GEORGE ARUN
Maica Floarea și cântecul mierlelor
Când a murit maica Floarea, soarele stătea să apună pe cerul roșietic dinspre pădurea de fagi. Părinții și surorile mele s-au adunat la căpătâiul patului în care bunica trăgea să plece într-o lume mai bună, fără păcat și fără prihană. Aveam doar zece ani și voiam să păstrez imaginea vie a bunicii. I-am pus mâna pe frunte și apoi am plecat. Părinții au încercat să mă oprească, dar nu au insistat. De la casa bunicilor, am urcat dealul până la marginea pădurii din Poiana Stânii, m-am așezat pe o piatră și am urmărit multă vreme forfota fascinantă a furnicilor, într-un mușuroi străjuit de flori de sunătoare și cimbrișor. Cărau tot felul de omizi, de două ori mai mari decât ele, și le duceau mergând cu spatele, în cămările furnicarului.
Într-un târziu, am auzit clopotul bisericii și m-am ridicat de pe piatră. Am știut că s-a prăpădit maica Floarea. A murit de moarte bună, cum se spune. Odată ce clopotul bisericii a tăcut, mi s-a arătat parcă altfel în fața ochilor, pădurea de fagi. Am văzut săltând peste țancurile de piatră o căprioară cu căpriorul și puiul lor, am auzit mierlele cântând într-un tufiș din apropiere. Știți, când cineva drag pleacă de tot dintre noi, ne cade cerul pe umeri, ne gândim că nimic nu ne mai poate ostoi durerea. Dar bucuria pe care o deslușim în natură ne recheamă la viață, ori de câte ori ne pierdem nădejdea. Cum să nu îți împrospăteze sufletul o familie de căprioare, un cocoș ori o găinușă de munte, o veveriță sărind din creangă-n creangă, într-un pâlc de aluni, un stol de cocori sub cerul senin ca sticla?
Mai am o amintire fascinantă despre bunicii din partea tatălui. Nu am mărturisit-o niciodată cuiva, n-am scris-o nicăieri, nu am împărtășit-o nici cu surorile mele. A fost, până acum, talismanul meu prețios și secret, o bijuterie a memoriei în oceanul ființei. Era un început de septembrie, când lumina are culoarea unui fagure de miere de salcâm, iar pădurea începe să pălească. Soră-mea, Ileana, urma să se mărite peste câteva zile. I-am rugat cu cerul și pământul pe tata și pe mama să nu mă mai trimită cu mieii în Poiana Stânii, să-i țină în grajd și să le dea otavă până ce se va termina nunta. „Ce să faci tu, măi Gogule, la nuntă, că doar nu vrei să te prinzi în horă?”, m-a întrebat tata cu blândețe, și am știut din prima clipă că îmi va îndeplini dorința. „Vreau să văd oameni fericiți”, i-am zis.
Ne-am îmbrăcat cu toții în hainele cele bune și am mers la căminul cultural, care era la o aruncătură de băț de casa noastră. Petrecerea era în toi, lăutarii, unul cu acordeonul, altul cu vioara, iar al treilea cu țambalul, cântau cântece străvechi; pe unele le știam de la mama, pe care o rugam să mi le cânte când o ajutam la scărmănatul lânii de oaie țurcană, din care se făceau sărici și cojoace. Cel mai drag, pe care îl știu și acum pe de rost, începe așa: „Și iar verde solzi de pește/ Un părinte poate crește/ Șapte, opt copii sau zece/ Dar zece copii cu minte/ Nu pot crește un părinte/ Unul pe altul se lasă/ Și de părinți nu le pasă”. Bărbații stăteau pe bănci și beau vin fiert cu scorțișoară, iar femeile se îmbiau cu prăjituri făcute de soacra mică, adică de mama. Era adunat tot satul, pentru cea mai mare sărbătoare din viața surorii mele. Bărbații nu se amestecau cu femeile, ei stăteau pe un rând de bănci, iar femeile pe rândul opus.
Taica Pătru, îmbrăcat în cioareci, cu cămașă țărănească brodată cu fir de borangic, peste care se încinsese cu chimirul din piele de vițel, s-a ridicat de pe bancă, s-a dus la lăutarii de pe scenă, a scos din chimir o sută de lei, erau bani buni pe-atunci, și i-a dat-o țambalagiului, spunându-i cu voce tare: „Pentru început, o sârbă ca la Muscel”. La un semn al bunicului, toți bătrânii îmbrăcați în port popular s-au ridicat de pe bănci și s-au prins pe după umeri în horă, împreună cu nevestele lor, îmbrăcate și ele în port popular. Maica Floarea avea o fotă cu cusături din mătase albastră, o ie brodată cu fir de borangic de culoarea untului și o năframă prinsă într-o legătoare cusută cu mărgele. Mai văzusem eu jocuri populare, dar niciunul ca cel pe care îl conducea taica Pătru, care era trecut de șaptezeci de ani. Lăutarii știu cum să cânte pentru fiecare vârstă în parte, e secretul meșteșugului lor. Sârba ca la Muscel avea un ritm domol, cu acorduri venind din alte vremuri, un ritm care semăna cu foșnetul pădurii și închinarea ierbii sub o adiere de vânt, cu păscutul oilor pe versanții despăduriți ai munților. Nu găsesc alte cuvinte prin care să numesc jocul bunicilor, împreună cu bătrânii satului. Nuntașii, la vârsta ultimilor ani, băteau sacadat podeaua cu opincile, ca și cum ar fi frământat pământul cu tălpile goale. Ritmul acela nu l-am mai întâlnit niciodată, nicăieri, la nunțile și petrecerile la care am fost după ce m-am făcut mare. Erau atât de serioși, de gravi când jucau, încât parcă de jocul acela depindea soarta lumii întregi. La un moment dat, bunicul s-a oprit și s-a dus din nou la lăutari, a mai scos o sută de lei din chimir și le-a cerut să cânte „Hora Miresei”. „Doar cu vioara și țambalul”, a spus răspicat taica. Apoi s-a dus la nepoata lui, mireasă, soră-mea, Ileana, a luat-o de mână și a purtat-o în mijlocul horei. Bunicul parcă întinerise dintr-o dată. Învârtea mireasa ca un tânăr dezlănțuit, o purta în pas vioi de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, iar rochia soră-mii se făcea ca un clopot din mătase.
