VOICA OLTEAN (actriță): „Sunt mai fericită ca niciodată!”

Aliniere de astre

– Voica, ne regăsim după patru ani de la precedentul interviu şi eşti de-a dreptul radioasă! Care ţi-e secretul?

– Sunt în cea mai bună perioadă a vieţii mele de până acum: ăsta e tot secretul! Pur şi simplu, sunt mai fericită ca niciodată şi mă simt cât se poate de echilibrată pentru vârsta mea de acum: 24 de ani. În sfârşit, astrele s-au aliniat ca-n visurile mele, totul îmi merge din plin, şi în profesie, şi în viaţa personală.

– Când am discutat data trecută, erai studentă la UNATC, dar paralel făceai teatru independent, jucai în seriale şi în filme, inclusiv străine… Ce s-a mai întâmplat frumos între timp?

– Aşa e, eram pe cai mari şi lucram mult! Dar n-am coborât nici după aceea din șa. De când n-am mai vorbit, am făcut filmul „Scara”, în regia lui Vlad Păunescu, apoi „Om Câine”, în regia lui Ştefan Constantinescu, un film în care am avut onoarea să joc cu Ofelia Popii, care este o actriță și un om minunat, am mai făcut şi serialul „Profu’ „, de la Pro TV, în regia lui Iura Luncaşu, am mai jucat şi în câteva scurtmetraje studenţeşti, care-mi sunt foarte dragi, și nici de teatru nu m-am lăsat…    Apoi însă, după ce-am terminat facultatea, parcă s-a făcut un vid: nimic nu se mai lega. Toată lumea îmi spunea că, după facultate, ai nevoie de o perioadă în care să „te găseşti”, să vezi ce-i cu tine, dar eu voiam să mă găsesc muncind, nu stând:    începusem să fac film la 15 ani, aşa că „şomajul” ăsta mă speria, mi se părea complet anormal şi nu mi-e ruşine să recunosc că am simţit c-o luam razna! Pentru că mie mi se pare atât de important ca, după facultate, să joci. Punct! Să joci! Nu contează atât locul, cât faptul că munceşti: doar aşa, zic eu, poţi să te descoperi, să-ţi dai seama cam pe unde eşti ca artist. Or, pentru asta, ai nevoie neapărat de-o scenă, indiferent unde e localizată ea. Ei, până la urmă, norii s-au risipit şi imediat am profitat de soarele cel nou: am făcut un mare pas, adică m-am angajat la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu. Am zis c-am făcut un mare pas, nu doar pentru că aşa pot să joc teatru constant, susţinut, ci şi pentru că faptul de a mă angaja înseamnă foarte mult pentru mine: e o chestie aşa, de adult! Primesc un salariu lunar, contribui la o pensie… E ceva nou în viaţa mea şi care mă bucură! (râde)

– Deci ai repornit motoarele…

– Da, mai ales că la Teatrul din Târgu Jiu se întâmplă lucruri foarte faine: s-a schimbat managerul, a venit doamna Mariana Ghiţulescu, fostă profesoară de actorie la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti, iar ea are o viziune foarte proaspătă, modernă, a stârnit o mică revoluţie, inclusiv prin faptul că a vrut să aducă nişte oameni tineri (împreună cu mine s-a angajat şi Ioana Flora) care, alături de restul trupei, să meargă într-o direcţie nouă. Se munceşte mult şi bine şi fructuos la Teatrul din Târgu Jiu, dovadă că deja am dat trei premiere.

– Mă „roade” o întrebare: cum de ai ajuns să te angajezi tocmai la Târgu Jiu? Teatre – slavă Domnului! – sunt destule şi în Bucureşti!

– Da, doar că în Bucureşti nu se fac angajări, nu sunt posturi. La Târgu Jiu am ajuns dintr-o întâmplare, nu m-am dus chitită să mă angajez: am mers acolo să dau un casting pentru spectacolul „Ultimii”, am luat castingul, am făcut spectacolul, iar apoi mi s-a oferit şi contractul de angajare. Nu regret. Cred cu tărie şi în valoarea teatrului din provincie: nu doar în Bucureşti există trupe bune, nu doar în Bucureşti se fac spectacole de calitate. Uite, am avut ocazia să văd mai multe spectacole în Miercurea Ciuc şi vreau să-ţi spun că acolo, în Secuime, există nişte trupe extraordinare! Iar în clipa asta, dacă mă întrebi care e trupa mea preferată, atunci răspunsul îmi vine dintr-o răsuflare: trupa Naţionalului din Craiova! Fără niciun dubiu, la momentul ăsta mi se pare cea mai bună din ţară! Eu încerc să mă plimb, să fiu cât mai mobilă, să nu trăiesc doar în bula asta artistică a Bucureştiului, fiindcă ea te poate păcăli foarte uşor…

– Există un public de teatru la Târgu Jiu, ­Voica?

