu El se face la nivelul cel mai intim al sufletului. Asta e și viziunea pe care o avem noi, românii, în Miorița – nunta ca trecere a iubirii într-o altă dimensiune, una a iubirii extrem de rafinate și de puternice. Asta nu a fost înțeles de mulți, pentru că nu au avut înțelegerea creștină pe care noi românii o avem. Mă gândesc acum și la troițele noastre, e plin de ele, la toate răscrucile, avem multe și în București. Aceste troițe sunt o amintire a Golgotei, Hristos este pe ele la apogeul suferinței Lui, dar, în același timp (și aici e frumusețea fiecărei troițe), în vreme ce meditezi la durerea Lui cumplită, simți și multă nădejde și, prin ea, multă bucurie. E multă lumină în această meditație, o lumină care salvează orice jale, pe care o susține spre transfigurarea ei. Eu, ori de câte ori întâlnesc o troiță, simt că-mi exultă sufletul, pentru că ea este, implicit, și o trimitere la Înviere. Eu mă întâlnesc cu Hristos pe cruce, și din această însoțire, înviem împreună. Pricepi această nuntă dintre sufletul tău și al Mântuitorului din Evanghelia lui Ioan, care se citește la denia de joi seară, când Iisus vorbește aproape numai despre iubire. Atunci ne spune Domnul – „Poruncă nouă dau vouă: «Să vă iubiþi unul pe altul!». Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea”. Acesta este ultimul cuvânt al lui Iisus despre iubirea dintre un Mire și iubita lui, care poate fi biserica, dar și sufletul nostru. Iar acest cuvânt al Mântuitorului este spus chiar înainte de a pleca dintre noi.   

Deci, în concluzie, acestea sunt căile prin care un creștin se poate înscrie în parcursul existențial al lui Hristos, și în felul acesta, să-L și simtă pe Mântuitorul. De aceea e atât de important postul Paștilor și sărbătoarea Învierii. Poți să te concentrezi mai bine asupra acestui răstimp esențial pentru mântuirea noastră, chiar dacă, pe parcursul anului, se întâmplă să revii și să mai meditezi la el. Depinde de intensitatea simțirii și dedicării fiecăruia, pentru că răstignirea și Învierea nu se vor termina niciodată, până la sfârșitul veacurilor. Eu am participat odată la Drumul Crucii, în Maramureș, la Moisei, împreună cu țăranii care îl străbăteau în genunchi. Era în ei o implicare extraordinară. Acest Drum al Crucii se face la noi în Ardeal pe filieră catolică, dar, ca foarte multe alte lucruri din biserică, el este autohtonizat. Există patrusprezece opriri, la fiecare este și câte un text mic, ele sunt bazate mai mult pe tradiție decât pe Scriptură; de exemplu, cele trei căderi ale Mântuitorului cu Crucea nu există în evanghelii. Și ce este frumos în aceste opriri este că sunt marcate toate întâlnirile lui Hristos cu femeile – una cu Maica Domnului, o alta cu Veronica, purtătoarea mahramei, apoi femeile care erau ucenicele Mântuitorului. E uimitor cum aceste femei l-au însoțit până la capăt, până pe cruce. Ele, nu apostolii, cu excepția lui Ioan. Însoțirea aceasta spune multe despre implicarea femeii, despre sufletul ei și, mai ales, despre curajul femeilor. Sigur că noi, astăzi, îi cinstim mult pe sfinții apostoli, dar femeile care l-au însoțit pe Iisus pe Golgota și care au și pătimit împreună cu el, au fost extraordinare. Și, până în zilele noastre, tot femeile sunt cele care fac acest Drum al Crucii, și în realitate, ca pelerine, și spiritual, în viața de familie, unde ele duc greul lăuntric, ele se roagă cel mai mult.

– Cum vă imaginați Drumul Crucii, făcut de Hristos, acum 2000 de ani până pe Golgota? V-ați derulat vreodată în minte un film al lui?

