Antologia AS
Oare câți copii mici-mici ori mai mărișori știu – azi – cântecelul ăsta? Câți îl mai fredonează, învățați de mămicile și bunicile lor? (În vremea copilăriei mele, el era frate cu altul, la fel de gingaș, care începea așa: „Vine, vine pri-mă-va-ra… Se aștern, în toa-a-tă ța-ra, floricele pe câmpii, hai să le-adunăm, copii!”)
În vremea copilăriei mele, mamele ne pregăteau din timp ținuta de Paști: pardesie noi, de catifea vișinie, pălăriuțe de pai, cu borul întors în sus, dichisit cu funde late, care fluturau peste umerii noștri înguști, în adierea vântului de Aprilie… Ghetuțele de lac – negre sau vișiniu închis – erau obligatorii. Erau „asortate” cu ciorăpei albi – treisferturi, strânși spre genunchi cu elastice prea tari… Băiețeii aveau, și ei, pregătită anume, ținuta „obligatorie” de Paști: costumior cu jachetă din catifea albastră, pantaloni bufanți trei sferturi, din aceeași catifea, ghetuțe de lac negre, ciorăpei albi, lungi, șapcă asortată, cu cozoroc. Trebuia să fim cocheți și curați în duminica Floriilor. Ca și în Noaptea Învierii, în curtea bisericii, ori, mai apoi, la masa de sărbătoare.
De Paști, cea mai frumoasă jucărie pe care Iepurașul o aducea copiilor cuminți era chiar un iepuraș. De pluș alb ori de ciocolată. Dichisit cu o fundă mare, roșie. M-am întrebat de multe ori de ce este atât de mult iubită de copii această vietate fragilă, delicată, care adoră morcovii și iarba proaspătă, care se dă, cu plăcere, peste cap și de trei ori, și de nouă ori dacă are chef, care are capul prea mic și urechile prea mari, adică prea lungi – ca și picioarele din spate –, botic întruna fremătător și mustăți enorme și neastâmpărate, și ochii mici ca niște bomboane lucioase, și dinți înguști, ca niște lopățele ascuțite, și un trup lunguieț ori – când stă pe loc – parcă rotund, și codiță cât un bulgăre mic, de zăpadă. Și o blană ca de mătase, în care-ți vine să-ți vâri nasul, ca să-i simți fierbințeala…
M-am întrebat de multe ori de ce stârnește atâta dragoste – în rândul copiilor – acest animăluț, de ce se reped cu toții să-l ia în brațe atunci când o mamă sau un bunic îl aduc în dar – de Paști ori de vreo onomastică. Ce fluid tremurător și nevăzut se naște între copii și Iepurașul-Coconaș, fricosul și tandrul de el? Sfiosul și inocentul de el?
Și, până la urmă, am găsit o explicație. Una – deloc științifică. Mi-am zis că Dumnezeu – care nu știe ce înseamnă să omori – a creat această mică ființă-jucărie într-o dimineață de primăvară, pe când s-a simțit tare singur și și-a închipuit că e Copil…
