Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Clopotele și taina lor

• În România, furtuna și grindina se mai alungă cu clopotul. O tradiție care în alte țări s-a pierdut •

Slujba împotriva grindinei

La biserica românească din Iclozel se mai bat clopotele de alungat grindina

În mito­logia româ­neas­că, Rusaliile sunt niște făp­turi fabu­loase, de­nu­­mite şi iele, înzestrate cu pu­teri ma­gice, care pa­tro­nează mun­ţii, pă­durile şi izvoa­rele. Ho­ra ie­le­lor, care are loc în nopţile de iu­nie, mar­chează in­tra­rea ve­rii în drep­tu­rile de­pline. Tra­diţia popu­lară spune că dansul ielelor nu tre­buie ur­mă­rit de nici un mu­ritor, altminteri aces­­ta va amuţi, va surzi sau se va sminti. În plus, în preajma sărbătorii de Rusalii nu se lucrează, orice mun­că, mai ales pe ogoare, atrăgând mânia ielelor, care tri­mit grin­dina şi distrug recoltele. A patra zi după Rusalii, în unele sate se ţine și azi slujba „pentru ghea­ţă”, împotriva grindinei. Du­pă care, preoţii şi sătenii ies pe câmp, la troiţe, pentru a sfinţi apa şi a stropi țărâna, „ca să nu bată gheaţa” şi să nu fie recoltele atacate de dău­nători.

În aşteptarea furtunii

Iulian Prisăcaru, clopotarul bisericii românești din Iclozel

În satul Iclozel, la zece kilometri de Gherla, slujba contra grindinei și a furtunii, ţinută şi în biserica românească, şi în cea ungu­reas­că, părea că nu o să aibă rezultatul scontat. Nori negri, grei, se apropiau de sat, când bisericile mai erau încă pline de cre­din­cioși. De cu dimineaţă, oamenii avuseseră grijă să în­toarcă din drum căruţele celor care uitaseră că, după da­tină, în ziua aceea nu se muncea. „Nu ne spur­caţi ho­tarele!”, spunea Petrea Lipotean, un țăran în­cre­zător în tradiție, blocând uliţa ce ducea sus, pe dea­luri, la gră­dinile oamenilor. „Stăturăm ieri”, au răspuns căruțașii veniți din satul vecin. „Ieri o fost zi de gheață”. „Ați încurcat zilele, fraților, azi îi opre­liștea de la muncă, nu lucră nimeni, să fie clar”. Cuminți, oamenii s-au întors din drum. Mai bine cale întoarsă decât urgia naturii. În unele sate, se sfinţesc ramuri de tei, care sunt păstrate toată vara pentru a fi folosite în practicile de alungare a furtunilor şi a grin­dinei. În Iclozel, sătenii își pun nădejdea în clopotele celor două bise­rici. „Nu ti teme, că ştie «bă­trânul» să spargă ghea­ţa”, spune Ianoş Deak, clo­potarul bisericii ungureşti. Rămas în bise­rică și după slujbă, el aşteap­tă momentul când va începe în­fruntarea cu ploaia. Peste sat se lăsase negura. „Oare­­cine tot o călcat pe ogor, nu s-o abținut să mun­cească, deși știa că îi bai”, spune bătrânul în­cruntat. „Nu vrea nimeni să vie gheaţa, da­ră oame­nii mai uită care-i ziua oprită şi, până ce se du­mi­resc, vine urgia păs­tă câmp”.

Clopotarul se uită în­grijorat la cerul care par­că a coborât pe pământ. Câte un fulger gros brăz­dează negura deasă. Încă nu e momentul. Furtuna tre­buie să se apropie mai mult, să se audă tunetul exact deasupra satu­lui. La biserica ro­mâ­nească, Iu­lian Pri­săcaru e şi el la post. Unul din clo­potele bisericii are aproape 150 de ani şi a fost martorul unei minuni. În ur­mă cu peste 60 de ani, mai la deal de sat era o carieră de piatră, ex­ploatată la maxi­mum. Din cauza asta, într-o zi de dumi­nică, dealul a luat-o la vale. Biserica era plină de oa­meni. Nu mai aveau cum să fugă. În curgerea lui, valul de pământ lua tot, ca o lavă vulcanică. Nu­mai că, minune, în dreptul bise­ricii, valul s-a despi­cat şi a ocolit-o, după care s-a îm­preunat, dă­râmând o casă aflată mai la vale.

