Viața ca o mărgea
– Aţi depăşit vârsta de 80 de ani, aţi urcat cu bine muntele vieţii, până aproape de vârf. E frumos ce se vede de sus? Priviţi cu bucurie sau cu tristeţe în urmă?
– E foarte greu de răspuns… Viaţa mea a fost atât de tumultuoasă, cu mult bine, dar şi cu destul rău: privind în urmă, îmi văd viaţa ca o mărgea care se rostogoleşte, apoi se opreşte, o dată cu o parte în sus, altă dată cu o altă parte, şi tot aşa. Evident, ca în cazul multor oameni, cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost copilăria: cu puritatea ei, cu lipsa ei de griji… Sigur, griji erau multe, că a fost războiul, c-a fost foametea, c-au fost tot felul de prigoane sociale, însă, vezi, pe mine părinţii m-au ocrotit, astfel încât să nu realizez cât se chinuiau ei, în ce vremuri grele trăiam, de asta, în memoria mea afectivă, copilăria e cea mai frumoasă perioadă din viaţa pe care am trăit-o până acum. Apoi am început şcoala şi atunci cerul mi s-a mai întunecat: şcoala e un rău necesar. (râde) Lăsând gluma la o parte, sunt recunoscătoare că am făcut o şcoală foarte serioasă, deși cu ea au început și grijile pentru mine: învaţă, fă-ţi temele, scoală-te dimineaţa la timp, apoi înfruntă drumul pe căldură sau pe ger ori viscol, că iernile ruseşti nu erau deloc uşoare. Plus că mai erau probleme şi acasă, din cauza situaţiei din ţară… Însă tinereţea e o perioadă a inconştienţei şi, chiar şi atunci când ai necazuri, păstrezi în tine speranţa că totul se va rezolva uşor, că totul va fi repede bine. Ceea ce nu e rău, că aşa chiar treci mai uşor peste toate greutăţile ori neajunsurile. După care inclusiv venirea în Bucureşti, pentru o puştoaică de douăzeci şi trei de ani, plină de curiozitate şi de simţul aventurii, a fost o perioadă foarte bună: am venit într-o altă ţară, o ţară caldă şi la propriu, şi la figurat (era Octombrie, plecasem din Rusia înfofolită, de nu mi se mai vedeau decât ochii şi, când am ajuns aici, am crezut că era primăvară!), de la aeroport am mers direct la apartamentul pe care îl aveam pe Calea Victoriei, şi pe drum, probabil unde aveam atât de multă fericire pe obraz, toată lumea se uita la mine… (râde)
– Vă folosesc aceste amintiri frumoase? Vă încălzesc sufletul?
– Eu aproape că trăiesc prin amintiri! Nu ştiu acum cu-adevărat cât de mult mă ajută, pentru că amintirile sunt perioade imortalizate, la care nu poţi să te mai întorci efectiv… Iar la unele dintre ele nici n-aş vrea să mă mai întorc, pentru că unele amintiri fericite vin la pachet şi cu o parte de nefericire: asta apropo de mărgica aceea care se rostogoleşte pe toate feţele. Uite, de exemplu, când am plecat de-acasă şi m-am mutat în România, din cauza grijilor pentru mine, tata a făcut primul infarct. Bietul de el, nu mi-a spus niciodată: „Vai, nu pleca!”, căci era conştient că nu trebuia să mă „înfunde” într-un oraş rusesc de provincie, cum era Ivanova, era conştient că meritam şi puteam mai mult şi, pe de altă parte, avea încredere în soţul meu, Marcel Voica, cu care mă măritasem în timpul facultăţii, îşi dăduse seama că el mă iubea foarte mult. Era un tată extraordinar! Mama nu mai era, şi normal că îşi făcea griji pentru mine, iar de la atâtea griji, a făcut primul infarct.
„Sunt lacomă de imprevizibilul vieții!”
– Să ne mutăm din trecut în viitor, la el cum vă gândiţi, cu linişte sau cu spaimă?
