1 IUNIE – DECLARAȚII DE DRAGOSTE – Amintiri de pe planeta copilăriei

­Dia Radu

Buna, bunul și veșnicia

Dacă aș putea să-mi adun amintirile copilăriei pe o pânză, să le suprapun una peste alta, ca într-un greu de lămurit palimpsest, aș pune la început culorile, schimbătoare, niciodată aceleași. Puțin din cafeniul bătăturii, unde mi-am zdrelit de atâtea ori genunchii, sau albastrul de pe degete, de la coacăzele mătușii Viorica; stacojiul rășinii de prun, care licărește uneori sus, pe scoarță, sau negrul aripilor de rădașcă, strecurate seara, prin iarba de vară. Aș lăsa mai apoi să vină și mirosurile: de la cel înțepător al roșiilor din solarul bunicii, până la cel al mușcatelor toropite leneș de soare, la geamuri.

Nu pot să uit apoi aromele sălbatice ale ciupercilor înșirate pe ațe, la uscat, dar nici parfumul dulcețurilor, din toate poamele, începând cu frăguțele de pădure, care se coceau de timpuriu, prin Mai, și până la prunele oltoane, de toamnă târzie, numai bune pentru magiun. Din primăvară până în toamnă, cazanul în care fierbeau era mereu la datorie.

La final de tot, aș adăuga sunetele, câte un pic din fiecare: și coasa bătută în livadă de Bunu, și radioul cu baterii, uitat la umbra unui copac, și fluturii Cap-de-Mort, pământii, agitându-se înfricoșător, zbârnâind, cu pufuri spulberate, seara, oriunde se aprinde puțină lumină.

Dacă aș putea, aș încremeni timpul în rama clipei de-atunci, când lumina ei mai închidea încă în ea promisiunea unei veșnicii. I-aș adăuga în tablou pe Buna și Bunu, ea, cu șorțul plin de buzunare, niciodată prea departe de sobă, unde fierbe tot timpul ceva bun de mâncare, el, veșnic nemulțumit, reparând ceva ce niciodată nu-i gata, cu un Carpați fără filtru sau un creion chimic prins mereu la ureche.

Între ei m-aș pune și pe mine, mică și măsurând cu pasul, dalele din curte, de pe aleea mărginită de crini. Curioasă și tăcută, construind cu mintea tunele de aer, despicând vălul realității în două, visând cu ochii deschiși sau imaginând lucruri care nu există. Aș mai adăuga, la final, doar verdele infinit al pădurii de lângă casă, loc de joacă și-ascunzătoare, în care m-am tot rătăcit și regăsit de când mă știu. Verdele de la poalele Gutinului, unde bunicii mei s-au născut, au trăit și-au murit, unde stejarii de crengile cărora mă agățam au crescut, au scos ramuri noduroase și au fost tăiați, unde verișorii mei, cu care mă-ntreceam la alergări sau la cules de agrișe, și-au zdrelit și ei genunchii, au crescut, s-au căsătorit și au plecat spre alte țări, unde bunicile și bunicii lor au ridicat case, au crescut nepoți, până au dispărut și ei.

Azi, locul copilăriei e un loc în care mă întorc doar cu gândul. Pentru că în gând, căldura de Iulie încă mai poartă mirosul hortensiilor înflorite, câinele încă mai doarme în cușca de lângă gard, vecinele Bunii trăiesc încă, ba chiar sforăie în pătuțul așezat în ­”küche”-le lor. În gând, și Bunul e pe undeva ațipit, cu ziarul pe față și radioul aprins. Doar Buna, în bucătăria de vară, unde eu tac și mă prefac adormită, sparge liniștea cu mișcările ei. Și aproape simt dulceața aluatului, când o văd cum aruncă scorțișoară pe el. E atâta lene și adormire între noi, că parcă și aburii cuptorului au rămas suspendați. Și e atâta iubire în mișcările ei, că-mi vine să fug în brațe la ea și să strig. Dar nu mă mai lasă somnul. Și nu mă mai lasă nici liniștea. Între noi plutesc visele, dragostea și prăjitura cu mere.