Dangăt de vreme rea

Căruța întoarsă din drum

Satul este situat la întretăierea a trei dealuri îm­pă­durite. Oamenii spun, în glumă, că aici „întoarce uliul cu frâna de mână”, în sensul că este un sat izolat. Pe vremea lui Ceauşescu, se luase hotărârea să fie mutaţi oamenii, ca să rămâ­nă rezervaţie na­turală de cerbi şi mistreţi. N-a mai apucat să-și ducă planul la împlinire. Satul a supravie­țuit și trăiește după puterile lui. Oamenii sunt harnici și își lucrează ogoarele cu nădejde și se anunță o recoltă bo­gată. Dar dacă bate gheaţa, e vai şi-amar! În sfârşit, un trăsnet despică norii plumburii deasupra satului. Clopotele de la bise­rica românească şi de la cea un­gurească încep să bată aproape la unison. Amândouă își încep „cântarea de vre­me rea” cu o do­minantă prelungă, urmată de bătăi scurte şi iuţi. Vaierul clopotelor umple văzduhul până ce norii grei se sparg într-o răpăială asurzitoare. „Plo­uă cu clăbuci”, după cum se spune. „No, aşe!”, zice Ianoș Deak. „Acu­ma se răzbună norii”. Nu pleacă din biserică nici când norii par că se răsfiră şi răpăiala se ostoieşte. Știu clo­potarii de ce. Pericolul n-a trecut. Norii plumburii vin în „valuri”. A fost nevoie să se bată clopotele în trei serii, pe parcursul a două ore, până s-a „răzbunat” toată urgia grindinei. „De tri sute de ani, tăt aşe se bate de vreme rea”, mă asigură Ianoș. „Așe o lăsat Dumnezeu, ca gla­sul clopotelor să le apere la săracii oameni ogoa­rele”.

Clopoţeii căluşarilor

Călușari cu clopoței la opinci

În Oltenia, dansul Căluşarilor este un dans ritual, cunoscut în primul rând ca remediu pentru vindecarea celor smintiţi de iele. Cel mai important moment al sărbătorii îl reprezenta constituirea cetei căluşarilor, în ziua numită „Strat de Rusalii”, când se adunau într-o casă treisprezece tineri. Se alegea un vătaf, care să conducă ceata, şi mutul, care o controla. Se făcea apoi „legătura steagului”, pe o pră­jină de alun, căreia i se punea în vârf un batic şi usturoi verde, câte trei fire pentru fiecare căluşar. Pe acest steag, căluşarii făceau legământ. Steagul şi costu­mul căluşarilor sunt elementele cheie ale datinei. Stea­gul, ţinut mereu drept şi păzit peste noapte să nu fie furat, le conferă participanților puterea de a-şi ţine le­gă­mân­tul. Costumul le oferă protecţie şi putere de vinde­care, mai ales prin clopo­ţeii împletiţi la opinci, ce ră­sună în mişcările dansului şi care produc vibraţii benefice în trupurile celor bolnavi. Zvon­ciarii istroro­mâni, cărora li se mai zice şi „clopotari”, au şi ei un costum specific, asemă­nă­tor cu al căluşarilor, învestit cu aceleaşi puteri magice, având sute de fâşii multico­lore, cu o blană de oaie de care sunt agă­ţate clopotele care alungă boala, şi cu un coif, în vârful căruia se află un simbol solar, aducător de sănătate şi noroc.

Fenomenul de rezonanţă

Modele străvechi de clopote chinezești

Cercetătorii din domeniul acusticii consideră că prac­tica străveche a clopotelor ar putea avea o expli­caţie ştiinţifică. „Un clopot este un sistem vi­bra­tor, care depinde, în linii generale, de forma, mărimea şi materialul din care este tur­nat, pentru că acestea deter­mină modul în care vibrează peretele clopotului, care inte­r­ac­ţionează cu acustica clo­pot­niţei”, este de părere gen. dr. Emil Străinu, specialist în ar­me şi metode de război geo­cli­matic. „Sunt foarte impor­tan­te caracteristicile de pro­pa­gare a sunetului în mediul încon­jurător, în condiţiile atmo­sfe­rice date. Frec­venţele naturale sunt influenţate de tempera­tură, iar coeficientul termic influenţează în mod direct vibraţia bronzului, aliajul de bază pentru clopote. De va­riaţia de temperatură depind şi particulele care alcătuiesc no­rii de grindină. Este foarte po­sibil ca oscilaţiile sinu­soi­dale produse de dangătul clo­po­te­lor să reor­ganizeze par­ti­­culele ce alcătuiesc norii de grindină şi să-i spargă. Este vorba de fenomenul de rezonanţă, dar la noi nu s-a studiat rezonanţa în acest context”.