– Ines, care viitor? (râde melancolic) Totuși, realitatea e că încă mai aştept o minune, ceva neprevăzut… sunt lacomă de imprevizibilul vieţii! Încă n-am închis cartea! Vreau încă mult de la viaţă, chiar şi lucruri care întâi mi se par imposibile, dar viaţa e generoasă cu mine şi, de multe ori, mi s-a întâmplat să primesc exact acele lucruri aparent imposibile. În fiecare zi mă gândesc: „Oare azi ce-o să se întâmple frumos?” şi aştept cu lăcomie să primesc, aşa cum spuneam, imprevizibilul vieţii. Pe de altă parte, îmi zic: „Nu ţi-e ruşine, Marinka? N-ai de toate? Ce mai vrei? Eşti celebră, iar asta, într-o ţară care n-a fost tocmai prietenă cu patria ta natală, totuşi, tu eşti foarte iubită, tu eşti foarte apreciată, tu, care niciodată nu te-ai considerat vreo frumuseţe, ai fost descoperită de români ca fiind şi o femeie frumoasă… Ce mai vrei? Stai şi dormi liniştită!” Asta e raţiunea, partea aia de logică la rece, care încearcă să-mi tempereze elanul. Dar nu prea reuşeşte, că, uite, eu tot vreau… nu ştiu ce… dar aştept încă acel neprevăzut frumos… Poate mi se întâmplă asta şi pentru că am rămas singură, pentru că l-am pierdut pe Viorel, care îmi repeta, iar şi iar: „Tu eşti totul pentru mine! Eşti cel mai important lucru din viaţa mea!”. Ce suflet, ce om minunat şi special a fost Viorel! Un bărbat şi jumătate! Pentru că, Ines, sincer, eu nu sunt un cadou pentru un bărbat: sunt foarte greu de suportat! Trebuie să mă iubeşti muuult de tot ca să mă suporţi. Iar Viorel aşa m-a iubit! Chiar şi când a murit, gândul lui tot către mine s-a îndreptat: îşi făcea griji cum o să mă descurc, că, într-adevăr, eu nu ştiam atunci nici cât costa o pâine. Viorel m-a iubit enorm şi de-asta îi simt lipsa şi azi, după atâţia ani…
„Sunt fericită când mă simt bine”
– Dumnezeu v-a iubit și-ați izbutit să urcați singură treptele vieții. Ați făcut carieră în muzică, vă bucurați și azi de succes, trăiţi într-o casă frumoasă, înconjurată de un paradis natural. Care sunt lucrurile care vă bucură cel mai mult în momentul de faţă?
– Sigur, pentru că mi-ai pomenit grădina, trebuie să încep cu ea. (râde) Sunt foarte bucuroasă că am terminat s-o bibilesc: iarba a fost tunsă de grădinar, copacii şi tufele la fel, mi-au înflorit primii trandafiri şi sunt aşa de frumoşi… În fiecare anotimp, grădina mea e o desfătare! În rest… pentru că vârsta îşi spune cuvântul, nu mă simt tot timpul bine şi-atunci sunt foarte fericită când mă simt bine. Apoi mă bucur când dorm bine, că, la mine, asta e o raritate. Iar când dorm bine, sunt alt om! Mă bucur când mânânc bine, adică am poftă de mâncare. Mă bucur când mă sună cineva de care am drag. Sunt fericită când conduc maşina: îmi place la nebunie să şofez, chiar și acum, şi chiar sunt un şofer excelent. Deplasările cu maşinuţa mea – acum am un Volkswagen Beetle, care consider că e „fetiţă”, aşa că alintul meu este „Ce mai faci tu, borţoasa mea?” (râde cu poftă) – sunt o imensă plăcere… Am bucurii simple, dar esenţiale.