George Arun

Minunea din poienița cu aluni

Să fi avut vreo șase ani când mi-am luat zborul. Vreau să spun că părinții s-au socotit între ei și s-au gândit că eram destul de mare, ca să-mi port singur de grijă, să hălăduiesc prin pădurile cu chemări misterioase, care mă ademeneau până în adâncul lor, prin poienile străjuite de stânci și mai ales prin luminișurile solare, din pădurile de fag. Plecam diminețile de acasă, și uneori uitam și de foame, mă întorceam abia când se aprindea    lumânarea înserării peste sat. Niciodată nu am auzit de la tata sau de la mama „Unde mi-ai umblat, mă᾿, până la ora asta?”. Mă aștepta tuciul cu mămăliga fierbinte, numai bună de făcut bulzul, pe care îl coceam pe plita sobei din bucătărie. Suflul vieții din satul nașterii și copilăriei mele era nedespărțit de focul troznind în sobă și de masa rotundă, la care ne așezam toți ai familiei, în jurul mămăligii aurii, ca un gălbenuș de ou imens. Mama ne punea mâncarea în străchini, mai întâi tatei, apoi nouă, celorlalți. Nu mi-o amintesc stând vreodată la masa rotundă din lemn de brad, mânca totdeauna în picioare, veghindu-ne.

Am avut norocul să mă nasc într-un sat de munte, acolo unde cerul înstelat e mai aproape de pământ și timpul are mai multă răbdare. În diminețile de vară, îmi luam bățul din corn pe care mi-l meșterise tata, încrustat cu un șarpe, și porneam la drum. Nu aveam niciodată o țintă anume. Acum, când fac un recurs la memorie, îmi dau seama că nu eu îmi alegeam drumul, ci parcă drumul mă alegea pe mine, chemându-mă într-o parte sau alta.

Tata a fost întotdeauna un om tăcut. Vorbea cu noi prin tăcere. De la el am moștenit vorbitul fără vorbe. Totuși, câteodată mă întreba (eram băiatul lui pe care și-l dorise grozav, după ce mama născuse patru fete, una după alta). „Ce-ai mai făcut tu azi, măi, Gogule?”. Bineînțeles că știa ce făcusem, colindasem prin păduri, prin poieni, prin luminișuri, mă cățărasem pe stânci, ca să fiu mai aproape de împărăția lui Dumnezeu, obligatoriu văzusem, fie o căprioară, fie un cerb, fie un viezure, un cocoș sau o găinușă de munte.

Nici tata și nici bunicul Pătru nu mi-au vorbit niciodată în răspăr, m-au lăsat să descopăr singur tainele vieții, să învăț numărătoarea misterelor, să mă minunez de lucrurile cele mai mărunte, dar atât de însemnate pentru un pui de om de numai câțiva ani. Așa se face că într-o zi de octombrie m-am rătăcit în poienița cu aluni din Spărturi. La concurență cu veverițele, am strâns o traistă cu alune coapte, se făcuse târziu, nu mi-am dat seama când se lăsase întunericul. Pipăiam cu bocancii poteca înșelătoare, pentru că vacile făcuseră drum pe de lături. Atunci a fost singura dată când m-a cuprins frica.

Dar a apărut minunea. Am auzit un lătrat de câine și n-a trecut mai mult de un minut, până ce Gruia, câinele de-al doilea al bunicului Pătru, mi-a apărut în față. Nici acum nu am un răspuns cum de a ajuns în Spărturi, după lăsarea serii, la vreo trei kilometri de casa noastră. L-am mângâiat îndelung, mi-am lăsat fruntea să se odihnească în blana lui și am plâns. Gruia a pornit-o pe potecă, în calea-ntoarsă, și m-am luat după el. A fost floare la ureche să ajung acasă.

A fost singura dată când tata m-a certat. „Vezi și tu, măi băiete, când și cum te întorci acasă. Întunericul are rostul lui, e pentru somn, măi taică, nu pentru cutreierat prin păduri și prin locuri neumblate de picior de om”.

Monica Pillat     

Tărâmul frăgezimii

Casa bunicilor materni, în care am copilărit, se afla pe strada Ion Ţăranu, la numărul 6.    Avea două intrări: una ducea spre o marchiză, cealaltă se afla în fundul curţii lungi, umbrită de castani cu foşnet de pădure. În dreapta curţii, pe la mijloc, se ridica terasa. De acolo vedeam strada în pantă coborând spre Calea Rahovei, şi clădirile cartierului, pe jumătate ascunse sub tufele de trandafiri căţărători. Pe strada aceea, rareori treceau maşini. Mai des îşi făceau apariţia căruţele trase de cai. Ziua se auzeau câinii din curţi lătrând, zvonul păsărilor ascunse printre ramuri, zumzetul bondarilor, din când în când, glasul tânguitor al vreunui ţigan strigând: „Spoim tingiri!”, „Geamuri, punem geamuri!”, „Haine vechi!”, „Coadă la topor!”, „Fiare cumpăr!”. Noaptea se desluşea doar şuieratul vântului prin pomi, iar vara – ţârâitul nostalgic al greierilor.

Revăd casele scunde ale împrejurimilor, cu zidurile pitite sub iederă, desluşindu-se cu greu de după trunchiurile înalte şi de după perdelele de nalbe care împodobeau grădinile. După-amiaza, din primăvară până toamna, vecinii noştri îşi primeau musafirii afară, în curte, unde întindeau masa şi unde se aşezau la taclale până târziu, bucurându-se de parfumul îmbătător al florilor din preajmă şi de răcoarea crengilor bogate. Conversaţia care se prelungea până în noapte nu ne incomoda, căci pe atunci se vorbea în surdină, iar cei cu chef de muzică nu dădeau drumul la radio, ci preferau să intoneze ei înşişi cântece de pahar, de inimă albastră sau de bejenie. Chiar lăutarii din grădinile de vară ale Bucureştiului de atunci veneau să-ţi cânte la ureche, fără să-i deranjeze cu muzica lor pe ceilalţi.

Duminica dimineaţa, pe ferestrele larg deschise ale casei intra zvonul clopotelor de la bisericile învecinate. Întreg văzduhul vibra de sunete, iar eu ieşeam în curte să mă legăn în ritmul dangătelor. După sonoritatea lor diferită, bunica putea distinge bătaia gravă a clopotelor de la Mânăstirea Antim de cea adânc melodioasă a clopotelor de la Mitropolie, ori de clinchetul subţire al clopotelor de la Schitul Maicilor. Acesta din urmă mi-a rămas în auz, însoţit de foşnetul arborilor, de izul ierbii şi al petuniilor din grădina care încercuia, ca un nimb, ­aşezământul.

***

Ce se întâmplă mai departe cu noi, când creştem, aduce o ciudată micşorare a zilelor şi nopţilor pe care le-nfulecăm, cumva, parcă pe nerăsuflate, visând să devenim odată „mari”. Ni se-ngustează orizontul care părea cândva atât de larg, pentru că, iată, cotidian, drumul ni se repetă şi ritmul mersului sprinţar intră-n rutină. Chiar încetăm să punem întrebări, ca să nu devenim suspecţi celor din jur, care s-au instalat deja comod în certitudini de clişee. Nu vrem să facem notă discordantă, fiindcă neadaptaţii n-au cum să promoveze.

Ce spun aici nu vrea să însemne că elogiez copilăria în dauna altor etape care îşi au şi ele frumuseţea şi taina lor existenţială. Mai mult, aş înclina să cred că bătrâneţea este cea mai bogată dintre vârste, deoarece atunci fiinţa devine ca un fagure de miere pe care timpul l-a umplut pe îndelete. Purtăm lăuntric schimbări aducătoare de noi perspective, fără ca cele dinainte să fie alungate pe de-a-ntregul. De-aceea, la sfârşit, ajungem în posesia unei infinităţi de nuanţe şi ecouri.

Ceea ce, însă, mi-aş dori nu numai mie, ci şi celor care se uită, poate, cu regret în urmă, ar fi să-l căutăm cu grijă, prin peşterile sufletelor noastre, pe copilul adormit şi să-l trezim din nou la viaţă, astfel încât tărâmul frăgezimii să nu apună niciodată…

Marius Chivu

Nevăstuica din Dealul Ulmetului

Îmi plăcea numele: Ulmet, îmi plăcea scurtimea și sonoritatea lui fără ecou. Nu cred că bunicii mi-au explicat atunci de unde venea numele acesta, iar eu eram prea mic pentru a recunoaște copacii. Dar pe dealul acela creșteau ulmi, și cei mai bătrâni dintre copaci delimitau livezile, căci creșteau pe mejdini. Alt cuvânt care îmi plăcea datorită acusticii sale. Bunicii mei foloseau deseori „mejdină” și rareori „hotar” și vorbeau frecvent despre mejdini, o sursă constantă de supărări.