Sunetele care vindecă

Clopote din dinastia Zhou

În prezent, există un program de calculator special – numit Wavanal – care analizează vibraţia sunetului unui clopot şi factorii care influenţează timbrul aces­tuia. Cu ajutorul acestui program se poate studia vi­braţia sunetelor asupra urechii şi, implicit, asupra corpului uman, sau asupra unor particule din natură. Graţie tehnologiei moderne, clopotele din ziua de astăzi sunt turnate după formule acustice precise, urmărindu-se obţinerea unor sunete foarte armonioase. Majoritatea sunt acţionate electric. Nu se mai ţine seama de „amprenta” clopotarului, care se referă la stilul de a bate limba metalică într-un anumit loc de pe interiorul peretelui, nu se mai ţine seama de meşte­şugul transmis din generaţie în generaţie, de a trage clopotele pentru sărbătoare, pentru moarte, pentru vreme rea, pentru stingerea molimelor etc. Altădată, sunetele clopotelor provocau stări de bucurie, reverie, uimire, teamă, aveau efect psihologic, erau în strânsă legătură cu înălţarea spiritului. Însă baterea clopotelor pentru vreme rea nu are nicio legătură cu armonia sunetelor. Este vorba de sunete stridente, care sparg norii de gheaţă şi omoară viruşi. Că nu este vorba de o sim­plă poveste au demonstrat-o specialiştii olandezi: după teste care au durat peste 10 ani, s-a constatat că sunetele clo­potelor ve­chilor biserici neutralizează viruşi şi microbi, inclusiv pe cei de gripă şi tifos.

Taina s-a pierdut

Din păcate, în ultima vreme tradiţia a cedat moder­nis­mului. Metoda de turnare (care se doreşte a fi cea mai facilă, spre deosebire de trecut, când tur­narea şi răcirea alia­jului în forma de pământ sau argilă urma un procedeu sofis­ticat, transmis din tată în fiu) a devenit industrială şi au fost eliminate „variabilele mis­te­rioase”, adică acele ca­rac­teristici care făceau din clopote „un mijloc magic prin care Dumnezeu se adresa oa­me­ni­lor”. „Măiestria unui fă­urar de clopote consta în obţinerea tonurilor ne­cesare pentru diferite situaţii, la ce­rinţa clopotarilor, acestea constituind secretul lor”. În urma analizării clopotelor din 137 de biserici vechi europene, specialiștii au ajuns la concluzia că sunetul dominant, pro­vocat la prima tragere a clo­potului, rămâne „un mister acustic nerezolvat”. „Rămâne un mister felul în care vechii clopotari știau să influențeze mase întregi de oa­meni prin felul în care «obligau» clo­potele să «cânte» a bu­curie sau a tristețe. Rețeta lor cuprinde mult mai mult decât tehnică”. O magie a credinței care astăzi s-a pierdut.

Gongurile de piatră

Preot budist bătând clopotul (Foto: Getty Images)

Clopotul este unul dintre cele mai vechi in­stru­mente sonore, folosite încă din Antichitate, în temple, derivând din gonguri și tobe primitive. În vechime, călugării chinezi folo­seau gon­guri de piatră, pe care le lo­veau pentru a obţine o stare de bine, existând cre­dinţa că vi­braţiile pietrei „fac să cânte trupul, eli­minând tot ceea ce era no­civ”, după cum reiese dintr-un manu­scris shao­lin. În China au fost des­coperite multe clopote antice, având forma a două olane unite. Scopul unei astfel de forme, după explicaţiile mo­derne, era pre­ve­nirea interfe­ren­ţei undelor so­nore. În „În­semnări din gră­dina Meng­xi” se spune: „Une­le clo­pote sunt tur­tite pen­tru ca sune­tul lor să fie scurt şi pă­trunzător. Su­netul scurt şi sa­ca­dat este necesar uneori ca să producă de­zor­dine şi să alunge spi­ri­tele re­le”. Pri­ma fo­losire a clo­po­tului într-o bise­ri­că creş­tină a fost sem­na­lată pe tim­pul lui Pa­u­linus, epis­cop de No­la, Ita­lia, în secolul 5 d.Hr. Pri­mele clopote erau fabri­cate din table de fier, bătute cu cioca­nul şi îmbi­nate. Abia mai târ­ziu s-a trecut la proce­deul de turnare. Atelie­rele se aflau în mânăs­tiri, dar chiar şi acolo se păstra secretul meş­teşu­gului. Din în­vă­ţă­tu­rile unui călugăr ger­­man către prin­ci­palul său ucenic (ma­nu­scris din sec. 15), aflăm că „atunci când clo­po­tul este larg, dar scurt, su­netul este so­nor şi pă­trun­zător, dar nu se pro­pagă de­parte; dacă este strâmt şi lung, su­netul este lim­pede, cris­­talin, iar dis­t­anţa de propa­ga­re este mult mai mare”. După cum se vede, da­tina s-a păs­trat până în zi­lele noas­tre, iar clo­potarii ştiu că sunetele scurte, sa­ca­date, neme­lodioa­se, chiar stridente pen­tru urechea umană, sunt necesare în cazuri de vreme rea şi mo­lime.

(Fotografiile autoarei)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian