Pe 9 Iunie 1990, când Marius Lăcătuș aducea Naționalei de fotbal una dintre marile sale victorii (împotriva puternicei echipe a URSS-ului, vicecampioană europeană la acel moment) România entuziastă habar nu avea că vor urma unele dintre cele mai negre zile ale istoriei sale din ultimele decenii: „Mineriada” din zilele de 13-15 iunie. În locul admirabililor noștri jucători, care aveau să țină piept, apoi, campioanei mondiale Argentina, primele pagini ale ziarelor occidentale erau furate de violența dezlănțuită pe străzile Bucureștiului. Bucuria acelor zile a fost capturată de forțele ce s-au încăpățânat să țină România, ani de zile, departe de adevăratul ei potențial…
Tot simbolic, Piața Universității avea să fie recucerită, 4 ani mai târziu, în nopțile magice de după victoriile României la Mondialul din Statele Unite ale Americii. Lumea întreagă vedea adevărata față a noii Românii, ce se străduia să iasă de sub pulpana îmbâcsită a comunismului: o Românie curajoasă, creativă și dezinvoltă, după chipul și asemănarea virtuozilor ei din teren: Gică Hagi, Ilie Dumitrescu și Florin Răducioiu. Din păcate, victoriile de atunci, din America, au prea puțini martori oculari, despre care ne tot vorbeau, în limbajul de lemn al acelor ani, crainicii TV și reporterii speciali de la fața locului. Naționala de fotbal furase puțin startul în drumul spre succes, iar România încă săracă a acelor ani n-a putut umple stadioanele nici la Mondialul francez din 1998, nici la Europeanul din 2000, cântecul de lebădă al lui Gică Hagi și al colegilor săi. Iar după 2008, odată cu valurile de migrație în Occident, dar mai ales cu intrarea noastră în Uniunea Europeană și cu creșterea progresivă a calității vieții de la noi, deși România și-ar fi permis să facă spectacol în tribune, Naționala a început să meargă tot mai prost. În semn de consolare, mii și mii de români au însoțit în Italia, acum 5 ani, la Europenele din 2019, echipa de tineret a României, construită în jurul unor jucători precum Răzvan Marin, Dennis Man sau Ianis Hagi. După ani buni de fotbal exasperant, România arăta din nou că se poate bate cu oricine, cu Franța lui Upamecano sau cu Anglia lui Phil Foden, azi jucători mai scumpi decât întreaga noastră Națională! Dar nu banii joacă pe teren, iar asta au demonstrat, zilele acestea, Stanciu, Răzvan Marin, Dennis Man, Ianis Hagi și colegii lor, în victoria istorică în fața Ucrainei obținută la München. O victorie cu adevărat entuziasmantă, al cărei efect a fost sporit într-un mod uriaș, de conexiunea cu publicul. 50.000 de români de cea mai bună calitate au însoțit echipa în Germania, iar foamea de succes a tinerilor din teren a fost multiplicată de răsunătoarea portavoce a tribunei de la München: eleganți și civilizați pe străzile din oraș, românii au fost veritabili ultrași pe stadion. Ca după orice victorie de acest calibru, se folosesc cuvinte mari. Naționala lui Edward Iordănescu va avea zile mai bune și zile mai proaste. Dar marele câștig al ei este că ne-a adus din nou împreună – mai mulți ca oricând – și că ne-a permis, din nou, să visăm. „Zidul galben” de la München e, de acum, o amintire pe viață.
