Păștenii din Vinerea

• Mai există încă sate în România, în care sărbătoarea Sfintelor Paști e transformată într-un triumf al credinței. La Vinerea, în județul Alba, oamenii au fost învățați să fie părtași ai Patimilor și Învierii Domnului, printr-o tradiție împământenită de peste 75 de ani, de vrednicul de pomenire părinte Ioan Sabău •

Satele românești țin încă vechea tradiție a celebrării Sfintelor Paști. Le trăiesc și se identifică cu ele, mai ales cele care au parte de preoți vrednici, dăruiți cu înțelepciune și har. În Săptămâna cea Mare, pașii și truda țăranilor se-ndreaptă spre cele ale bisericii, în curăție și li­niște. Între bucuria din duminica Floriilor și durerea răstignirii, timpul însuși pare a fi suspendat. De-aceea avem Deniile și pos­tul negru, de aceea avem vinerea neagră și sâmbăta mu­tă. Căci cum să prindă chip Învierea, dacă refuzăm a păși alături de Hristos pe drumul calvarului Său?

Ciubere și ulcioare de lut

Până în 1948, și în satul Vinerea, ca-n multe alte locuri din țară, toate cheltuielile legate de Paști erau suportate, an de an, de câteva familii mai înstărite din sat. În vremurile tulburi ce au urmat, obligația asta a fost resimțită ca o povară. Blândul părinte Ioan Sabău știa că oamenilor nu le e ușor. Dar știa și că sunt în sat multe familii de oameni credincioși, gospodari, care și-ar dori să se implice în pregătirea Paștilor, dar, posibilitățile materiale fiindu-le limitate, nu vor reuși niciodată s-o facă, oricâtă credință și râvnă duhovnicească ar avea. S-a sfătuit părintele cu consilierii bisericii, cu oamenii din sat și, împreună, au decis să aleagă un leat, cum se spune în Ardeal, o generație de vârstă, care să se adune și să plătească împreună toate cele necesare la biserică pentru Paști.

Au ales vârsta de 60 de ani, gândind că, fiind apropiați de momentul pensionării (mulți chiar pensionați deja), la etatea aceasta sătenii au mai mult timp, mai multă râvnă, mai multă înțelepciune și aplecare spre cele ale bisericii. De-atunci, așa a rămas rânduit până astăzi, și-ntreaga comunitate e decisă să ducă și mai departe tradiția.

„În fiecare an, la sărbătoarea Bobotezei, începe misiunea păștenilor din anul în curs. La biserică se face o listă cu toți cei născuți cu exact 60 de ani în urmă și se anunță unii pe alții că le-a venit rândul la organizarea Paștilor. Își stabilesc întâlnirile la biserică, stabilesc cât vin și câtă pâine trebuie, dar și ce alte cheltuieli se adaugă, iar întreaga sumă ce urmează a fi cheltuită se împarte la toți păștenii. Într-un an sunt mai puțini, într-altul mai mulți, depinde nu numai de câți s-au născut cu 60 de ani în urmă, ci, desigur, câți dintre ei mai trăiesc”, spune părintele Andrei Dănilă, care slujește astăzi în biserica „Sf. Nicolae” din Vinerea, ctitoria părintelui Ioan ­Sabău.

Toamna, cu un an înainte, la vremea culesului de vii, păștenii cumpără strugurii pentru vin, dintr-un soi ales, dulce și aromat. Ciuberele în care pâinea și vinul, puse laolaltă, vor deveni Sfintele Paști, sunt comandate din timp unei familii de meșteri iscusiți într-ale lemnului, moți din Apuseni, stabiliți de câteva generații la Vinerea. Femeile din sat țes, cos și brodează ștergare albe, cu care se vor acoperi ciuberele, și țes sau scot din lăzile de zestre trăistuțele și desa­gii în care vor fi așezate pâinile, pentru a fi duse la biserică.

Petru Baciu este unul dintre epitropii bisericii. Are 75 de ani și a fost, încă din copilărie, un apropiat al părintelui Sabău, la fel ca părinții și bunicii săi. „Mai demult, mai împrumutau oamenii unii de la alții costumele populare cu care se îmbrăcau păștenii în Joia Mare și în ziua de Paști, dar, de vreo 10-20 de ani, fiecare are costumul lui, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă al casei. Și-mi mai amintesc ceva: la început, când încă era aici dragul părinte Sabău, vinul era dus la biserică în ulcioare de lut, numa’ că amu nu mai prea are cine le face și s-a renunțat”, își amintește Petru Baciu.

JOIA MARE

Lumânările cu tricolor

În satul Vinerea sunt două biserici, dar pentru că sărbătoarea aceasta a locului, din Joia Mare, implică întreaga comunitate, paștile sunt sfințite în biserica cea nouă, Catedrala, cum o numesc localnicii, datorită dimensiunilor sale impunătoare, cu totul neobișnuite pentru o biserică de la țară.

Dintre pășteni, se alege o gazdă, cel mai vrednic și mai de cinste bărbat dintre pășteni. În Duminica Floriilor, după Sfânta Liturghie, păștenii și cei doi preoți se adună la casa gazdei. O rugăciune de binecuvântare, apoi păștenii gustă vinul și decid dacă e bun sau nu, fac ultimele planuri, își împart sarcinile ce revin fiecăruia în zilele Săptămânii Mari. La rândul lor, soțiile păștenilor împodobesc cu câte-o crenguță de verdeață și o panglică tricoloră lumânările de ceară ce vor fi împărțite la slujba Învierii tuturor credincioșilor din sat. Până atunci, rămân la casa gazdei, așezate în coșuri de nuiele acoperite cu ștergare.

Și vine Miercurea cea mare. Amândouă bisericile din Vinerea sunt pline de credincioși, la slujba Deniilor. Pe măsură ce vin, oamenii le fac loc păștenilor, deschizându-le drum, să stea cât mai în față. E ziua când se spovedesc cu toții, pentru a putea fi împărtășiți a doua zi. Când slujba e gata, păștenii merg, împreună cu preoții, la casa gazdei, unde se face o sfeștanie.

Dimineața Joii celei Mari îi află pe pășteni la biserică. O lumină neștiută îi învăluie pe fiecare, și mai să nu-i recunoști, în costumele lor populare, de-un alb strălucitor. Cămășile femeilor sunt „scrise” cu simboluri negre, în caligrafia simplă, specifică satelor de munte din Ardeal. Trăistuțele, țesute-n alb și negru, și broboada neagră le întregesc portul mândru, și toate, absolut toate femeile sunt încinse la brâu cu tricolorul. Bărbații au cioareci și cămeși albe, cu poalele încrețite, mărginite, și ele, cu linii negre. Niciunuia nu-i lipsesc căciula de blană și sumanul.

Doisprezece prapori, purtați de bărbații pășteni, deschid alaiul ce pleacă spre casa gazdei. „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină…”. În ­curtea casei stau aliniate ciuberele, gătite cu flori, panglici tricolore și ștergare noi, albe ca spuma laptelui. Pe fiecare ciubăr e scris anul nașterii păștenilor. În camera cea dinainte, cea mai mândră din casă, unde arareori îi e permis cuiva să intre, sunt pitele, așezate pe masă. Pită de casă, coaptă pe vatră, rotundă și rumenită, ca o sărbătoare ce-a prins trup. Preoții fac o rugăciune de mulțumire și-i binecuvintează pe cei prezenți. Curtea e plină, pline-s și ulițele satului de oameni veniți din toate colțurile lumii, întorși acasă special pentru acest eveniment, unic în viața comunității din care au ­plecat.

Alaiul bucuriei

Alaiul pornește spre biserică. În frunte, pășteanul-gazdă, purtând steagul tricolor, apoi ceilalți, cu praporii. Alți pășteni poartă pe umeri desăgi trainice, țesute în alte vremuri de mame sau bunici, în care au fost așezate pitele. Le urmează femeile ce duc ciuberele, agățate de toarte pe câte-o rudă de lemn bine șlefuită. Toți zâmbesc, bucuria lor luminează tot satul, crește cu fiecare pas, strângându-i, ca-ntr-o fără de margini îmbrățișare, pe toți. Și cântă! Cântă toți, mergând spre biserică, un cântec care povestește întreg calvarul Mântuitorului, până la răstignire. Om străin, aflat pe ulița satului, plângi. Plângi și tu de suferința Mân­tuitorului, dar și de frumusețea dumnezeiască a sărbătorii care adună într-o singură mână, întregul sat.

În fața bisericii, păștenii se așază pentru o fotografie de grup, imagine ce va fi păs­­trată la loc de cinste în casa fiecăruia dintre ei. Se-mpăr­tășesc, apoi, cu toții, la Sfânta Liturghie. Și, spune părintele Dănilă: „Chiar dacă e oarecum necanonic ca din Duminica lui Lazăr și până în Duminica Tomii să se facă parastase în Joia cea Mare, la Vinerea se face parastas pentru cei ce-ar fi trebuit să fie și ei pășteni în anul acesta, dar au adormit întru Domnul, fără să mai apuce acest moment. Nădăjduim că Dumnezeu știe de ce o facem și nu se supără prea tare pe noi”. Toți cei prezenți la slujbă primesc, la ieșirea din biserică, un colăcel, o felie de cozonac și un pahar de vin, dar și lumânarea împodobită cu tricolor, s-o aibă în noaptea de Înviere.

