Harul lui Dumnezeu
– Domnule Târnăveanu, vă bucurați de un succes uriaș printre iubitorii folclorului și sunteți, cu siguranță, vârful muzicii tradiționale sibiene de azi. Cum se face de vă iubesc oamenii atât de mult? Care vă este rețeta?
– Vă mulțumesc, dar să știți că nu am făcut nimic special, în afară de faptul că am înțeles devreme care-mi este menirea în viață. Un har de la Dumnezeu, pe care nu l-am lăsat să se irosească. De asemenea, cred că dacă lumea mă îndrăgeşte este şi pentru sinceritatea mea. Mă deschid mult în fața oamenilor, mă leg de ei aşa, pe loc. Cobor mereu în public, cânt în mijlocul mulțimii, stau de vorbă cu toată lumea. Publicul simte imediat sinceritatea, simte că ești de-al lui. Oamenii simpli, de la țară, nu suportă snobismul. Ei nu au nevoie să se dea mari, își ştiu foarte bine valoarea, au o identitate pe care sunt stăpâni şi-s mândri de ea. Vă spun asta în cunoştință de cauză. Eu am bătut absolut fiecare sat din zona mea, toate serbările câmpeneşti, fiindcă acolo e adevăratul public de folclor, satul ne ține pe noi sus, acolo e nouăzeci la sută din public. Eu acestor oameni le datorez totul, iar din respect pentru ei, simt obligația de a respecta și tradiția sătească, obiceiurile. De două decenii fac asta. Doamne, cum a zburat timpul, nu ştiu când s-a dus! Chiar anul acesta se împlinesc două decenii de când sunt angajat al Ansamblului Profesionist „Junii Sibiului”, probabil cel mai bun ansamblu din țară. Simt o onoare de-a face parte din acest grup de elită. Doamna Silvia Macrea, managerul nostru, este cea care pune totul cap la cap, o minte genială. Mi-am dorit cu ardoare o carieră adevărată. Eu când mă apuc de ceva, duc acel lucru la bun sfârşit, cât de bine pot. Am doar două butoane: ori nu fac, ori fac la maximum!
„Las’ să plângă, că-l fac cântăreț!”
– Și cum de ați apăsat tocmai pe butonul muzicii populare?
– Vă povestesc ce știu de la mama: „Când erai micuț, erai foarte rău. Plângeai încontinuu, țipai din orice, cât era ziua de lungă. Într-o zi, când lucram prin grădină, a venit un vecin şi m-a strigat peste gard să merg să te liniştesc, că țipai de se auzea până la el. I-am zis: «Las’ să plângă, că-l fac cântăreț»”. Gluma-i glumă, dar mie mi-a rămas povestea asta a mamei în minte şi o asociez cu aceea a menirii mele de a cânta. Nimeni din familie nu făcuse asta înainte. Din fericire, părinții mei au înțeles repede că am voce şi m-au dat la Şcoala Populară de Arte. Acolo a început treaba serioasă! Doamna Maria Lia Bologa mi-a fost profesoară, şi ce noroc pe mine! Pe lângă un dascăl extraordinar, dumneaei este regina muzicii din Valea Hârtibaciului, mai ales a învârtitelor. Pe acele meleaguri, de la Agnita, până în Țara Făgăraşului, se cântă cele mai frumoase învârtite. Cu dumneaei mergeam şi la cules de folclor. Un alt nume enorm, care mi-a luminat cariera, a fost dna Lucreția Ciobanu, personalitate de primă referință a folclorului din zona Sibiului. M-a iubit foarte mult. Țin minte ca azi cum m-a primit la ea acasă, mi-a scos toate plăcile de vinil şi mi-a spus, cu glasul ei tunător: „Ia-le şi rupe la ele!”. Mă îndrăgea şi era bucuroasă să aibă urmaşi de încredere. Cine nu a auzit-o niciodată vorbind trebuie să-şi imagineze un glas precum al dnei Sofia Vicoveanca, dar cu accent ardelenesc: vorbe grave, rostite rar, care lasă urme adânci. Încrederea pe care Lucreția Ciobanu avut-o în mine, prietenia dumneaei au fost de mare importanță în cariera mea. Eram la începutul anilor 2000, când încă se mai făceau turnee peste hotare. Organizatorul unuia dintre ele a sunat-o pe dna Lucreția Ciobanu să o invite. Pe afiş figurau: Dumitru Fărcaş, Achim Nica, Mariana Anghel, Sava Negrean Brudaşcu, mulți artişti enormi.
