„Iepuraș-coconaș”…

Antologia AS

Oare câți copii mici-mici ori mai mă­rișori știu – azi – cântecelul ăsta? Câți îl mai fre­do­nea­ză, în­vățați de mămicile și bunicile lor? (În vremea co­pi­lăriei mele, el era frate cu altul, la fel de gingaș, care începea așa: „Vine, vine pri-mă-va-ra… Se aș­tern, în toa-a-tă ța-ra, floricele pe câmpii, hai să le-adu­năm, copii!”)

În vremea copilăriei mele, mamele ne pre­gă­teau din timp ținuta de Paști: pardesie noi, de ca­ti­fea vi­șinie, pălăriuțe de pai, cu borul întors în sus, dichisit cu funde late, care fluturau peste umerii noștri înguști, în adierea vântului de Aprilie… Ghetuțele de lac – negre sau vișiniu în­chis – erau obligatorii. Erau „asortate” cu ciorăpei albi – treisferturi, strânși spre genunchi cu elastice prea tari… Băiețeii aveau, și ei, pregătită anume, ținuta „obligatorie” de Paști: costumior cu jachetă din catifea albastră, pan­taloni bufanți trei sferturi, din aceeași catifea, ghe­tuțe de lac negre, ciorăpei albi, lungi, șapcă asor­tată, cu cozoroc. Trebuia să fim cocheți și curați în du­mi­nica Flo­riilor. Ca și în Noaptea Învierii, în curtea bise­ricii, ori, mai apoi, la masa de sărbătoare.

De Paști, cea mai frumoasă jucărie pe care Ie­purașul o aducea copiilor cuminți era chiar un ie­pu­­raș. De pluș alb ori de ciocolată. Dichisit cu o fundă mare, roșie. M-am întrebat de multe ori de ce este atât de mult iubită de copii această vietate fragilă, delicată, care adoră morcovii și iarba proas­pătă, care se dă, cu plăcere, peste cap și de trei ori, și de nouă ori dacă are chef, care are capul prea mic și urechile prea mari, adică prea lungi – ca și picioa­rele din spate –, botic în­truna fremătător și mustăți enor­me și neastâm­pă­rate, și ochii mici ca niște bom­boane lucioase, și dinți înguști, ca niște lopățele as­cuțite, și un trup lunguieț ori – când stă pe loc – parcă rotund, și codiță cât un bulgăre mic, de ză­padă. Și o blană ca de mătase, în care-ți vine să-ți vâri nasul, ca să-i simți fierbințeala…

M-am întrebat de multe ori de ce stârnește atâta dragoste – în rândul copiilor – acest animăluț, de ce se reped cu toții să-l ia în brațe atunci când o mamă sau un bunic îl aduc în dar – de Paști ori de vreo onomastică. Ce fluid tremurător și nevăzut se naște între copii și Iepurașul-Coconaș, fricosul și tandrul de el? Sfiosul și inocentul de el?

Și, până la urmă, am găsit o explicație. Una – deloc științifică. Mi-am zis că Dumnezeu – care nu știe ce înseamnă să omori – a creat această mică fi­in­ță-jucărie într-o dimineață de primăvară, pe când s-a simțit tare singur și și-a închipuit că e Copil…