– Imaginația mea nu coboară foarte mult în concretul scenelor calvarului. Am citit și eu despre tot ceea ce s-a petrecut în acele zile, de la Cina cea de Taină, la rugăciunea din Ghetsimani și apoi la batjocorire, biciuire, răstignire și moarte. Dar eu îl văd tot timpul prin icoanele pe care biserica mi le-a pus în față. De aceea, atunci când citesc despre patimile Domnului sau când meditez la ele, există, undeva în adâncul meu, un fel de imagini, dar ele nu sunt foarte concrete, foarte materializate. Și tot de aceea, dacă văd un film despre calvar, mi se pare puțin straniu, chiar dacă este un film bun, făcut pe acest subiect. Pe de o parte, nu înțeleg cum un om ar putea vreodată să îl interpreteze pe Iisus, și chiar dacă filmul este fidel realității, cred că orice film este prea material, prea concret. Pentru mine, cel mai bun film despre calvar este cel al lui Pasolini, „Patimile după Matei”, deși, culmea, regizorul nu a fost un om credincios, dimpotrivă. Dar filmul aproape că nu are actori profesioniști, ci este făcut cu evrei din Palestina. Singurul actor profesionist din film este cel din rolul Mântuitorului, și tocmai acest actor este singurul punct slab al filmului, singurul care m-a deranjat. Nici ochii, nici fața celui mai potrivit actor din lume nu mă vor convinge vreodată că îl poate juca pe Hristos. Eu sunt atașat de realitatea transfigurată a calvarului. M-am obișnuit cu chipul lui Iisus din icoane. La Muzeul Țăranului Român, Horia Bernea făcuse o masă cu chipul lui Hristos din toate secolele, pe toate suporturile și din toate culturile. Și ceea ce era surprinzător era că, în toate, chipul Mântuitorului era recognoscibil. Deși icoanele erau foarte diferite una de cealaltă, exista în ele un duh unic, transmis prin cultura creștină. Ei bine, toată această realitate transfigurată în care trăiesc în aceste zile nu este ceva abstract, eu văd și vânzarea lui Iisus și lepădarea lui Petru și calvarul cu răstignirea și moartea, le am pe toate în minte, dar nu ajung la o imagine de detaliu. Toate rămân așa, ca sub un văl de mireasă, când îi vezi chipul și, în același timp, nu-l vezi. Pentru că, în icoanele bisericii, calvarul nu este reprezentat realist – e o realitate care nu o leapădă pe cea naturală, o lasă să existe, dar, în același timp, o depășește. În icoane e o vedere cu duhul a realității patimilor Domnului.

Ierusalimul cel de Sus   

– Calvarul Domnului s-a petrecut în decorul cetății Ierusalimului. Ce rol joacă el în reprezentările dvs.?

– Eu cred că sunt mult mai multe orașe ale Ierusalimului decât avem în vedere de obicei noi, creștinii. Am avut un album cu Ierusalimul vechi, cu fotografii sepia, de la începutul secolului XX. Astăzi, el este un oraș modern, dar atunci, el era încă biblic, cu zidurile și atmosfera lui orientală. Pentru că nu apăruse urbanismul modern, se simțea în el parcă un duh care străbătuse continuu timp de 2000 de ani. Astăzi, dacă m-aș duce la Ierusalim, nu știu dacă aș regăsi Ierusalimul din inima mea, care este și concret, dar și într-un illo tempore. Mi-e teamă de ceea ce voi găsi acolo, mi-e teamă că nu va răspunde întru totul așteptărilor mele. De aceea poate că nu am fost în pelerinaj la Ierusalim, deși am văzut multe reportaje și am și vorbit cu mulți oameni care au fost în pelerinaj acolo. Pe toți i-am văzut marcați, nu am întâlnit niciunul care să fi spus că această experiență nu a contat pentru el, fiecare în felul lui. Sigur că unii vor spune că orice loc încărcat de istorie și cultură te marchează, dar aici e un alt fel de marcă, pe care doar Ierusalimul o poate pune pe sufletul unui om. Urmele pășirii lui Iisus prin cetate persistă și ți se impun.