„Dragă, este la noi, la Sibiu, un băiat cu glas de tenor, cântă grozav jiene, seamănă cu Ion Cristorianu şi Felician Fărcaşu… Du-te, caută-l şi ia-l în lume, că e tânăr și cu un talent, de trebe să-l cunoască toți oamenii. Eu am făcut de-ajunse”, a răspuns Lucreția Ciobanu, iar managerul a ascultat-o. Și uite-aşa, la nici douăzeci şi cinci de ani, am plecat în turneu în Germania şi Franța, alături de nişte nume aşa de mari. Să ai astfel de modele în viață şi carieră contează inimaginabil de mult. Dincolo de educația muzicală, ele sunt şi exemple de viață, iar eu exact asta îmi doresc azi de la mine: ca tinerii interpreți să găsească în Robert Târnăveanu un model demn de urmat. Până la urmă, ce satisfacție mai mare pentru un interpret, decât aceea că melodia lui e cântată de toată lumea, ani şi ani la rând? Pentru mine este fericire absolută să aud „Mândra sibiană” sau „Patru stâni la munte am”, cântate de artişti din toate zonele țării, de tineri în festivaluri. Doamne, nu înțeleg deloc atitudinea unora care se supără când cântecele lor sunt preluate! Păi, cum, mori cu ele de gât? Cum să treacă melodiile examenul timpului, dacă nu sunt cântate? Lucreția Ciobanu spunea mereu despre melodiile dumneaei: „Luați şi cântați. Dacă credeți că le îmbunătățiți, dați-i bice, dacă nu, lăsați-le aşa cum le-am făcut eu. Dar cântați-le!”.
Pe Valea Jiului, la momârlani
– Spuneați că bateți satele la pas, din cătun în cătun. Cum arată satul românesc azi, ce se mai păstrează din farmecul lui de odinioară?
– Arată şi bine, şi mai puțin bine. Încep cu o zonă în care oamenii sunt lipiți de inima mea pe vecie: momârlanii. Încă de la debutul meu, am cântat foarte mult la ei, în Valea Jiului, mai ales că muzica de acolo este aceeaşi ca în zona mea natală: cântecul ciobănesc e la putere. În Valea Jiului îi spun învârtită, noi, la Sibiu, îi zicem jiană. Sunt foarte ataşat de această zonă, chiar și costumul meu de scenă o reprezintă. Eu cânt numai în cămeşă momârlănească, aşa m-am făcut cunoscut şi nu o voi schimba nicicând. Am început cu această zonă fiindcă e neschimbată. Până şi coastele abrupte de deal încă se mai cosăsc de mână, spre deosebire de câmpia ardeleană, unde nu se mai face fân deloc. Satele din zona Sibiului au devenit o combinație între vechi şi modern. Oamenii sunt tot acei țărani inimoşi şi harnici, dar în curțile lor nu mai sunt animale, poate doar câteva găini. Multe munci se fac mecanizat, obiectele vechi au fost înlocuite, deși am auzit cu urechile mele că majoritatea sătenilor regretă azi anumite lucruri la care au renunțat în favoarea modernismului. De exemplu, cuptorul de pită, care era prezent în fiecare curte. Abia acum ne dăm seama cât de bună era pita rumenită în el, inclusiv eu, care am făcut aceeaşi greșeală şi am stricat cuptorul. Dar îmi amintesc o jale şi mai mare, cum, în anii ’90, în toate ogrăzile erau focuri uriaşe, în care se mistuiau covoare, ştergare, lădoaie de lemn, credențe (dulapuri). Doamne, cum mai plâng azi oamenii după ele! Dar măcar învățăm din greşeli şi începem să prețuim puținul ce ne-a rămas. Responsabilitatea mea în sensul acesta este muzica şi obligația de a nu mă abate de la cântecul românesc tradițional, indiferent de zona din care provine. Uitați, deşi sibian, eu iubesc la nebunie sârbele. Am avut o lungă şi minunată colaborare cu Ansamblul „Doina Gorjului”, iar asta a amplificat dragul meu pentru muzica de acolo. La fel ca şi în zona Sibiului, am bătut satele gorjene la milimetru, apoi am luat sârbele cu mine, în Ardeal. De ce era nevoie? Fiindcă ardelenii sunt foarte sobri în cântec, aşa că mai toată muzica lor de joc e de împrumut. Iar Sibiul, între toate zonele ardelene, a împrumutat cel mai mult. Una peste alta, vechi sau modern, eu iubesc la nebunie satul. Am avut mereu o atracție deosebită pentru viața la țară şi tot ce e românesc. Eu, când vreau să mă simt în largul meu, mă sui în maşină şi merg la stână, la socrul meu. Acolo, în cabana aceea din bârne, la lumina lămpaşului, am cele mai înțelepte conversații, acolo simt aerul curat şi aud natura, păsările. Îmi place de mor şi mă simt acolo român, până în măduva oaselor. O mare fericire: stăm la poveşti, uitându-ne în zare, la apus, animalele se strâng în jur, parcă ar sta şi ele la taclale, înainte de somn. Eu chiar le spun apropiaților că la pensie tot ce vreau e o fermă numai a mea. Să am vacile mele, să umblu cu ele şi atât. Iar seara să le mulg, exact ca în copilărie. Era plăcerea mea cea mai mare şi eram chiar foarte priceput.
Babele mele se duc la cer
– Dvs. de unde sunteți de loc?
– Am copilărit la Boarta, Şeica Mare, la vreo douăzeci de kilometri de Sibiu. Merg şi azi acolo, cât de des pot, cu soția şi cu fetele noastre. Iar când mă ia dorul ăl mare, mai trag câte o tură singur. Trec anii, îmi dau seama că se lasă şi pe umerii mei, dar ştiți cum realizez asta? Se duc la cer, una câte una, bătrânele mele de la țară. Babele mele, cum se spune la noi, în semn de afecțiune, nu de batjocură. Sunt femeile lângă care am copilărit, de la care am învățat primele cântece. Părinții mei făceau naveta, pe bunicii de la Boarta nu i-am prins, aşa că eu am copilărit printre mătuşi şi femeile de pe uliță – pe toate le-am iubit ca pe mama. De aceea, chiar mare fiind, când mergeam acasă, primul lucru era turul babelor, de la una la alta, o zi întreagă. Azi nu mai sunt şi mi-e dor de ele de mor. Bune, sfătoase, vesele, informate de toate bârfele pe care abia aşteptau să mi le zică sau să afle altele de la mine. Ne aminteam împreună cum era odinioară, când mă adunam pe lângă ele, la ales de cucuruz. Serile făceam asta, la lămpaş, în şură, unde se cânta şi se glumea. Câte unul mai scăpa o glumă deocheată, se bârfea de prin sat, apoi iar o cântare, altă glumă, cineva arunca în joacă, cu tuleul de cucuruz, iar râdeam, iar cântam. Se adunau grămezi uriaşe de porumb, mă cocoțam până în vârf. Doamne, ce copii împielițați eram! Furam câte un pachet de țigări Carpați, ne ascundeam după casă şi până nu-l gătam, nu ieşeam de acolo. Boşcăiam la țigări, pufăiam, că nu puteam chiar fuma! Ne-o prins tuşica, deşi noi furam țigările de la alte rude. Un unchi ținea baxul de cincizeci de pachete la capul patului, dar habar nu avea câte mai erau, nu ținea socoteală. În schimb, nevastă-sa, da, că doar femeile îs cu treburile asta. Ea ne-o pârât. Ne-o prins tuşica după fumul ce ieşea din dosul casei. Doamne, ce ceartă ne-om luat!
Alteori, seara, după ce veneau oamenii obosiți frânți cu ciurdele acasă, ne strecuram şi înfigeam o piuneză în rama de lemn a geamului. De ea legam o ață bine întinsă, ne piteam şi zdrăngăneam de ea ca o strună de chitară. Casele la țară nu era izolate, aveam ferestre de lemn, cu un rând subțire de geamuri, aşa că struna ceea scotea un zgomot sinistru, cu ecou, de ieşeau bieții oameni buimaci, că nu ştiau ce strigoi se auzeau prin casele lor. Apoi ne auzeau chicotind, ne luau la sudalme, noi râdeam şi fugeam mâncând pământul. Aşa erau jocurile, simple, dar nici nu se compară cât de veseli şi sănătoşi eram, față de copiii de azi. Joaca era doar pe înserat, căci până atunci munceam cot la cot cu cei mari. Ziua, cu sapa în mână, că nu te ducea nimeni cu căruța până în hotar doar să mânci la amiaz. Trebuia să-ți câştigi masa aceea măcar cu un rând de prăşit la cucuruz sau la cartofi. Sau îmi luam furcoiul în primire, şi să vedeți ce întorcea Robert la poloage. Pe lună plină, mergeam cu toții la adunat paie. Atunci trebuie făcută treaba asta, că altfel, de le aduni ziua, se udă şi nu stau în căpiță. Era greu, dar îmi plăcea mult să muncesc, vă spun sincer. Mă simțeam bărbat ajutând la câmp, alături de tot satul. Iar acum, când povestesc, chiar mă ia un dor de nu mai pot. Vă mulțumesc că m-ați dus pe cărarea amintirilor. Nimeni, niciodată, nu m-a întrebat aşa, de suflet.
