• A făcut 11 ani de fotbal și a fost convins că drumul lui va fi unul în sport. Până într-o zi, când ideea de a fi pe scenă nu i-a mai dat pace. De atunci, tânărul actor Vlad Brumaru a înlănțuit fără oprire roluri în televiziune, teatru și film. Primăvara aceasta, pelicula „Trei kilometri până la capătul lumii”, în care joacă rolul unui polițist, a intrat în selecția oficială la Cannes •
– Cât de mahmur ești în dimineața asta, Vlad?
– Absolut deloc, în ciuda faptului că am filmat toată noaptea, până la 3 dimineața. E prima dată, după foarte mulți ani, când ritmul ăsta de muncă e mai degrabă excepție. În ultimele luni, am fost mult mai liber.
– Ce-i drept, faci parte din categoria actorilor care nu s-au împiedicat nicio clipă pe drum. De când ai scos capul în lumea cinematografiei, ai lucrat non-stop.
– Așa e, de la debutul cu Hackerville, chiar nu am stat degeaba. Am fost foarte norocos din punctul ăsta de vedere. Am văzut și cazuri nefericite, de actori care în anumite perioade, ca să se întrețină, au fost nevoiți să se angajeze la Glovo. Pe de altă parte, am și depus efort în direcția asta, a fost o muncă constantă.
– Ai fost deopotrivă prezent în comedii cu succes de box-office și în filme de autor, plimbate prin festivaluri…
– E ceva ce mi-am dorit de la bun început, să joc în toate tipurile de filme, și am și tratat fiecare rol cu exact aceeași seriozitate, fie că a fost vorba de o dramă sau de o comedie de public. Convingerea mea e că un actor bun își face treaba bine în orice context.
– Pe tine cum te-a luat febra actoriei?
– Am avut o înclinație de mic, îmi plăcea să fiu în centrul atenției și să fac adulții să râdă. M-a ținut o vreme, apoi curiozitatea mea s-a îndreptat spre sport. Credeam că fotbalul va fi viitorul meu. Dar în clasa a 12-a, mi-am cam pierdut interesul, nici nu ajunsesem la performanțele la care ar fi trebuit până la vârsta aia, ca să-mi garanteze o viitoare carieră. Ce știam sigur e că vreau să fac ce-mi place. Și mie, în afară de fotbal, îmi mai plăceau doar filmele. Când le-am spus alor mei, a fost un șoc. Părea ceva absurd, irealizabil: „Bine, măi, dar tu nu citești nimic, tu n-ai călcat niciodată la teatru!”. După ce s-au mai obișnuit cu ideea și au văzut cât de hotărât sunt, m-au sprijinit cu totul. Am început să mă pregătesc cu o super profesoară de actorie, o actriță excepțională, care mi-a pus toate bazele dinainte să intru în facultate.
– Actorilor le și place să fie văzuți, să fie în lumină.
– Așa e, toți avem nevoia asta de a ne arăta. La vârsta aia, îmi doream să fiu actor pentru motive cu totul greșite. Îmi furau ochii covoarele roșii, sclipiciul, celebritatea. Dar pe parcurs îți dai seama că meseria nu e despre asta și, cu cât înaintezi mai mult în ea, cu atât te îndrăgostești mai tare. Mie tot procesul pe care îl presupune actoria îmi produce enorm de multă satisfacție și bucurie, chiar înainte să se mai pună problema recunoașterii publice.
– Azi ce-ți place cel mai mult la meseria asta?
– Faptul că spunem povești. E o funcție pe care specia noastră o îndeplinește de la începuturile ei. Și faptul că e o căutare continuă a adevărului. Deși, în mod paradoxal, e o căutare a adevărului în limitele a ceva ce e de la bun început o convenție. La fel de paradoxal e însă că tocmai în cadrul convenției ajungem să fim cei mai vii și mai adevărați din viața noastră.
– Nu dă dependență intensitatea asta?