– Cititorii revistei noastre ar fi bucuroşi să afle cum arată o zi din viaţa Marinei Voica, de când răsare soarele şi până când apune…
– Ştii care e nenorocirea? Că ziua trece mult prea repede: mie nu-mi ajunge ziua, Ines! Fac tot felul de planuri, iar seara îmi dau seama că n-am împlinit decât o parte din ele. În fine… Cum ştii, noaptea dorm prost, în general. Şi toată noaptea mă lupt cu pernele: ba le pun aşa, ba le sucesc invers. Am şi un puişor, fără de care nu pot să trăiesc: la fel ca tata! Îl iau în braţe, apoi îl pun sub cap, uneori, în zvârcolirile mele, îl mai pierd prin pat şi neapărat trebuie să mi-l găsesc, să-l iau din nou în braţe. (râde) În sfârşit, mă trezesc, uneori chiar şi la 8 dimineaţa, dar nu mă dau jos din pat, ci mă mai învârt prin aşternut. Cam până pe la 10. Imediat, indiferent de vremea de-afară, deschid geamul larg şi-mi scot toate pernele la aerisit. Apropo, vecina mea de vizavi ştie că ăsta e semnul că m-am trezit. I-am şi zis: „Dacă într-o zi vedeţi că nu scot pernele, atunci trebuie să daţi alarma, că înseamnă că s-a întâmplat ceva cu mine.” Apoi, după ce-am scos pernele, deschid uşa să văd dacă mi-a venit motanul – un bătăios fără coadă, care a venit de pe stradă şi, văzând că-i dau de mâncare, s-a aciuat la mine – , după care mă duc la baie, pentru toaleta de dimineaţă. La baie stau destul de mult, fiindcă îmi place să las locul lună în urma mea: detest murdăria şi dezordinea! Urmează bucătăria: îmi pun la făcut ceaiul sau, ca acum, cafeaua fără cofeină, cu lapte, îmi prăjesc două felii de pâine şi ăsta e micul dejun. La care se adaugă medicamentele pentru tensiune – cam toată lumea face tensiune, dar nu recunoaşte! (râde) După care mă pregătesc pentru plecare, în funcţie de unde am treabă. O chestiune dificilă pentru mine, că niciodată nu mi-a plăcut să ies din casă. Şi când eram în facultate, fetele veneau la mine, mă găseau la fereastră şi mă întrebau: „Ce faci, Marinka?” La care eu le răspundeam: „Mă plimb!” „Hai şi tu afară, să te plimbi cu adevărat!” „Nu, că mi-e lene”. (râde) De atunci şi până acum, situaţia nu s-a schimbat. Dar până la urmă mă urnesc: îmi scot maşinuţa din curte şi pornesc ori la cumpărături, ori în vizite, ori ca să onorez diferitele angajamente profesionale. Apoi revin acasă, şi fie mai compun ceva, fie răspund la mesajele pe care le primesc pe reţelele sociale de la fani, fie citesc, fie… Nu duc lipsă de preocupări! Şi – iată! – a venit din nou seara şi reîncepe chinul cu somnul.
– Prieteni aveţi? Mai ieşiţi în lume? Vă e dor de forfota ei?
– Mutându-mă în Breaza, eu am cam fugit de lângă prietenii mei, care locuiesc în continuare în Bucureşti. Iar o prietenie la distanţă e foarte greu de întreţinut. Dar chiar şi aşa, mai am încă vreo doi-trei prieteni, oameni despre care ştiu că nu mă vor trăda şi nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce priveşte ieşitul în lume… oho, ies cât se poate de des. În primul rând, eu încă sunt solicitată profesional: sunt invitată în emisiuni, cânt în festivaluri… Uite, chiar acum, pe 21, 22, 23 Iunie, o să fiu la Festivalul de Film TIFF, de la Cluj, întrucât acolo va fi prezentat un film despre mine, „Fluturi de noapte” (titlul unui cântec al meu), făcut de Andrei Răuţu, regizorul cu care am colaborat şi în 2019, la scurtmetrajul „Bucureştiul văzut de sus”, despre care ţi-am povestit într-o discuţie a noastră anterioară. Sau un alt exemplu: recent, am mers la Garden Party-ul de la Palatul Elisabeta, petrecerea anuală care se organizează pe fiecare 10 Mai. Din 2013 încoace, sunt invitată în fiecare an, deoarece în anul acela am fost medaliată de Casa Regală a României, am primit ordinul prin care am devenit cavaler. Și pentru că Regele Mihai era deja bolnav la acel moment, ordinul mi-a fost acordat de Majestatea Sa Margareta. Dar pot să mă laud şi că am o scrisoare de la Majestatea Sa, Regele Mihai…
„Mă apăr trăind!”