– Iar dvs. vă e teamă că întâlnirea cu urmele Domnului s-ar putea să nu se ridice la înălțimea dorului pe care îl aveți pentru el?

– Vrând nevrând, Ierusalimul zilelor noastre a primit amprenta timpului de azi. Poate că ar trebui să merg și să întâlnesc această realitate. Dacă aș fi vrut să merg, aș fi mers, am avut prieteni care m-au tot chemat cu ei în pelerinaj. E drept că eu nici nu sunt genul de pelerin de grup, asta ține și de construcția mea interioară. De exemplu, atunci când toată lumea din România suferea că nu putea ieși din țară în timpul comunismului, eu nu sufeream deloc. Nu știu de ce, dar nu aveam această suferință, că nu pot să merg în străinătate. De aceea, poate că eu nici acum nu sufăr că nu am văzut Ierusalimul. Îmi aduc aminte de părintele meu duhovnic, Iulian Stoicescu, pe care l-am întrebat odată dacă nu vrea să meargă și el în pelerinaj la Ierusalim. Iar dânsul, cu un zâmbet pe care mi-l amintesc mai mult decât replica, devenită între timp clasică, mi-a spus: „Ei, dacă mi-ar ajuta mie Dumnezeu să intru în Ierusalimul cel de Sus…”. Mi-a plăcut tare mult replica asta.

– Cum să ne imaginăm că arată Ierusalimul de Sus?

– Ierusalimul cel de Sus este o imagine a raiului, a împărăției de sus. Biserica are două imagini ale raiului, întâlnite îndeosebi pe peretele exterior al bisericilor. Prima este una de cetate, cu ziduri împrejmuitoare, iar cealaltă este cea de grădină. Cele două se pot îmbina – uneori în mijlocul cetății este o grădină. Eu nu pot să spun că m-am întâlnit cu Ierusalimul cel de Sus, cu raiul, și nu aș putea să vă spun cum văd împărăția cerurilor. Am și o problemă cu imaginarul meu, pentru că eu văd raiul ca pe un loc de recuperare a ceea ce este bun în această lume și care persistă în veșnicie. De aceea mă gândesc că dincolo voi putea să recuperez ceea ce aici a fost imperfect în relațiile cu alții, care, fie nu au trăit în același timp cu mine fie, dacă au trăit, nu am avut timpul necesar pentru aceste relații. Mă văd întâlnindu-mă cu toți oamenii pe care i-am iubit.

– Am vorbit în tot acest interviu despre calvar, aș vrea să încheiem cu Învierea.

– Eu trăiesc Învierea ca țăranul român. Pentru el, ea era o biruință a frumuseții. Lumea care a fost făcută frumoasă, dar s-a urâțit și se urâțește prin păcat, are încă în ea multe resurse de frumusețe. Iar Învierea mântuiește aceste resurse de frumusețe, ea este o lume recuperată, la fel cum scoți aurul din nisip, ca apoi să faci din el o ferecătură de icoană. Iar după Înviere, noi trăim în această lume recuperată. La țărani, Învierea avea în ea și o anumită gratuitate. Adică, nu venea ca o răsplată, deși ei credeau mult în fapte bune. La ei, Învierea e urmarea unei iubiri, și atunci, dacă vine din iubire, în lumea pe care ea o fondează nu se mai cântărește nimic, e ca în dragoste. De aceea și Judecata de Apoi eu o văd tot ca pe o manifestare a iubirii. Învierea mie îmi dă un sentiment de izbăvire – că viitorul este luminos, că, până la urmă, cu tot ceea ce facem noi, va fi o milostivire, ca în scrisoarea Sfântului Ioan Gură de Aur, chiar dacă am făcut sau nu ceva, vom fi primiți pentru că, așa cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, „Dumnezeu este ­boier”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian