• Cine să creadă că în instituțiile europene există… „poeți”? Oameni care, în afară de crize și de războaie, să se gândească la niște bieți bunici. Dar s-au gândit! Așa se face că în luna lui Mai sunt sărbătoriți toți „tataie” și „mamaie” din lume. O temă aflată de multă vreme la inima noastră și pe care o celebrăm cu două pagini semnate de cititori și colaboratori ai revistei •Măriuța lui Bănicuț

Într-un vârf de deal, acolo unde parcă cerul se întâlnește cu pământul, unde soarele strălucește aproape toată ziua, a fost căsuța de bârne a bunicilor mei. Cu măghiran la ferestre, cu prispa plină de mușcate și micșunele, cu un stup de albine la colțul casei – părea ca din basm. Aici nu se auzeau decât cântatul păsărelelor, mugetul vacilor, behăitul oilor, nechezatul cailor. Peisajul era întregit de silueta înaltă a bunicii, subțirică, dreaptă, cu ochi albaștri și părul alb, alergând ca un sfârnel toată ziua sau stând cu furca în brâu, în serile de iarnă petrecute în jurul sobei, pe a cărei plită se coceau felii moi de cartofi. Bunica (Măriuța lui Bănicuț) recita „Ginta latină”, „Sergentul”, „Mama”, uimindu-ne cu memoria ei nealterată de trecerea timpului. A fost frumoasă până la 96 de ani, când s-a dus spre cele veșnice.
Eu locuiam cu părinții în vatra satului, dar cea mai mare bucurie era să ajung acolo, pe deal, de unde se vedea Valea Vâlsanului, cu apa ei limpede și rece, de munte. La bunica se bea cel mai bun lapte, mâncam bob verde și prune uscate la cuptorul din curte. Apa din puțul care nu seca nici în cei mai secetoși ani era dătătoare de viață. Tot cătunul lua apă de aici, poarta fiind deschisă pentru oricine. Dar iată că nemilosul timp nu iartă. După moartea bunicului, la 80 de ani, bunica a mai locuit o vreme în căsuța ei, însă nu se mai descurca singură. A fost nevoită să coboare la copii. Casa veche și nelocuită a început să se degradeze. Unul din nepoți, pe care l-a iubit cel mai mult, a hotărât s-o dărâme. A făcut însă greșeala de neiertat să aducă în curtea casei unde se mutase bunica lemnele din dărâmături. Șocul a fost cumplit. Toată viața ei, toate clipele fericite se transformaseră într-un maldăr de scânduri vechi. În sinea ei, bunica sperase că se va întoarce să moară acasă, să plece de-acolo spre alt tărâm. Atât a suferit, că a făcut un accident vascular și, în câteva zile, ochii ei albaștri s-au închis pentru totdeauna…
N-am mai mers niciodată la casa bunicilor mei. Nu vreau să văd ruinele unui rai. Nici vecinii nu mai sunt, că s-au stins unul câte unul, iar copiii lor s-au dus la oraș. Merg la biserică, în cimitirul plin de morminte, și aprind lumânări, în amintirea bunicilor și a zilelor cu care nu mă voi mai întâlni niciodată.
IONESCU MARIA, Târgoviște
Satul din apropierea stelelor
Mă las legănat de trenul local învechit și zâmbesc. Luna Mai își furișează miresmele pe geamul întredeschis al compartimentului. Trenul va opri într-o gară mică. Voi coborî. Același bătrân ceferist va întâmpina puținii călători, aceeași lampă electrică va mângâia peronul îngust, cu lumina ei palidă. Apoi, voi trece prin livezi, prin vii și prin păduri. Voi urca dealul pe care l-au urcat odinioară strămoșii bunicului meu și voi ajunge în spatele grădinii lui. Va fi trecut de miezul nopții. Va fi timpul când totul este înmărmurit: copacii, florile, iarba, porumbul și via din grădină. Dacă nu ar sclipi stelele, aș crede că a înmărmurit și timpul. Numai miresmele dulcege ale florilor din fața casei bunicilor și aromele acruțe ale liliacului abia scuturat de floare mă vor face să știu că mai exist. Și stelele! Doamne, câte stele! Și sunt atât de aproape! Voi trece în grădină peste pârleaz. Câinele mă va lătra prietenos, cu ochii lucindu-i în noapte ca două lumânări. Bunicul va deschide ușa, mă va privi întâi ca pe o nălucă, se va dezmetici, va plânge, va râde și mă va strânge-n brațe cu forța lui misterioasă. Bunica, în urma lui, mică, încovoiată de ani, ținând mâinile la piept ca la rugăciune, mă va dojeni că am venit în toiul nopții, așa cum mă dojenea de mult, ferindu-mă de tot ce-i rău. Îi voi săruta mâinile uscate și noduroase de trudă și de ani și voi simți pe mâinile mele lacrimile ei ireal de fierbinți. Voi intra în încăperea unde-și găsesc ei tihna și mă va îmbăta mirosul de busuioc. Privirea îmi va fugi pe scoarțele de pe pereți, apoi pe vechea icoană sub care pâlpâie veșnic o candelă mică. Se vor așeza în stânga și în dreapta mea, pe același pat pe care-l știu de mult, la fel ca-n vremurile când eram copil și voiau să mă mângâie sau să mă dojenească. În acele clipe, voi ști că sunt mai aproape de stele. Voi ști că sunt ACASĂ.
