• În România, furtuna și grindina se mai alungă cu clopotul. O tradiție care în alte țări s-a pierdut •
Slujba împotriva grindinei

În mitologia românească, Rusaliile sunt niște făpturi fabuloase, denumite şi iele, înzestrate cu puteri magice, care patronează munţii, pădurile şi izvoarele. Hora ielelor, care are loc în nopţile de iunie, marchează intrarea verii în drepturile depline. Tradiţia populară spune că dansul ielelor nu trebuie urmărit de nici un muritor, altminteri acesta va amuţi, va surzi sau se va sminti. În plus, în preajma sărbătorii de Rusalii nu se lucrează, orice muncă, mai ales pe ogoare, atrăgând mânia ielelor, care trimit grindina şi distrug recoltele. A patra zi după Rusalii, în unele sate se ţine și azi slujba „pentru gheaţă”, împotriva grindinei. După care, preoţii şi sătenii ies pe câmp, la troiţe, pentru a sfinţi apa şi a stropi țărâna, „ca să nu bată gheaţa” şi să nu fie recoltele atacate de dăunători.
În aşteptarea furtunii

În satul Iclozel, la zece kilometri de Gherla, slujba contra grindinei și a furtunii, ţinută şi în biserica românească, şi în cea ungurească, părea că nu o să aibă rezultatul scontat. Nori negri, grei, se apropiau de sat, când bisericile mai erau încă pline de credincioși. De cu dimineaţă, oamenii avuseseră grijă să întoarcă din drum căruţele celor care uitaseră că, după datină, în ziua aceea nu se muncea. „Nu ne spurcaţi hotarele!”, spunea Petrea Lipotean, un țăran încrezător în tradiție, blocând uliţa ce ducea sus, pe dealuri, la grădinile oamenilor. „Stăturăm ieri”, au răspuns căruțașii veniți din satul vecin. „Ieri o fost zi de gheață”. „Ați încurcat zilele, fraților, azi îi opreliștea de la muncă, nu lucră nimeni, să fie clar”. Cuminți, oamenii s-au întors din drum. Mai bine cale întoarsă decât urgia naturii. În unele sate, se sfinţesc ramuri de tei, care sunt păstrate toată vara pentru a fi folosite în practicile de alungare a furtunilor şi a grindinei. În Iclozel, sătenii își pun nădejdea în clopotele celor două biserici. „Nu ti teme, că ştie «bătrânul» să spargă gheaţa”, spune Ianoş Deak, clopotarul bisericii ungureşti. Rămas în biserică și după slujbă, el aşteaptă momentul când va începe înfruntarea cu ploaia. Peste sat se lăsase negura. „Oarecine tot o călcat pe ogor, nu s-o abținut să muncească, deși știa că îi bai”, spune bătrânul încruntat. „Nu vrea nimeni să vie gheaţa, dară oamenii mai uită care-i ziua oprită şi, până ce se dumiresc, vine urgia păstă câmp”.
Clopotarul se uită îngrijorat la cerul care parcă a coborât pe pământ. Câte un fulger gros brăzdează negura deasă. Încă nu e momentul. Furtuna trebuie să se apropie mai mult, să se audă tunetul exact deasupra satului. La biserica românească, Iulian Prisăcaru e şi el la post. Unul din clopotele bisericii are aproape 150 de ani şi a fost martorul unei minuni. În urmă cu peste 60 de ani, mai la deal de sat era o carieră de piatră, exploatată la maximum. Din cauza asta, într-o zi de duminică, dealul a luat-o la vale. Biserica era plină de oameni. Nu mai aveau cum să fugă. În curgerea lui, valul de pământ lua tot, ca o lavă vulcanică. Numai că, minune, în dreptul bisericii, valul s-a despicat şi a ocolit-o, după care s-a împreunat, dărâmând o casă aflată mai la vale.
Dangăt de vreme rea

Satul este situat la întretăierea a trei dealuri împădurite. Oamenii spun, în glumă, că aici „întoarce uliul cu frâna de mână”, în sensul că este un sat izolat. Pe vremea lui Ceauşescu, se luase hotărârea să fie mutaţi oamenii, ca să rămână rezervaţie naturală de cerbi şi mistreţi. N-a mai apucat să-și ducă planul la împlinire. Satul a supraviețuit și trăiește după puterile lui. Oamenii sunt harnici și își lucrează ogoarele cu nădejde și se anunță o recoltă bogată. Dar dacă bate gheaţa, e vai şi-amar! În sfârşit, un trăsnet despică norii plumburii deasupra satului. Clopotele de la biserica românească şi de la cea ungurească încep să bată aproape la unison. Amândouă își încep „cântarea de vreme rea” cu o dominantă prelungă, urmată de bătăi scurte şi iuţi. Vaierul clopotelor umple văzduhul până ce norii grei se sparg într-o răpăială asurzitoare. „Plouă cu clăbuci”, după cum se spune. „No, aşe!”, zice Ianoș Deak. „Acuma se răzbună norii”. Nu pleacă din biserică nici când norii par că se răsfiră şi răpăiala se ostoieşte. Știu clopotarii de ce. Pericolul n-a trecut. Norii plumburii vin în „valuri”. A fost nevoie să se bată clopotele în trei serii, pe parcursul a două ore, până s-a „răzbunat” toată urgia grindinei. „De tri sute de ani, tăt aşe se bate de vreme rea”, mă asigură Ianoș. „Așe o lăsat Dumnezeu, ca glasul clopotelor să le apere la săracii oameni ogoarele”.
Clopoţeii căluşarilor

În Oltenia, dansul Căluşarilor este un dans ritual, cunoscut în primul rând ca remediu pentru vindecarea celor smintiţi de iele. Cel mai important moment al sărbătorii îl reprezenta constituirea cetei căluşarilor, în ziua numită „Strat de Rusalii”, când se adunau într-o casă treisprezece tineri. Se alegea un vătaf, care să conducă ceata, şi mutul, care o controla. Se făcea apoi „legătura steagului”, pe o prăjină de alun, căreia i se punea în vârf un batic şi usturoi verde, câte trei fire pentru fiecare căluşar. Pe acest steag, căluşarii făceau legământ. Steagul şi costumul căluşarilor sunt elementele cheie ale datinei. Steagul, ţinut mereu drept şi păzit peste noapte să nu fie furat, le conferă participanților puterea de a-şi ţine legământul. Costumul le oferă protecţie şi putere de vindecare, mai ales prin clopoţeii împletiţi la opinci, ce răsună în mişcările dansului şi care produc vibraţii benefice în trupurile celor bolnavi. Zvonciarii istroromâni, cărora li se mai zice şi „clopotari”, au şi ei un costum specific, asemănător cu al căluşarilor, învestit cu aceleaşi puteri magice, având sute de fâşii multicolore, cu o blană de oaie de care sunt agăţate clopotele care alungă boala, şi cu un coif, în vârful căruia se află un simbol solar, aducător de sănătate şi noroc.
Fenomenul de rezonanţă

Cercetătorii din domeniul acusticii consideră că practica străveche a clopotelor ar putea avea o explicaţie ştiinţifică. „Un clopot este un sistem vibrator, care depinde, în linii generale, de forma, mărimea şi materialul din care este turnat, pentru că acestea determină modul în care vibrează peretele clopotului, care interacţionează cu acustica clopotniţei”, este de părere gen. dr. Emil Străinu, specialist în arme şi metode de război geoclimatic. „Sunt foarte importante caracteristicile de propagare a sunetului în mediul înconjurător, în condiţiile atmosferice date. Frecvenţele naturale sunt influenţate de temperatură, iar coeficientul termic influenţează în mod direct vibraţia bronzului, aliajul de bază pentru clopote. De variaţia de temperatură depind şi particulele care alcătuiesc norii de grindină. Este foarte posibil ca oscilaţiile sinusoidale produse de dangătul clopotelor să reorganizeze particulele ce alcătuiesc norii de grindină şi să-i spargă. Este vorba de fenomenul de rezonanţă, dar la noi nu s-a studiat rezonanţa în acest context”.
Sunetele care vindecă