La un moment dat, muzica a tăcut. În iureșul cântării, vioristul mai rămăsese doar cu o singură strună. Taica Pătru s-a oprit în mijlocul horei și s-a uitat pătruns de uimire la viorist. Era peste înțelegerea lui că lăutarul se oprise din cântat. Adică, spunea expresia feței lui, dacă la întorsul fânului grebla rămâne doar cu câțiva dinți, te oprești din muncă? Toți nuntașii i-au auzit vocea severă: „Măi, omule, nu-mi întrerupe mie „Jocul Miresei”, cântă la coarda care ți-a mai rămas!” Așa a făcut vioristul, și toți s-au minunat cum lăutarul cânta la o singură coardă.
Am fost așa de fericit, că după ce hora a luat sfârșit, m-am dus la bunicul și mi-am lăsat fruntea în palmele lui bătucite de muncă. „Mulțumesc, taica Pătru”, i-am zis cu lacrimi în ochi. „De ce, măi copile?” m-a întrebat cu blândețea lui. „Pentru că sunt fericit, taică”. Mi-a șters lacrimile încet, cu mâneca brodată cu fir de borangic, și-am simțit atunci că vreau să semăn cu el, mereu.
LILIANA URSU
Bunica și trenul verde
Bunica era bună ca o pâine caldă și mereu cu câte o carte în mână. Iubea călătoriile, deși nu părăsise niciodată Sibiul. „Dar ce călătorie e o carte!”, spunea cu glas misterios. Citea enorm. A fost pentru mine primul model. A adus pe lume trei copii. A trăit frumos 90 de ani. Îmi amintesc de felinarele aurii și cele două tramvaie din orașul copilăriei mele. Se așteptau cuminți unul pe altul și acel clopoțel care anunța plecarea din stație. Și acea fremătătoare presimțire a călătoriilor, doar traversând, cu bunica de mână, Podul Gării, duminica, în drumul spre catedrală, când, sub picioarele noastre, alergau liniile ferate și uneori trenurile, și iar șuierul acela misterios care anunța plecarea spre alte zări. Inventase chiar și un joc tare frumos: „Hai să respirăm ziua de ieri” sau „Hai să respirăm primăvara”. Bunica ne îndemna să purtăm sandale cu aripi, ca Hermes, zeul călătorilor, sau chiar o pălărie sau șapcă cu aripi. Eu cred că am fost binecuvântată, încă din copilărie, cu două daruri înrudite: pasiunea pentru trenuri și cărțile. Primul vagon l-am primit la 7 ani, de la bunica. Păstrez și acum poza lui, cu bunica și cu mine și vagonul verde ca ochii mamei. Eram amândouă fericite. Pe dosul fotografiei, tata scrisese: „Liliana cu bunica și cu cel mai frumos vagon de tren din lume”. Ehei, lumea e alta văzută din tren. Călătoream adeseori cu o mocăniță, pe o linie îngustă, de la Sibiu la Agnita… Eram atât de fericită să privesc pe geamul vagonului munții din depărtare, pajiștile înflorite și livezile ademenitoare care ne făceau pe noi, copiii, să coborâm din mocăniță ca să culegem repede câteva mere și să ne urcăm din mers înapoi în vagon. Mocănița noastră parcă era melc, mergea atât, atât de încet! „Aburoasa” noastră, cum o denumeam drăgălind-o. Ce dor îmi este de pacea și bucuria acelor călătorii cu mocănița, din care citeam viața altfel. Tot ce vă povestesc acum sunt crâmpeie de fericire călătoare. Bunica mirosea a lavandă și a bunătate gratis. A povești, a cărți și a cozonac. A crini, vara, iarna a foc de lemne, ea chiar era cea mai tare sobă din casă. În preajma ei nu era frig niciodată. A, era să uit de ghiocei și de viorele. Și de colinde, când casa toată mirosea a Dumnezeu. Iar cea mai fericită casă din oraș era casa noastră, unde învățam cu bunica alfabetul, mai întâi pe cel îngeresc, al rugăciunilor, apoi pe cel pământesc. Ea, bunica mea, Maria, era din Sibiu, din familia Veștemean, familie de preoți și de învățători. Ea mă ducea în fiecare duminică la Catedrală, ea m-a învățat să-mi fac cruce și să mă spovedesc, m-a dus la împărtășit, „cea mai frumoasă zi din viața ta e aceea în care te împărtășești”, îmi șoptea tainic. Nu exista să lipsim de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, începând de pe când aveam doi, trei ani. Voiam, nu voiam, era cald sau frig, bunica mă îmbrăca, mă mângâia pe cap și zicea: „Mergem la Domnul nostru Iisus Hristos”. Nu mi-a spus niciodată nicio poveste cu zâne, prinți și balauri. Îmi spunea: „Haide, Liliana, să vedem ce a mai făcut Domnul nostru Iisus Hristos. Haide să vedem ce au mai făcut Apostolii; ce a mai făcut Măicuța Domnului”. Ea a pus sămânța credinței în mine.