NEDELCU CONSTANTIN, București
La poalele muntelui
Simțeam pietrele bătrânului drum de țară prin talpa subțire a papuceilor cu care bunica mă încălța. Eram acasă. Așa știam…
Au trecut ani mulți de-atunci, dar parcă pietrele satului îmi vorbesc și acum. Bucuria plecării la fân se împletea tandru cu zilele toride de vară. Poate că tocmai vara îi făcea pe oameni mai buni, mai liniștiți și mai blânzi. Diminețile erau ceva mai agitate, până când bunica pregătea mâncarea, până când bunicul lega calul la car și așeza cu grijă furcile de lemn. Pe cea mai ușoară mi-o dădea mie. Eu trebuia doar să umplu plosca cu apă rece și să o pun în căruță, într-un colțișor de umbră. Bunicul știa că mai mult îl voi încurca la întorsul fânului, dar tocmai asta îl făcea să simtă că trăiește, că are un rost pe care îl va lăsa moștenire nepotului său. Când soarele ajungea în crucea cerului, mâncam la umbra unui nuc măreț și rotat și parcă nicicând și niciunde mâncarea nu era mai bună. Seara, lăsând în urmă efluvii de fân, ne întorceam alene acasă. Arși de soare, fericiți și desculți. Astăzi, drumul din satul bunicilor mei este tot prăfuit, dar e asfaltat. Tălpile nu mai simt pietrele. Carele cu cai au intrat în uitarea adâncă a muntelui. Numai apa curge la fel, pe la poartă, aducându-mi, din lumea de dincolo, vorbele bunicului amestecate cu susure. Cândva, și eu…
SORIN MANDUC, Făgăraș
EXTEMPORALE CU BUNICI
• Dacă există pe lumea asta o iubire nebună, ea este, cu siguranță, iubirea dintre nepoți și bunici •
Pe ploaie
„Pe bunica mea o chema Ecaterina. Ea era bună tare și oamenii îi ziceau Catița. Până am mers la școală, am stat la ea. Dimineața mă uitam cum se piaptănă și cum își prinde părul cu ace mari. De fiecare dată mă temeam să nu se înțepe la cap, dar ea se întorcea râzând către mine și-și lega la spate năframa. Când făcea focul, stăteam lângă ea, pe lăduca de lemne, cu pisica în brațe, ca să-mi țină de cald. Bunica avea o grădină mare, cu trei nuci bătrâni. Într-o zi de vară, când eram în grădină, am văzut că vine ploaia și am vrut să fug spre casă. Fugeam înaintea ploii prin iarbă și o auzeam în spatele meu cum fâșâie. Dar ploaia m-a prins din urmă. Asta a fost prima supărare mare a mea: că m-a întrecut ploaia. Am plâns, dar nu mi-a văzut nimeni lacrimile, că afară ploua rău. Și-acuma, când scriu compunerea, plouă și-mi vine să plâng, că bunica a murit demult și nu mai sunt nici nucii sub care să mă ascund!” (LILIANA)
Bunicul de oase
„Bunicul meu este înalt, are părul zburlit, ochii mari și e slab, pare un om de oase, iar dinții i-au căzut toți. Norocul lui e că și-a pus alți dinți, că altfel nici mămăligă n-ar putea mânca. Când merg la el, la Iași, mă ridică în brațe și mă sărută, dar mă înțeapă cu barba. După amiaza, ne pune la culcare, iar noi ne prefacem că dormim și ne jucăm. Dacă facem prostii, obișnuiește să spună numai atât: „Extraordinar, extraordinar!”. În rest, este un bunic tare bun și iubitor. Ciudat că-l cheamă Valeriu, ca și pe tata. Pe bunica și pe mama le cheamă tot la fel, Maria, și asta e o ciudățenie și mai mare.” (MELANIA)
Grăsana
„Nuni este bunica mea. Ea nu este o bunică obișnuită. Este cea mai cicălitoare, vorbăreață, pisăloagă și cunoscută femeie din Râmnicu Vâlcea. O cunoaște chiar și primarul. Vorbește tare mult și se bagă în viața tuturor. Când vine la București, e tragedie! Noroc că e mai mult plecată în oraș. La prima vedere, pare o femeie cumsecade, dar dacă stai mai mult de trei-patru zile cu ea, înnebunești. Dar, deși ies scântei dacă stăm mai mult împreună, o iubesc tare mult. Pe zi ce trece, îmi dau seama că semăn din ce în ce mai mult cu ea. Vreau să ajung și eu o Nuni grăsană, dulce și iubitoare ca ea.” (SILVIA)
Cântărețul
„Bunicul meu este tare bătrân, are părul alb, ochi blânzi și nu mai este puternic ca înainte. Acum nu mai poate să muncească. Toată ziua mănâncă, trăncănește și se uită la televizor. Când vorbesc cu el trebuie să-i strig în ureche pentru că altfel nu aude. El îmi spune glume și bancuri și cântă niște cântece de când era flăcău. Vocea lui e când groasă, când subțire și atunci eu, ca să nu râd, dau drumul la radio și-l las să cânte până adoarme în fotoliu.” (VALENTIN)