Sărbătoarea bunicilor

• Cine să creadă că în instituțiile europene există… „poeți”? Oameni care, în afară de crize și de războaie, să se gândească la niște bieți bunici. Dar s-au gândit! Așa se face că în luna lui Mai sunt sărbătoriți toți „tataie” și „mamaie” din lume. O temă aflată de multă vreme la inima noastră și pe care o celebrăm cu două pagini semnate de cititori și colaboratori ai revistei •Măriuța lui Bănicuț

Într-un vârf de deal, acolo unde parcă cerul se în­tâlnește cu pământul, unde soarele strălucește aproa­­pe toată ziua, a fost căsuța de bârne a bunicilor mei. Cu măghiran la ferestre, cu prispa plină de muș­cate și micșunele, cu un stup de albine la colțul casei – părea ca din basm. Aici nu se auzeau decât cân­tatul păsă­rele­lor, mugetul vaci­lor, behăitul oilor, neche­zatul cailor. Peisajul era în­tre­­git de silueta înal­tă a buni­cii, sub­țirică, dreaptă, cu ochi albaștri și pă­rul alb, alergând ca un sfârnel toată ziua sau stând cu furca în brâu, în se­rile de iarnă petrecute în jurul sobei, pe a cărei plită se co­ceau felii moi de cartofi. Bu­nica (Măriuța lui Bă­nicuț) re­cita „Ginta latină”, „Sergentul”, „Mama”, ui­mindu-ne cu memoria ei neal­terată de trecerea tim­pului. A fost frumoasă până la 96 de ani, când s-a dus spre cele veș­nice.

Eu locuiam cu părinții în vatra satului, dar cea mai mare bucurie era să ajung acolo, pe deal, de unde se vedea Valea Vâlsanului, cu apa ei limpede și rece, de munte. La bunica se bea cel mai bun lapte, mân­cam bob verde și prune uscate la cuptorul din curte. Apa din puțul care nu seca nici în cei mai secetoși ani era dătătoare de viață. Tot că­tu­nul lua apă de aici, poar­ta fiind deschisă pentru oricine. Dar iată că nemi­losul timp nu iartă. După moartea bunicu­lui, la 80 de ani, bunica a mai locuit o vreme în căsuța ei, însă nu se mai des­curca singură. A fost nevoită să coboare la copii. Casa veche și nelocuită a început să se degradeze. Unul din nepoți, pe care l-a iubit cel mai mult, a hotărât s-o dărâme. A făcut însă greșeala de neiertat să aducă în curtea casei unde se mutase bunica lemnele din dărâmă­turi. Șocul a fost cumplit. Toa­tă viața ei, toate clipele fericite se transfor­ma­seră într-un maldăr de scân­duri vechi. În sinea ei, bunica spe­rase că se va întoarce să moa­ră acasă, să plece de-acolo spre alt tărâm. Atât a suferit, că a făcut un accident vas­cular și, în câteva zile, ochii ei albaștri s-au închis pentru totdeauna…

N-am mai mers niciodată la casa bunicilor mei. Nu vreau să văd ruinele unui rai. Nici vecinii nu mai sunt, că s-au stins unul câte unul, iar copiii lor s-au dus la oraș. Merg la biserică, în cimitirul plin de mor­minte, și aprind lumânări, în amintirea bunicilor și a zilelor cu care nu mă voi mai întâlni nici­odată.

IONESCU MARIA, Târgoviște

Satul din apropierea stelelor

Mă las legănat de trenul local învechit și zâmbesc. Luna Mai își furișează miresmele pe geamul între­des­chis al compartimentului. Trenul va opri într-o gară mică. Voi coborî. Același bătrân cefe­rist va în­tâm­pina puținii că­lători, aceeași lampă electrică va mângâia peronul îngust, cu lumina ei palidă. Apoi, voi trece prin livezi, prin vii și prin pă­duri. Voi urca dealul pe care l-au urcat odinioară strămoșii bunicului meu și voi ajunge în spatele grădi­nii lui. Va fi trecut de mie­zul nopții. Va fi timpul când to­tul este înmărmurit: co­pacii, florile, iarba, porum­bul și via din grădină. Dacă nu ar sclipi stelele, aș crede că a înmărmurit și tim­pul. Numai miresmele dulcege ale florilor din fața casei bunicilor și aromele acruțe ale liliacului abia scuturat de floare mă vor face să știu că mai exist. Și stelele! Doamne, câte stele! Și sunt atât de aproa­pe! Voi trece în grădină peste pârleaz. Câinele mă va lătra prietenos, cu ochii lucindu-i în noapte ca două lumânări. Bunicul va des­chide ușa, mă va privi întâi ca pe o nălucă, se va dez­me­tici, va plânge, va râde și mă va strânge-n brațe cu forța lui misterioasă. Bu­nica, în urma lui, mică, înco­voiată de ani, ținând mâinile la piept ca la rugăciune, mă va dojeni că am venit în toiul nopții, așa cum mă dojenea de mult, ferindu-mă de tot ce-i rău. Îi voi săruta mâinile uscate și noduroase de trudă și de ani și voi simți pe mâinile mele lacrimile ei ireal de fier­binți. Voi intra în încă­pe­rea unde-și găsesc ei tihna și mă va îmbăta mirosul de busuioc. Privirea îmi va fugi pe scoarțele de pe pereți, apoi pe vechea icoană sub care pâlpâie veșnic o candelă mică. Se vor așeza în stânga și în dreapta mea, pe același pat pe care-l știu de mult, la fel ca-n vremu­rile când eram copil și voiau să mă mângâie sau să mă dojenească. În acele clipe, voi ști că sunt mai aproa­pe de stele. Voi ști că sunt ACASĂ.