Dreptul la epitaf

Toate zgomotele și agitația din Joia cea Mare se sting spre seară, pentru că în Vinerea, Mare și ea, nu încap decât rugăciunea, lacrima și tăcerea. La biserica din Vinerea, și rânduiala acestei zile e una aparte. Dacă până acum, păștenii și-au dat măsura vredniciei și a hărniciei, azi și-o vor da pe cea a credinței, așa cum ar trebui ea să fie înțeleasă, trăită și simțită de fiecare dintre noi.

După Denia Prohodului, la ceas de seară, și după ce biserica e înconjurată în tăcere și cu lumânări aprinse-n mâini, epitaful – icoana ce închipuie trupul Mântuitorului așezat în mormânt – este pus în fața altarului, pe un cadru metalic, special destinat acestui moment, și e înconjurat de candele aprinse. Nu vin să i se închine decât cei care-au ținut post negru întreaga zi. Biserica rămâne deschisă toată noaptea, păștenii stau și priveghează, iar femei postitoare cu râvnă stau îngenuncheate și citesc rugăciuni sau le rostesc șoptit, împletindu-le cu lacrimi și mătănii. Dacă e cineva care n-a reușit să țină post negru în Vinerea cea Mare, vine la închinare abia sâmbătă, dis-de-dimineață. Nu-i nimeni să le țină socoteala, doar Dumnezeu de sus și Maica Domnului, iar ei știu asta și nimeni, niciodată, nu s-a apropiat cu nevrednicie de epitaf.

Și-n Sâmbăta cea Mare, ritualul păștenilor continuă. În timp ce femeile sunt ocupate cu ultimele pregătiri prin gospodărie, bărbații se adună la biserică și taie pitele în bucăți pe care le pun în ciubere. Seara, după slujba Învierii, sunt sfințite, iar după ce este turnat peste ele vinul, devin Paști. „Hristos, Paștile cele noi, jertfa cea vie jertfită, mielușelul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii, dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale”, se spune în Canonul Învierii.

O cinste și o onoare

Cornel Crăciun a fost pășteanul-gazdă al satului în anul 2022. Îmi mărturisește cu emoție că nu-i e la îndemână să vorbească despre asta. O face, totuși, cu modestie. „Pentru mine, a fi păștean e, fără exagerare, cel mai important eveniment din viața mea, e o cinste și o onoare. Mă bucur c-am prins anii ăștia, ca să pot fi păștean, și mă bucur să văd ce mare preț se pune pe tradiția asta. E o datorie oarecum dublă, pentru că tatăl meu și-a dorit foarte mult să ajungă păștean, dar a murit cu un an înainte de a împlini 60 de ani. Cred că de acolo, de unde e acum, se bucură să mă vadă că am eu cinstea asta. Evenimentul acesta ne unește, ne adună la un loc, ne mai găsim unii cu alții, e singurul moment din an când ne adunăm cu toții, indiferent la care din cele două biserici mergem și indiferent în ce colț de lume ne-a dus viața. În Săptămâna Mare, toți ai casei doar de pregătirea Paștilor ne ocupăm, ne luăm liber de la serviciu, lăsăm deoparte alte treburi. E inegalabilă bucuria de a fi ajuns această vârstă și de a fi sănătoși, ca să ne putem implica cum se cade în tot ce înseamnă a fi păștean, la Vinerea. Sănătate să ne dea Dumnezeu și pace, că în rest avem de toate! Nu suntem vrednici să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru câte ne-o dat!”, spune Cornel ­Crăciun.

Păștenii din Vinerea continuă să țină aproape de biserică la toate sărbătorile de peste an. De Rusalii, când preoții ies la sfințirea holdelor, fac coronițe de grâu, cu care-mpodobesc toate crucile și troițele din sat, crucile de hotar sau crucile eroilor căzuți în război, cumpără colacii, lumânările, tot ceea ce trebuie. Sfătuiți cu preoții, păștenii lasă întotdeauna un semn de credință în urmă-le: o cruce așezată în câmp, veșminte preoțești, icoane de preț sau alte obiecte bisericești. Misiunea lor se încheie abia la Bobotează, în anul viitor, când apa este sfințită în aceleași ciubere în care se sfințesc acum Paștile, iar leatul noului an este cel care va duce mai departe tradiția.

„Poate vi se pare că au mult de lucru păștenii și că trebuie să stea prea mult pe la biserică. Dar, cu cât vii la biserică mai des, cu atât ai mai mult spor în tot ceea ce faci, și așa, câștigul tău devine dublu față de ce ai fi avut dacă stăteai acasă. De când a decis părintele Sabău tradiția, nimeni nu s-a sustras de la misiunea asta, oricât de greu i-ar fi fost, și să știți că Dumnezeu i-a răsplătit, în timp. S-o-ntâmplat de câteva ori c-or vrut comuniștii să ne interzică să mai ținem tradiția, dar n-au avut nicio șansă. Și nu-i și asta tot lucrarea lui Dumnezeu? Nu-i tot puterea credinței?”, își încheie vorbele Petru ­Baciu.

Cum a-nceput „minunea”: părintele Sabău, sfântul locului

În urmă cu mai bine de 20 de ani, am avut ocazia să-l cunosc pe părintele Ioan Sabău. Interviul pe care mi l-a acordat atunci, apărut în paginile revistei noastre, se încheia cu o rugăminte, semn de smerenie a blândului preot: „Să nu scrieţi ca să mă lăudaţi, căci n-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viaţă, poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credinţa în Dumnezeu”.

Mi-a povestit mult despre Vinerea și despre câte a pătimit pentru râvna sa de a ridica acolo o biserică. În 1948, a fost arestat pentru memoriul adresat românilor americani, să ajute la construirea bisericii. Erau mulţi vinereni plecaţi în America, unul chiar senator în Senatul american. Memoriul a căzut în mâinile celor de la cenzură, care i-au deschis părintelui proces, cu un alt motiv însă, unul inventat. „În închisoare, am avut multe momente când Dumnezeu mi-a arătat că e cu mine. La Deva, când, în ’49, de Paşti, toţi deţinuţii au cântat «Hristos a înviat!». Gardianul s-a înfuriat şi mi-a zis: «Bestie de popă! Aici o să-ţi putrezească oasele! Tu ai organizat acest huliganism!». M-a ameninţat că-mi va face proces. Mă gândeam la ceilalți, că le-ar fi luat declaraţii, ar fi făcut anchete. M-am rugat lui Dumnezeu să ieşim teferi din asta. Era ziua de Paşti, omul era bolnav, făcea niște injecţii și, de la o injecție greșită, i s-a tras moartea, la vreo zece minute după ce mă ameninţase. Dumnezeu l-a oprit să mai facă rău.

La sfințirea bisericii din Vinerea, în Octombrie 1958, au venit peste 10.000 de oameni, iar slujba a fost oficiată de 120 de preoţi. A fost ceva şocant. Pe linie de partid, au încercat să boicoteze sfinţirea. Au tăiat noaptea limba clopotului, ca atunci când se suie paracliserul să-l tragă, clopotul să cadă şi să se producă un accident, să aibă motiv să mă ancheteze. Nu era curent electric în sat, dar am făcut rost de un grup electrogen. Au băgat zahăr în benzină, ca să nu poată porni. Au adus în sat echipe de fotbal din Bucureşti și trupe de teatru din Deva și din Petroşani, dar nimeni nu s-a dus. În sala mare a şcolii, era aranjată masă pentru 500 de persoane, dar în timpul slujbei, propagandiştii au aruncat toată mâncarea în drum. Un preot a ieşit de la slujbă şi a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare câte un covor şi au amenajat în curtea casei parohiale – care era o dărăpănătură – un fel de sală numai din covoare. Ca să nu rămână partidul de ruşine prin acest eşec, au aruncat vina asupra mea”.

Au început anchetele și l-au condamnat din nou la opt ani închisoare. După ce a stat două săptămâni în Vinerea adunând informaţii de la ţărani, anchetatorul s-a întâlnit cu unul dintre cei cărora încercase să le stoarcă declaraţii împotriva părintelui. Acesta i-a spus: „Apăi, domnule, nu ştiu ce ştii, ce nu ştii despre popa nost’, da’ nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta şi nu şi-a însuşit nici un fir de aţă. Membrii de partid nici n-au început să zidească la căminul cultural, dar deja unul are casă în Cugir, unul în Orăştie. Ne bate Dumnezeu dacă cârtim!”. Anchetatorul i-a spus părintelui: „Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.! Vă admir pentru felul cum vă iubesc oamenii. Am găsit şi pricinoşi, dar adevărul e că eu i-am creat. Dumneavoastră sunteţi trup şi suflet! Aşa am vrea să fie şi membrii noştri de partid…”. „Apăi, dacă erau aşa, nu demolau biserici!”, i-a răspuns părintele Ioan Sabău.

În zidurile Catedralei din Vinerea, la fel ca și-n credința din sufletele localnicilor, vor fi mereu cărămizi atinse de harul sfânt al blândului părinte Ioan Sabău. Ca și acest obicei al păștenilor ce-i adună laolaltă pe vinerenii împrăștiați în cele patru zări ale lumii. O înviere a locului, însoțind Învierea Domnului.