Un copac înflorit
– A venit primăvara, Andi. Îţi propun să începem convorbirea noastră chiar de la ea. Eşti bucureştean. Cum arătau primăverile copilăriei tale într-un oraş cu atâta asfalt?
– „Atâta asfalt” are o cu totul altă dimensiune acum. De-aici aș propune să-ncepem. În sensul în care, odinioară, totuși ponderea de spații verzi era sesizabil mai mare. Chiar mult mai mare. Eu am copilărit în Pajura și ăsta era primul lucru pe care îl remarca toată lumea când ajungea la noi în cartier: „Ce de verdeață aveți aici!”, ne spuneau toți. În plus, în anii ’80, mașinile erau extrem de rare. Așa încât, pe vremea copilăriei mele, primăvara se și vedea, se și simțea: totul înflorea la propriu și peste tot în cartier mirosea a natură proaspătă. Am avut șansa asta, să cresc așa…
– Există o „cea mai frumoasă primăvară” din viaţa ta?
– Nu-mi amintesc de una în mod special, dar am o bănuială: înainte de a ne muta în București, am crescut cu bunicii mei, în Mangalia. Și, din amintiri, aș zice că acolo primăverile erau chiar mai frumoase. Stăteam pe bulevardul care acum dă fix în marină. Vă puteți închipui ce-nsemna primăvara, la o aruncătură de băț, la propriu, de plajă? Era de vis! Probabil că, din pricina asta, primele şapte primăveri din viața mea au fost cele mai frumoase.
– Eşti un om extrem de ocupat. Mai ai timp să vezi primăvara? Ţi se mai strecoară în suflet?
– E foarte adevărat că am ajuns să alergăm cu toții ca nebunii și, dacă ne-ntreabă cineva după ce alergăm, nici nu cred că știm exact. Dar continuăm s-o facem într-un ritm din ce în ce mai alert. Pe care lumea de azi ni-l impune. Și mi-e teamă că-n goana asta apucăm să vedem tot mai rar primăvara. Uite, ieri, absolut întâmplător, am văzut cât de frumos a înflorit copacul din fața apartamentului meu. M-am mirat și eu c-am sesizat asta! E probabil un semn de maturizare, ca să nu spun de bătrânețe.
Emoții la cote maxime
– Eşti „boss-ul” emisiunii „Românii au talent”. Pare să te bucure ce faci, totuşi, sunt paisprezece ani ani de când tot spui „da” sau „nu”, ca jurat. Emoţia nu se toceşte?
– Ei, nu sunt nici pe departe boss-ul, dar o iau ca pe un compliment și mulțumesc neapărat! Sunt doar cel mai în etate, cum spunea bunicul meu – Dumnezeu să-l odihnească! – și sunt acolo din chiar prima zi. Asta face, desigur, ca toată emoția care trece prin mine la fiecare audiție să fie una specială. Acum, faptul că au trecut totuși paisprezece ani de la „prima înfățișare” ar putea să ne facă să credem că nu mă mai trec chiar aceiași fiori. În realitate, însă, la „Românii au talent”, nici o zi nu seamănă cu alta. Și, în continuare, oamenii reușesc să ne surprindă cu talentele lor. De fapt, aici e și secretul emisiunii: că niciodată nu poți să știi ce urmează. Iar asta te emoționează inevitabil. În concluzie, aș spune că emoția nu numai că nu se tocește, ba, mai mult, ajunge la dimensiuni nebănuite.
– La această emisiune patronată de PRO TV nu vin doar oameni care vor să-şi etaleze talentul, ci și oameni care au nevoie de sprijin material, oameni necăjiți, cu probleme de viață grele. Cum desparţi mila de judecata corectă?
– Asta-i una dintre sarcinile cele mai dificile! Pentru că poveștile lor exact asta fac: potențează emoția. Și nu vorbesc aici doar de emoțiile telespectatorilor, ci și de emoțiile noastre. Din fericire, pentru noi, jurații, e ceva mai ușor. Dacă nu țin concurenții să le mărturisească în scurtul dialog de dinaintea momentului artistic, noi nu le cunoaștem poveștile. Pe de altă parte, e și mai greu, pentru că, uneori, judecăm prea la rece, și la difuzare, când li se adaugă poveștile în montaj, pare că suntem insensibili. Ne asumăm ambele situații, întrucât fac parte din joc. Și oricum ar fi, ambele sunt generatoare de emoții suplimentare.
– Eşti, fără îndoială, printre cei mai buni oameni de televiziune din România, deşi ai pornit la drum cu informatica. În epoca asta, dominată de tehnologie, nu-ţi pare rău că ai ales jurnalismul şi divertismentul?
– Eu am ales să fac ceea ce fac azi pentru simplul motiv că asta mi-a plăcut și mi-am dorit cel mai tare. Cât despre tehnologie, nu ar trebui să-și facă nimeni nicio grijă. O folosesc din plin! Și la scris, și la montaj, și, în general, peste tot pe unde am ocazia. Am avut întotdeauna o relație apropiată cu tehnologia, și asta m-a ajutat semnificativ. Pentru că e trist să te folosească ea pe tine. În schimb, tu pe ea, e chiar recomandat.
– Pari un om mulţumit şi echilibrat. Aşa te-ai născut sau faci ceva pentru asta?
– Tot ce ține de felul în care sunt azi e rezultatul educației. Al celei primite sau al celei pe care mi-am impus-o, prin exercițiu zilnic cu mine însumi. E foarte posibil să fi avut parte și de un context favorabil, pe care mama mea s-a străduit să mi-l ofere. Şi a și reușit. Dar, dincolo de context, e vorba de exercițiu, de foarte mult exercițiu.
Bucuria tuturor bucuriilor: copiii
– Care sunt bucuriile vieţii tale şi cum le aperi de „casa de nebuni” care pare să fie lumea de azi?
– Dincolo de copiii mei, care reprezintă, de departe, cele mai mari bucurii, aș spune că bucuriile mele sunt pasiunile mele. Pe care nu contenesc să le descopăr. Unele mult mai târziu decât ar fi fost cazul, dar cred că și aici funcționează expresia aia care spune „Mai bine mai târziu decât niciodată”. Am fost aproape nebun după muzică și-am arătat asta de pe la trei ani, iar azi continui să pun muzică în festivaluri și în locații alese pe sprânceană. La patruzeci şi unu de ani, m-am apucat de snowboarding și în fiecare an profit de pasiunea asta, împreună cu copiii mei. Iar la patruzeci şi şapte de ani m-am apucat și de sailing (n. red. navigaţie), ceea ce m-a determinat mai apoi să intru într-o echipă de racing (n. red. curse/competiţii cu ambarcaţiuni) și, mai nou, să cutreier lumea la bordul unor veliere absolut încântătoare. Drept urmare, aș spune că pasiunile mele, pe care așa cum am zis, continui să le înmulțesc, mă ajută să mă apăr de tot ceea ce e mai puțin plăcut în ziua de azi.
Romanian