NEDELCU CONSTANTIN, București

La poalele muntelui

Simțeam pietrele bătrânului drum de țară prin talpa subțire a pa­puceilor cu care bunica mă în­călța. Eram acasă. Așa știam…

Au trecut ani mulți de-atunci, dar parcă pietrele satului îmi vorbesc și acum. Bucuria plecării la fân se împletea tandru cu zilele toride de vară. Poate că tocmai vara îi făcea pe oameni mai buni, mai liniștiți și mai blânzi. Diminețile erau ceva mai agi­tate, până când bunica pregătea mân­carea, până când bunicul lega ca­lul la car și așeza cu grijă furcile de lemn. Pe cea mai ușoară mi-o dădea mie. Eu trebuia doar să um­plu plosca cu apă rece și să o pun în căruță, într-un col­țișor de umbră. Bunicul știa că mai mult îl voi încurca la întorsul fânului, dar tocmai asta îl făcea să simtă că tră­iește, că are un rost pe care îl va lăsa moștenire nepotu­lui său. Când soarele ajungea în crucea cerului, mâncam la umbra unui nuc măreț și ro­tat și parcă nicicând și nici­unde mâncarea nu era mai bună. Seara, lăsând în urmă efluvii de fân, ne în­tor­ceam alene acasă. Arși de soare, fericiți și desculți. Astăzi, drumul din satul bunicilor mei este tot pră­fuit, dar e asfaltat. Tălpile nu mai simt pietrele. Ca­rele cu cai au intrat în uitarea adâncă a muntelui. Nu­mai apa curge la fel, pe la poartă, aducându-mi, din lu­mea de dincolo, vorbele bunicului amestecate cu su­sure. Cândva, și eu…

SORIN MANDUC, Făgăraș

EXTEMPORALE CU BUNICI

• Dacă există pe lumea asta o iubire nebună, ea este, cu siguranță, iubirea dintre nepoți și bunici •

Pe ploaie

„Pe bunica mea o chema Ecaterina. Ea era bună tare și oamenii îi ziceau Catița. Până am mers la școa­lă, am stat la ea. Dimineața mă uitam cum se piap­tănă și cum își prinde părul cu ace mari. De fiecare dată mă temeam să nu se înțepe la cap, dar ea se în­torcea râzând către mi­ne și-și lega la spate năframa. Când făcea focul, stă­team lân­gă ea, pe lăduca de lem­ne, cu pisica în brațe, ca să-mi țină de cald. Bunica avea o grădină mare, cu trei nuci bă­trâni. Într-o zi de vară, când eram în grădină, am văzut că vine ploa­ia și am vrut să fug spre casă. Fu­geam înain­tea ploii prin iarbă și o au­zeam în spatele meu cum fâ­șâie. Dar ploaia m-a prins din ur­mă. Asta a fost prima supărare mare a mea: că m-a între­cut ploaia. Am plâns, dar nu mi-a văzut ni­meni la­cri­mile, că afară ploua rău. Și-acuma, când scriu com­pu­ne­rea, plouă și-mi vine să plâng, că bu­nica a murit de­mult și nu mai sunt nici nucii sub care să mă as­cund!” (LILIANA)

Bunicul de oase

„Bunicul meu este înalt, are părul zburlit, ochii mari și e slab, pare un om de oase, iar dinții i-au căzut toți. Norocul lui e că și-a pus alți dinți, că altfel nici mămăligă n-ar putea mânca. Când merg la el, la Iași, mă ridică în bra­țe și mă sărută, dar mă înțeapă cu barba. După amia­za, ne pune la culcare, iar noi ne prefacem că dormim și ne ju­căm. Dacă facem prostii, obișnuiește să spună nu­mai atât: „Extraordinar, ex­tra­ordinar!”. În rest, este un bunic tare bun și iubitor. Ciudat că-l cheamă Va­le­riu, ca și pe tata. Pe bunica și pe mama le cheamă tot la fel, Ma­ria, și asta e o ciudățenie și mai mare.” (MELANIA)

Grăsana

„Nuni este bunica mea. Ea nu este o bunică obișnuită. Este cea mai cicăli­toa­re, vorbăreață, pisăloagă și cunos­cută femeie din Râmnicu Vâlcea. O cunoaște chiar și pri­marul. Vorbește tare mult și se bagă în viața tuturor. Când vine la Bu­curești, e tragedie! Noroc că e mai mult plecată în oraș. La prima vedere, pare o femeie cum­secade, dar dacă stai mai mult de trei-pa­tru zile cu ea, înne­bunești. Dar, deși ies scântei dacă stăm mai mult îm­preună, o iubesc tare mult. Pe zi ce trece, îmi dau seama că semăn din ce în ce mai mult cu ea. Vreau să ajung și eu o Nuni gră­sană, dulce și iubi­toare ca ea.” (SILVIA)

Cântărețul

„Bunicul meu este tare bătrân, are părul alb, ochi blânzi și nu mai este puternic ca înainte. Acum nu mai poate să muncească. Toată ziua mănâncă, trăncănește și se uită la televizor. Când vorbesc cu el trebuie să-i strig în ureche pentru că altfel nu aude. El îmi spune glume și bancuri și cântă niște cântece de când era flăcău. Vocea lui e când groasă, când subțire și atunci eu, ca să nu râd, dau drumul la radio și-l las să cânte până adoar­me în fotoliu.” ­(VA­LENTIN)