Pe atunci, pământul era foarte important, și un gard nou construit, care nu respecta mejdina, însemna o pierdere chiar și de un metru de pământ. La o parcelă lungă de o sută de metri, asta însemna o adevărată nenorocire. „S-a băgat la noi”, îi spunea bunicul bunicii, deopotrivă cu amărăciune și indig­nare, când se întorcea din recunoaștere de la vreun lot de pământ mai îndepărtat, unde cine știe ce vecin din alt sat nu respectase mejdina și cosise un polog în plus, însușindu-și poate chiar o jumătate de căruță de fân mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Pentru fân, mergeam cu bunicii de două ori pe an în Ulmet. Dealul acela, unde se afla mica noastră pășune, era departe de casă și ne duceam acolo cu căruța, traversând trei sate. Străbaterea acelor cinci kilometri mi se părea în copilărie o adevărată aventură, mai ales că trebuia să urcăm dealul, în căruță, pe un drum de pământ în pantă, deformat de ploi, plin de gropi, uneori și de bălți, pe sub o boltă de anini, ale căror rădăcini ieșeau din pământ în toate părțile ca niște tentacule lemnoase. Drumul acela ieșea la lumină în vârful dealului, după o jumătate de oră de urcuș și hurducăit și, dacă ar fi să aleg un loc maiestuos din copilărie, acela era: vârful Ulmetului, de unde se vedeau satele și pădurile de jur împrejur.

Dar adevărata frumusețe a Ulmetului venea din faptul că era un deal ponorât. Oamenii îi spuneau acelui loc și La Ponoare. (Alt cuvînt care-mi plăcea: „ponoare”, mă ducea cu gândul la vapoare.) Pământul acelui deal era de lut, moale și cleios ca plastilina. Când ploua mult, colinele se ponorau, adică alunecau, uneori cu tot cu ulmi, și lăsau în urmă crăpături, șanțuri și gropi. Dacă nu erai atent pe unde calci, piciorul îți putea intra într-un șanț adânc mai sus de genunchi. Acolo unde alunecarea fusese mai amplă, rămăseseră adevărate tranșee, ca niște cicatrici enorme de lut pe fața dealului acoperită cu pășuni. Oamenii se certau mai mereu în vârful Ulmetului, căci ponoarele mutau ulmii, deci și mejdinele, uneori cu câțiva metri.

Pentru că era un lot de pământ îndepărtat de casă, care se întreținea greu (trebuia curățat de mărăcini în fiecare an) și a cărui fâneață era păscută de vacile oamenilor locului, fără grijă la mejdini (deci fânul nu ajungea să crească prea mult), dar și pentru că era un pământ instabil la propriu, brăzdat de șanțurile ponoarelor, care făcea dificil accesul căruței, bunicii mei au renunțat la el și l-au oferit unei femei mai sărmane din sat. De la un moment dat încolo, au renunțat și la iapă, deci nu mai avea nici cine să ne ducă în Ulmet.

Pe o colină a dealului se afla o fântână cu cumpănă, a cărei apă, din cauza solului de lut, avea un gust sălciu, adică leșios, motiv pentru care acea apă nu-ți ostoia setea. Beai întruna și tot însetat (ți se părea că) rămâneai. Bunicii mă trimiteau să le aduc apă cu ulciorul și, pe lângă supravegherea iepei lăsate libere să pască, aceasta era cea mai importantă treabă pe care o aveam de făcut când mergeam cu ei în Ulmet, la cositul și la strânsul fânului. Acolo și mâncam de prânz, la umbra unui ulm. Bunica aducea mâncare în baniță și o întindea pe un ziar așternut peste o pătură, direct pe iarbă.

În cea mai dragă amintire pe care o am din Ulmet, stăm cu toții la masă în iarbă și mâncăm direct de pe ziar, când bunicul îi arată bunicii ceva, bunica mă ridică în brațe, lăsăm mâncarea și ne urcăm toți trei în căruță de unde privim în liniște cum, dintre șanțurile ponoarelor, apărea căpșorul unei nevăs­tuici, însoțită probabil de puii ei ascunși în crăpături. Nevăstuica apărea ici-colo, avansând nevăzută prin șan­țuri, ducând puii departe de noi și de alți oameni ve­niți pe deal pentru strânsul fânului. Capul roșcovan al ne­văs­tuicii ieșea din pământ ca din apă, parcă înota prin crăpăturile lutului, îndepărtându-se de noi în lumina orbitoare a soarelui.

Bunicii mă instruiseră să fug dacă văd vreo nevăs­tui­că, despre a cărei mușcătură spuneau că e otrăvitoare, o femeie chiar murise mușca­tă, dar până atunci nu văzusem niciodată o nevăstuică. Îmi plăcea doar numele: un fel de nevastă aprigă, din lumea animalelor sălbatice.

După ce a dispărut, ne-am dat jos din căruță și am continuat să mâncăm și să bem din ulcior apa aceea sălcie, care nu ne mai sătura, așa cum nici eu nu mă satur de amintirea acelei nevăstuici, care-mi brăzdează deseori memoria. Niciodată n-am mai văzut cu ochii mei o altă nevăstuică, decât atunci pe dealul ponorât al ­Ulmetului.