Cei mai mulţi observatori ai vieţii politice româneşti leagă alegerile comasate (localele și europarlamentarele) din 9 Iunie, de „jocurile” pentru prezidenţialele din Septembrie. Alegerile din Iunie ar fi, după ei, un barometru pentru şansa administraţiei în funcţiune de a-și păstra poziţiile dobândite în urma realizării „Alianţei Stabilității” dintre PSD și PNL, partide dominante în România și, în principiu, opuse ideologic și programatic. Teza este corectă, dacă prin „barometru” înțelegem înțelegerea la care s-a ajuns în „împărțirea plăcintei”, în stăpânirea societății în ansamblu. Din această perspectivă, este corectă și observaţia că, prin această asociere, s-a ajuns la o refacere mascată a „partidului unic”, cum a fost PCR-ul în epoca „socialismului triumfător”. Afirmația poate părea o exagerare, România optând, după căderea comunismului, pentru democraţia pluralistă, pentru multipartidism. Dar asocierea celor mai mari partide, opuse în proiectele de dezvoltare a României, PSD-ul și PNL-ul, motivată conjunctural de instabilitatea climatului internaţional, cu războiul din Ucraina și criza economico-socială declanşată de pandemie, reprezintă însă ceva diferit de formulele politice prin care, în situaţii de criză naţională majoră, partidele din țările democratice ajung la blocarea temporară a disputelor lor ideologice, la abandonarea pe moment a programelor lor specifice. România nu s-a aflat în situaţia de primejdie identitară, care să justifice renunţarea la proiectele partinice definitorii pentru grupările conducătoare. Constituirea „Alianţei Stabilității” a semnificat, mai degrabă, o modalitate de unificare internă a intereselor de dominaţie a celei mai mari părți a clasei politice în funcţiune. S-a observat, de altfel, că – după renunţarea „revoluţionară” la organizarea socială a comunismului – gruparea politică dominantă, care și-a consacrat, în final, identitatea sub denumirea de PSD, și-a început „aventura reprezentativității” cu ocuparea instituţiilor statului, cu politizarea lor, statul fiind principalul instrument de stăpânire a societății și principala sursă de repartizare a veniturilor și resurselor acesteia. Formaţiunea politică denumită actualmente PSD a fost emanaţia și mijlocul esenţial prin care s-a instaurat ceea ce analiştii vieţii politice româneşti au denumit „sistemul”. Prin „Alianţa Stabilității”, PNL-ul – care părea a-și asuma cea mai mare parte a intereselor de dezvoltare generală ale societății civile româneşti – a aderat în realitate la „sistem”, și-a însuşit „regulile” lui de funcţionare. Doar că trecerea la „unitatea de interese” a clientelelor celor două partide, PNL-ul și PSD-ul, nu a fost (și nu este) deloc lină, „plăcinta” nefiind îndeajuns de mare pentru masa lor în ansamblu. Reuniţi în dorinţa de a rămâne la putere, liderii celor două partide încearcă, din greu, să armonizeze așteptările divergente ale membrilor și clientelelor grupărilor lor.
Multiplele alegeri din 2024 sunt, în consecință, un test al unității politice impuse de asumarea în comun de către cele două partide a „sistemului”. El are însă contestatari civili, și de la stânga, și de la dreapta. ADU (Alianța Dreptei, reprezentate de USR, FD și PMP), AUR-ul și celelalte grupări suveranist-naționaliste resping – în formule ideologice și programatice diferite – monopolul pe care caută să îl impună, prin asociere, PSD-ul cu PNL-ul. Conducerile celor două formațiuni au căutat diverse „soluții tactice” de reducere a posibilelor respingeri la votul popular al „stabilității” asumate de ei: comasarea alegerilor, candidaturile comune (pe unele liste locale și în listele „Europene”), „obișnuitele” cadouri electorale de la încheierea legislaturilor etc. Totul a fost pus în mișcare pentru a reduce sau stopa „defecțiunile” antisistemice. Exemplul „municipalelor” din București este, din acest punct de vedere, extrem de semnificativ. Dacă experimentul candidaturii comune (a doctorului Cătălin Cîrstoiu) nu le-a reușit, cele două grupări revenind la candidaturi separate, conducătorii lor au ales soluția „competiției curtenitoare”, candidații lor acceptând să nu se atace între ei. Atât Gabriela Firea, cât și Sebastian Burduja, secondați de Cristian Popescu Piedone, alt „om al sistemului”, pun toate tunurile pe Nicușor Dan, primarul susținut de alianța antisistem ADU. Pe întreg teritoriul țării, grupările „stabilității” încearcă același tip de soluții, pentru a împiedica opoziția să câștige.
„Stabilitatea” scârțâie însă din toate încheieturile. Nemulțumirile membrilor celor două grupări și, mai ales, nemulțumirile „clienților”, legate de accesul promis la „plăcintă”, nu au putut fi aplanate. Aceștia vor garanții ce pot fi date numai dacă la conducerea „sistemului” ar ajunge un reprezentant al partidului la care au aderat. Or, PSD are cea mai mare pondere electorală și nu poate susține o pierdere de identitate prin desemnarea la prezidențiale a unui lider liberal. PNL-ul nu va accepta nici el o candidatură PSD-istă, fie și pentru că, în ultimii douăzeci de ani, electoratul lui a respins mereu dorința „marelui partid” de a conduce țara. Opoziția la „sistem”, de la dreapta sau de la stânga, inclusiv „opoziția independenților”, are, în acest context, mari șanse să încurce socotelile asumate de reprezentanții acestuia. Alegerile din 9 iunie ar putea fi, de aceea, mai mult decât o testare a „stabilității sistemului”. Ele ar putea reprezenta primul vot de blam coerent dat funcționalității lui, la care au căzut de acord PSD-ul și PNL-ul.
Romanian