În prezent, există un program de calculator special – numit Wavanal – care analizează vibraţia sunetului unui clopot şi factorii care influenţează timbrul acestuia. Cu ajutorul acestui program se poate studia vibraţia sunetelor asupra urechii şi, implicit, asupra corpului uman, sau asupra unor particule din natură. Graţie tehnologiei moderne, clopotele din ziua de astăzi sunt turnate după formule acustice precise, urmărindu-se obţinerea unor sunete foarte armonioase. Majoritatea sunt acţionate electric. Nu se mai ţine seama de „amprenta” clopotarului, care se referă la stilul de a bate limba metalică într-un anumit loc de pe interiorul peretelui, nu se mai ţine seama de meşteşugul transmis din generaţie în generaţie, de a trage clopotele pentru sărbătoare, pentru moarte, pentru vreme rea, pentru stingerea molimelor etc. Altădată, sunetele clopotelor provocau stări de bucurie, reverie, uimire, teamă, aveau efect psihologic, erau în strânsă legătură cu înălţarea spiritului. Însă baterea clopotelor pentru vreme rea nu are nicio legătură cu armonia sunetelor. Este vorba de sunete stridente, care sparg norii de gheaţă şi omoară viruşi. Că nu este vorba de o simplă poveste au demonstrat-o specialiştii olandezi: după teste care au durat peste 10 ani, s-a constatat că sunetele clopotelor vechilor biserici neutralizează viruşi şi microbi, inclusiv pe cei de gripă şi tifos.
Taina s-a pierdut

Din păcate, în ultima vreme tradiţia a cedat modernismului. Metoda de turnare (care se doreşte a fi cea mai facilă, spre deosebire de trecut, când turnarea şi răcirea aliajului în forma de pământ sau argilă urma un procedeu sofisticat, transmis din tată în fiu) a devenit industrială şi au fost eliminate „variabilele misterioase”, adică acele caracteristici care făceau din clopote „un mijloc magic prin care Dumnezeu se adresa oamenilor”. „Măiestria unui făurar de clopote consta în obţinerea tonurilor necesare pentru diferite situaţii, la cerinţa clopotarilor, acestea constituind secretul lor”. În urma analizării clopotelor din 137 de biserici vechi europene, specialiștii au ajuns la concluzia că sunetul dominant, provocat la prima tragere a clopotului, rămâne „un mister acustic nerezolvat”. „Rămâne un mister felul în care vechii clopotari știau să influențeze mase întregi de oameni prin felul în care «obligau» clopotele să «cânte» a bucurie sau a tristețe. Rețeta lor cuprinde mult mai mult decât tehnică”. O magie a credinței care astăzi s-a pierdut.
Gongurile de piatră

Clopotul este unul dintre cele mai vechi instrumente sonore, folosite încă din Antichitate, în temple, derivând din gonguri și tobe primitive. În vechime, călugării chinezi foloseau gonguri de piatră, pe care le loveau pentru a obţine o stare de bine, existând credinţa că vibraţiile pietrei „fac să cânte trupul, eliminând tot ceea ce era nociv”, după cum reiese dintr-un manuscris shaolin. În China au fost descoperite multe clopote antice, având forma a două olane unite. Scopul unei astfel de forme, după explicaţiile moderne, era prevenirea interferenţei undelor sonore. În „Însemnări din grădina Mengxi” se spune: „Unele clopote sunt turtite pentru ca sunetul lor să fie scurt şi pătrunzător. Sunetul scurt şi sacadat este necesar uneori ca să producă dezordine şi să alunge spiritele rele”. Prima folosire a clopotului într-o biserică creştină a fost semnalată pe timpul lui Paulinus, episcop de Nola, Italia, în secolul 5 d.Hr. Primele clopote erau fabricate din table de fier, bătute cu ciocanul şi îmbinate. Abia mai târziu s-a trecut la procedeul de turnare. Atelierele se aflau în mânăstiri, dar chiar şi acolo se păstra secretul meşteşugului. Din învăţăturile unui călugăr german către principalul său ucenic (manuscris din sec. 15), aflăm că „atunci când clopotul este larg, dar scurt, sunetul este sonor şi pătrunzător, dar nu se propagă departe; dacă este strâmt şi lung, sunetul este limpede, cristalin, iar distanţa de propagare este mult mai mare”. După cum se vede, datina s-a păstrat până în zilele noastre, iar clopotarii ştiu că sunetele scurte, sacadate, nemelodioase, chiar stridente pentru urechea umană, sunt necesare în cazuri de vreme rea şi molime.
(Fotografiile autoarei)