– Ba da, ce trăiești pe scenă sau pe platoul de filmare – adrenalina, excitația nervoasă, emoțiile de dinainte, corpul tău în stare de tensiune și încordare – nu va fi echivalat niciodată cu trăirile de zi cu zi. E foarte greu să ieși de acolo și să te întorci liniștit la viața ta. Ai nevoie de timp, să se reașeze puțin lucrurile în tine, să te readaptezi la un ritm mai lent, să regăsești bucuria din normalitate.
– Tipul ăsta de ardere de pe scenă perturbă și relațiile, nu? Tu cum îți trăiești iubirile?
– Eu nu prea mi le trăiesc, momentan. Mi se întâmplă foarte rar să mă îndrăgostesc pe bune de cineva, o dată la câțiva ani. Iar când mă ia, mă ia destul de tare, bate în intensitate scena. Uneori funcționează, alteori nu. Fiecare actor își găsește modul lui de a conviețui cu meseria asta, care pe cât de frumoasă e, pe atât poate fi de devoratoare și toxică.
– Vlad, cum arată camera ta de burlac?
– Mai bine îți zic cum arată balconul meu de burlac: două fotolii roșii, pe unul stau chiar acum, o măsuță pe care lucrez la traducerea unei piese, un pahar de apă și opt geamuri foarte luminoase de pe care văd fața lui Nicușor Dan zâmbindu-mi larg de pe o reclamă. Sunt la etajul opt, fumez, și orașul arată bine de sus. E foarte urban totul, dar îmi găsesc o anumită liniște și-n liniile astea drepte.
– Ia-ne cu tine în cameră. Pe ce-ți cad ochii?
– Pe laptopul de pe masă și pe cele trei texte de la trei spectacole diferite. Pe fotoliu sunt mănușile de mers la sală și patru cărți, una începută și trei care așteaptă. Citesc acum „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”, de Haruki Murakami. Și la rând e biografia actorului Robin Williams, pe care am găsit-o, în sfârșit, la bibliotecă.
– Te lăudai că nu ești mahmur, dar vocea tot adormită pare. Cafeaua ai băut-o?
– Nu beau cafea, nici nu am cafea în casă. Beau cafea doar dacă merg la filmare și am nevoie de un boost de energie, dar și atunci mi-o iau de undeva de pe drum. Beau cafea rar, dar atunci când o beau, chiar își face efectul.
– Cu ce o înlocuiești?
– De obicei, după ce mă spăl pe față, îmi fac patul și fumez țigara de început de zi, îmi fac un shake de proteine și mă duc la sală. Dar în seara asta am spectacol, așa că stau acasă și-mi încep ziua cu un pahar de apă. Am avut ani de zile în care mă trezeam, mă spălam pe față, fumam o țigară și fugeam la repetiții sau la filmări. Acasă devenise un loc în care doar mă culcam și mă trezeam.
– Mai reușeai să-ți păstrezi prieteniile?
– La 20 și ceva de ani, nu era o problemă prea mare să dorm doar câteva ore pe noapte. Socializarea începea după 10 seara, iar cei cu care ieșeam erau tot din breaslă, aveau cam același ritm cu mine.
– Acum câteva zile a sosit și vestea selectării în competiția oficială de la Cannes a filmului „Trei kilometri până la capătul lumii”, regizat de Emanuel Pârvu. Din distribuție faci parte și tu…
– Da, deși n-am o partitură atât de mare în film. Joc un polițist, un rol recurent în viața mea, se pare. Povestea filmului se desfășoară într-un sat din Delta Dunării, iar eu sunt mâna dreaptă a șefului de post, Valeriu Andriuță, care încearcă să rezolve intriga filmului. De când am aflat că e selectat la Cannes, trăiesc un soi de vis. E o bucurie pe care am simțit-o în primul rând pentru Emi și pentru Miruna (Berescu, producătoarea filmului n.r.). O prezență în festivalul ăsta poate să-ți schimbe viața.
– O să fii și tu pe covorul ăla roșu, la care visai din copilărie?
– Sper din toată inima. Sunt luni întregi, uneori ani, în care ești cufundat în munca de zi cu zi, de nu mai reușești să vezi orizontul. O selecție la Cannes e unul din momentele în care simți că a meritat toată oboseala din toate diminețile în care te-ai trezit la 5.
Romanian