– L-aţi cunoscut personal pe rege?
– Despre Majestatea Sa ştiam încă de când eram mică, de la tata, care mi-a vorbit atât de frumos despre dânsul, încât am dobândit de pe-atunci multă admiraţie şi respect pentru el. Au trecut ani mulţi, Regele Mihai a revenit în România şi atunci s-a întâmplat ceva minunat: un băiat din orașul meu, Ivanova, prieten cu mine din şcoală, Valentin îl chema, cu ocazia unei aniversări a Majestăţii Sale, i-a scris să-l felicite și în acea scrisoare i-a pomenit şi de mine: „Ştiţi că în ţara dumneavoastră există cineva care vine tot din oraşul meu, Ivanova? Se numeşte Marina Voica şi este o cântăreaţă de muzică uşoară de mare succes în România!” Bănuiesc că aşa a aflat Majestatea Sa despre mine şi probabil că solicitând să i se dea informaţii, a hotărât să-mi acorde ordinul în grad de cavaler. Doamne, ce surprinsă am fost când am aflat că voi fi onorată în acest fel! Dornică să aflu care a fost motivul acestei distincții deosebite, un angajat al Casei Regale, o fată, mare fană a mea, mi-a explicat că selecţia se face extrem de riguros şi sunt onoraţi oamenii consideraţi cei mai valoroşi. Alte detalii nu am aflat, dar pentru mine a fost suficient: m-am simţit incredibil de măgulită! Apoi, întoarsă acasă, mi-am zis: „Eu trebuie să fac ceva pentru Rege, să-mi arăt într-un fel mulţumirea.” Aşa că am comandat un mic cadou, o cutiuţă personalizată, unicat, pe care i-am trimis-o, împreună cu câteva cuvinte de mulţumire. După o vreme, nu mică mi-a fost uimirea când am primit un plic cu antetul Casei Regale, în care se afla o scrisoare chiar din partea Majestăţii Sale Regele Mihai, prin care mi-a mulţumit pentru cadou şi m-a felicitat pentru contribuția mea la muzica românească. Îţi dai seama ce fericire?! Păstrez această scrisoare cu multă grijă…
– Pentru finalul dialogului nostru vă propun să ne întoarcem în grădina dvs. plină de trandafiri. Oare refugiul acesta e așa de ocrotitor, vă apără și de amenințările timpului acesta în care trăim? Nimic nu mai pare să fie sigur pe acest pământ…
– Ştii ce se spune: dă-i unui om o armă, că până la urmă va ajunge s-o folosească. Iar acum, în lume, sunt multe, multe arme. Aşa că tare mă tem de ce se va întâmpla în continuare… Că, vezi, eu am trăit deja o viaţă, dar voi aveţi copii, nepoţi, ce va fi pentru voi? Mă întrebai cum îmi alung această spaimă. Pur şi simplu, încerc să-mi mut gândul de la ea şi… să trăiesc. Ce altceva aş putea să fac? Nu-mi iese tot timpul, gândul ăsta revine, dar mă lupt cu el, mi-l mai scot din minte, concentrându-mă pe alte lucruri, şi tot aşa. Vreo reţetă miraculosă nu cunosc. Din păcate!
Foto: Agerpres (1), Cristina Croposesc (1)
