De câte ori am fost în ultima vreme la țară, în Gorj, să petrec câteva zile de odihnă, la sora mea, Maria, în casa noastră părintească, m-am întors trist, cu gândurile pierdute în amintiri. Satul Bărbătești, așa cum îl știam din copilărie, aproape că nu mai există! La CFR, singurul angajat cu șapcă și uniformă albastră este șeful gării. El vinde bilete, el anunță trenul, el pune bariera, să oprească trecerea vreunei căruțe, el salută mecanicii de locomotivă și ridică paleta verde de plecare. La rândul ei, poșta s-a închis. Biblioteca sătească nu mai are bibliotecar, căminul cultural nu mai dă filme și nu se mai deschide decât la nunți și botezuri, nu mai sunt baluri și nimeni nu mai chiuie noaptea pe uliță. Doar primarul, Adrian Mangu, organizează ziua satului, după obișnuința de odinioară. Nu mai pleacă nimeni cu buciumul la Sfântul Gheorghe; nu mai paște nimeni oile pe dealuri. Țăranii s-au rupt de natură, viile și livezile s-au sălbăticit, lupii și vulpile au plecat, cine știe unde… Ciripitul păsărilor s-a stins. Nici primăvara, nici vara, nu mai auzi o ciocârlie, nu mai cântă o pișcănfloare, nu te mai bucură un cuc, nu mai ciripește pițigoiul sau codobatura, ruscuța verzuie, nopticoasa și viola de primăvară. Toate trăgeau la viile înflorite sau la pomii înmuguriți. Vara, oricum, tăceau, se ascundeau în tufișuri și chiar în grădinile gospodarilor, în șurile de coceni și paie, în șoproanele pline cu lucernă. Dar păsările dispar și în alte zone ale lumii. În ultimii 25 de ani, s-au stabilit peste 200.000 de zone în care cântecul păsărilor este tot mai redus. Cu alte cuvinte, nu doar în satul meu, din Gorj, ci în toată Europa, în ambele Americi și în Canada, biodiversitatea este amenințată, fiind tot mai săracă, tot mai puțină. Dispar, spun cercetătorii, „peisajele sonore naturale”. E liniște în ființa naturii, liniște în păduri și liniște în sate. Copiii nu mai țipă nici ei pe dealuri, nu înlocuiesc sonoritatea pierdută a naturii. Când eram de 10 ani, jucam fotbal pe șoseaua pietruită din fața școlii. Toți „fotbaliștii” eram desculți, cu genunchii zdreliți. Astăzi, este asfalt și trec mașini, poți juca mingea numai în curtea școlii. Jocurile copiilor dispar și ele, la fel ca păsările. „Și se duc pe rând, pe rând, zarea lumii-întunecând”… Tristețea poetului este a tuturor. Desprinderea oamenilor de natură are un impact negativ asupra sănătății fizice, a capacității de gândire și a bucuriei sufletești. Natura se transformă în amintire. Doamne ajută-ne și nu ne uita!