– La teatrele din provincie, în general, există un sistem de abonamente, ceva foarte inteligent. Dar aici, la Târgu Jiu, Mariana Ghițulescu a introdus abonamente și pentru toate liceele din oraş – o idee extraordinară, după părerea mea, fiindcă asta e o modalitate excelentă de a educa publicul foarte tânăr, de a-l atrage către artă, de a-i forma un gust… Aşa că, pe lângă publicul matur, avem în sală şi un public foarte tânăr, care e atât de entuziast, atât de curios, atât de apreciativ, încât te umple şi pe tine, actorul, cu o energie proaspătă, vie… E fantastic! După spectacole, liceenii vin la noi fiindcă vor să vorbim, să ne pună tot felul de întrebări – pe lângă faptul că ne roagă să facem şi poze cu ei. (râde) Pentru mine, acest public înseamnă enorm, fiindcă el îmi arată că munca mea contează într-adevăr, că are o valoare reală…

„Familia și copiii sunt mai presus de orice”

– Te-ai mutat la Târgu Jiu și cu domiciliul sau continui să locuieşti în Bucureşti şi faci naveta?

– Vreme de trei luni, am stat doar în Târgu Jiu, apoi, după ce am dat premierele, am mers acolo doar ca să joc spectacolele. Nu m-am mutat din Bucureşti. Acum însă am luat o pauză, fiindcă… sunt însărcinată în luna a şasea!

– Ce veste minunată!

– Şi în viaţa personală s-a schimbat situaţia de când n-am mai vorbit noi două: l-am cunoscut pe Vladimir (Vladimir Anton, regizor de teatru şi film, lector universitar doctor la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC, actualmente şi director artistic la Teatrul „Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc – n. red.) şi împreună ne-am întemeiat o familie, acea familie frumoasă pe care mi-am dorit-o mereu. Ni s-a născut și un băieţel, Nichita, care a împlinit un an şi două luni, iar acum, aşa cum îţi spuneam, sunt însărcinată în şase luni, tot cu un băieţel! Mă încântă ideea că vor fi apropiaţi ca vârstă şi, fiind amân­doi băieţi, asta o să-i lege şi mai tare unul de celălalt.

– Nu te sperie totuşi gândul că pruncii nu-ţi vor mai lăsa suficient timp ca să-ţi vezi şi de profesie?

– Nu, deloc! Inclusiv cât am repetat la Târgu Jiu, Nichita a fost cu mine, însă am avut parte de foarte mult ajutor de la mama şi de la soacra mea şi de foarte multă înţelegere din partea colegilor. Aşa că m-am descurcat! Şi gândesc că şi în continuare Vladimir şi cu mine vom găsi soluţiile cele mai bune ca s-o scoatem la capăt: noi doi ne împărţim bine responsabilităţile, iar orice problemă are o rezolvare. Totuşi, dacă voi simţi că băieţii mei au nevoie de mine într-un mod care m-ar împiedica să-mi mai fac meseria, atunci voi renunţa la meserie pentru oricât timp va fi nevoie. Familia mea, copiii mei, sunt mai presus de orice. Deci nu aş sta nicio clipă pe gânduri să pun actoria în cui, pentru un an, doi, trei…

– Mi-ai pictat un tablou de-a dreptul idilic, dar spre viitor cum priveşti? Se potrivește el cu visele tale de fericire ?

– Of, am zile în care sunt optimistă şi zile în care trebuie să-mi impun să fiu optimistă, deşi, pur şi simplu, sunt îngrozită şi nu pot să înţeleg de ce se întâmplă ce se întâmplă pe glob, de ce se ajunge la asemenea atrocităţi… Am zile în care chiar cred în bine şi am zile în care, după ce ascult sau citesc ştirile, trebuie să mă conving să mai cred în triumful binelui, pentru că am o mică familie pe care trebuie s-o conduc, cu optimism, înspre viitor. Şi sunt recunoscătoare că la noi, în România, cu bune și cu rele, măcar e linişte, e pace…