Iubirea, bat-o vina!
– La ce credeți că v-a fost de folos experiența din anii copilăriei, petrecuți alături de oamenii simpli cu care clădeați fânul pe lună plină?
– Concluzia mea, la aproape patruzeci şi cinci de ani, este că în viață, dacă vrei să laşi ceva în urma ta, trebuie să fii bun, corect, sincer cu tine şi să munceşti foarte mult. Dar nu m-am gândit niciodată, până să mă întrebați dvs., dacă lucrurile astea le ştiu de la oamenii cu care am crescut la sat. Dar cum poate fi altfel, că doar acolo le-am primit pe toate cele ce m-au făcut omul de azi?! Numai de la ei puteam să învăț să fiu gospodar, să nu las nimic început şi neterminat sau să-mi doresc cu ardoare să fac ceva în viață. Să am mereu toate lucrurile bine puse la punct, să fiu propriul meu stăpân. Astea-s lucruri importante, restul-s trecătoare. Da, e clar, numai oamenii pe lângă care am crescut pot fi „vinovați” pentru iubirea asta nemărginită pe care o am pentru pământ, tradiții şi tot ce e românesc.
– Sunteți absolvent de Agronomie, tot din iubirea față de sat ați urmat această facultate?
– Impulsul ar fi să zic că nu, pentru că la vremea aceea, nu aşa am gândit lucrurile. Eu n-am fost premiant, m-am cam chinuit cu şcoala. Nici Bacalaureatul nu l-am luat din prima. Dar nu m-am lăsat, pentru că vorbele doamnei profesoare Maria Lia Bologa îmi sunau mereu în minte: „Trăbă să ai şcoală, carte cât încape!”. Cuvintele ei m-au împins să fac o facultate. Atunci când am ales Agronomia, a fost ca o urmare firească a liceului agricol, pe care îl absolvisem, dar nu cred că aş fi fost un student atât de bun (am chiar şi master), dacă nu-mi plăcea. Deci, cu mintea de acum, aş răspunde DA la întrebarea dvs.: ataşamentul meu pentru viața de la țară, pentru pământ, pentru animale, pentru roadele gliei, pentru oamenii care o muncesc m-au făcut să fiu foarte serios în studiul acestor lucruri. Aplic în viața de zi cu zi ce am învățat la facultate, dar nu am profesat niciodată, căci muzica a fost mereu pe primul plan. În schimb, Facultatea de Agronomie mi-a adus cel mai frumos dar de pe pământ: pe soția mea, Mihaela. Acolo ne-am cunoscut, deşi ne ştiam din vedere de pe la nunțile din Boarta, Şeica Mare. Dar cât poți să cunoşti pe cineva la o nuntă? Poate doar am jucat-o pe Mihaela, de vreo două ori… Suntem de douăzeci de ani împreună şi, vă spun, mare noroc să ne fi găsit! Aşa fericit sunt, aşa o bună înțelegere avem! Plus două fete, lumina ochilor: Ana şi Angelina.
Să știi cine ești…
– Ce altceva vă mai puteți dori, domnule Târnăveanu?
– Chiar nu ştiu ce mi-aş mai putea dori… Poate doar să mai trăiesc puțin momentele acelea dinainte de a veni în oraş. Mi-ar plăcea să mai fac o clacă din aceea mare, la adunat de prune, să râd şi să cânt cu tot satul. Dar să nu credeți că trăiesc doar cu privirea în urmă. Viața merge înainte şi aşa e firesc. A te moderniza e normal. Doar îmi doresc ca modernitatea să nu însemne a şterge cu buretele trecutul. Suntem români, avem o istorie, o tradiție, toate astea ne ajută să însemnăm ceva. Câteodată, umblând prin lume, mă ia tristețea când văd cum alte neamuri țin cu dinții de fiecare obiect care face parte de trecutul lor. Pe noi ne-a dezavantajat istoria, ne-am rătăcit un timp, dar acum învățăm din greşeli. Am convingerea că ne revenim şi că de acum înainte vom avea mult mai multă grijă de tot ceea ce este românesc. Să iubim şi să prețuim ce ne-au lăsat strămoşii, munca lor ne-a dat identitate. Să-i onorăm mai mult nu înseamnă să fii învechit, ci înseamnă să vrei să ştii cu adevărat cine eşti şi pe ce meleag te-a lăsat Dumnezeu.
Romanian