• Am cunoscut zilele trecute, într-o comună din județul Bacău, o familie de fermieri a căror poveste este un du-te – vino România – Italia. Știu, sute de mii de români parcurg acest traseu intracomunitar, de mulți ani încoace. Familia Gherguț a dus însă lucrurile mult mai departe decât majoritatea conaționalilor noștri: a întemeiat, prin eforturi proprii, o afacere în agricultură, corectă, bine pusă la punct, sursă de proteine și savori pentru mușteriii de la oraș •
Prin labirintul Prăjeștilor
Despre familia de fermieri Gherguț mi-au povestit soții Ionel și Maria Blaj, în timp ce stăteam pe terasa pensiunii lor, “La Domeniu”, din comuna Traian, și așteptam să vină o ploaie curată, care să învioreze lanurile de porumb și pădurile din preajma satului. În județul acesta moldav sunt multe povești despre localnici plecați la muncă în străinătate, despre speranțele lor de mai bine și despre întoarcerea acasă, pentru a pune pe picioare afaceri în diferite domenii: agricultură, turism, construcții, servicii, etc. Chiar și soții Blaj au muncit “afară”, mulți ani, ca să poată apoi să investească bani, acasă, în ograda lor. Maria m-a condus, a doua zi, la ferma familiei Gherguț, din comuna vecină, Prăjești. A mers cu mașina înainte și eu am urmat-o, printr-un labirint de străzi asfaltate, de ulițe tapițate cu pietriș care scrâșnea sub roți, de grădini potopite de verdeață. Nu m-aș fi descurcat singur. La fermă i-am întâlnit pe cei trei bărbați ai familiei: Ștefan, tatăl, Dragoș și Răzvan, fiii. Apoi am mers acasă la ei și am întâlnit-o și pe Lucia, “șefa” lor. Și mi-am scos caietul și pixul și m-am pus pe întrebat și pe notat, ca să prind cât mai exact una dintre minunatele povești ale României contemporane. Spun vorbe mari? Stați și ascultați, decideți voi la urmă cum stau lucrurile.
La muncă, în Italia
Ștefan Gherguț lucra prin anii 90 la Fabrica de Filatură din Bacău, numită, până la revoluție, “Proletarul”. Era încă membru al clasei muncitoare care se destrăma, în urma disponibilizării angajaților, a șomajului, a închiderii unor unități industriale. Meseria lui era aceea de mecanic de întreținere. De la Filatură, a plecat la Gospodărirea Apelor, apoi în… Italia: “În 1998, mi-am luat o viză de turist pentru Slovenia. De acolo, am trecut granița în Italia, cu pistolul la tâmplă. Călăuza mă ținea sub strânsă supraveghere, ca să nu fug și să nu-i plătesc. Am ajuns în Torino și m-am angajat în construcții. Eram singurul român din firmă. Orașul mă copleșea. Era mult haos. Am avut noroc să lucrez apoi într-o zonă de munte mai liniștită. Am învățat limba italiană, am ajuns să am echipa mea. Primeam proiectul în mână și trebuia să mă descurc. Sigur, am ajuns ilegal acolo, dar guvernul a dat niște legi în baza cărora noi, cei ajunși acolo pe căi ascunse, să putem lucra oficial”. Italia avea nevoie de brațe de muncă, nu-și permitea să trimită acasă niște oameni dornici să facă treabă. Soția și cei doi copii mici au rămas în țară, însă, în urma unor decizii favorabile, luate de statul italian, în privința acordării vizelor pentru muncitorii străini, familia s-a reunit, în 2004, într-un sat de munte, numit Roccaforte Mondovi, din provincia Cuneo. Acolo și-au găsit chirie, într-o casă cu două etaje: la parter, ei, Gherguții din Bacău, la etajul I, doi bătrânei prietenoși, iar la etajul doi, proprietarii. “Noi am fost primii români ajunși acolo, în satul acela. Era o comunitate închisă, neobișnuită cu străinii. Ne priveau cu destulă neîncredere. Ieșeam cu copiii în parc și mă duceam undeva într-un loc mai ferit de privirile altora și plângeam. Adaptarea nu a fost ușoară. Răzvan a fost mai norocos, fiindcă, potrivit vârstei, a fost înscris în clasa a I-a, copiii erau prea mici ca să fie răutăcioși. Dragoș, fiind mai mare, a fost înscris în clasa a VI-a. Făcea naveta cu autobuzul și îmi venea acasă, scris cu pixul pe față, de colegii italieni. Azi, asta se numește “bullying”. Da, copilul meu a fost umilit de colegii lui, doar fiindcă era român. Asta a fost, dar a crescut și a ajuns să termine facultatea la Torino și să obțină acolo diploma de inginer. Cel mic, Răzvan, a absolvit o școală tehnică, cu diplomă de electrician”, rememorează Lucia episodul italian al vieții lor.
Constructor de hidrocentrale
Prin muncă și tenacitate, Ștefan Gherguț a progresat în Italia, de la simplu muncitor a ajuns patron: “Mi-am deschis firma mea. M-am specializat în construcția de hidrocentrale. Apoi, niște antreprenori, tatăl și fiul, mi-au propus să încercăm să construim microhidrocentrale în Munții Carpați. Așa am început să fac drumul invers: Italia – România, în timp ce ai mei locuiau la Roccaforte Mondovi. Veneam în țară, discutam cu autoritățile, făceam planuri și așa am reușit să construim prima microhidrocentrală, pe Valea Porumbacului. Datorită investiției noastre, acum există electricitate acolo, fapt care a dus la dezvoltarea turismului. Știu că au fost discuții ale unor ONG-uri privind astfel de lucrări, pe râurile de munte. Nu pot să spun ce au făcut alții, dar noi am lucrat aproape perfect: nu am umplut valea cu betoane. Microhidrocentrala e mai mult sub pământ”. Ștefan și asociații lui din Italia au mai construit alte două centrale de producere a curentului electric, pe versantul nordic al Munților Făgăraș. La două săptămâni, se urca în avion și zbura înapoi în nordul Italiei, se întorcea la ai lui, în satul din munți, înconjurat de ferme de animale, cu priveliști superbe, la numai 40 de km depărtare de țărmul mării Ligurice. Apoi s-a retras din această afacere. A venit momentul ca familia să ia o nouă decizie majoră.
Ferma vacilor negre
După 14 ani petrecuți în Italia, familia Gherguț s-a întors acasă, la Bacău. Gata cu străinătatea! Într-o seară s-au pus la masă și s-au întrebat ce ar urma să facă mai departe. În cele din urmă și-au zis: “Hai să facem o fermă de vaci Angus”. Sunt vacile acelea negre, tot mai prezente pe pășunile din România. “Am vrut să facem ceva care să ne țină uniți, ca familie, și care să poată fi dezvoltat pe termen lung. Am văzut, în munții din jurul satului unde am locuit în Italia, ferme cu 20-30 de vaci, ferme de familie, și acelea au fost un model pentru noi. Am adus 32 de vițele și 2 tauri din Irlanda, după ce am căutat în Italia și Germania. Am luat legătura cu un fermier irlandez, care ne-a ajutat foarte mult. Acum, creștem 160 de vaci din rasa Angus, dar am vândut și mai departe, altor fermieri din Bacău și Vaslui”, spune Dragoș Gherguț, inginerul familiei, care se ocupă cu partea de birocrație a afacerii, dar și cu muncile câmpului, ca să asigure hrana animalelor. Pe lângă fermă, familia Gherguț a construit la Prăjești și un abator și o carmangerie, iar produsele sunt vândute la magazinul lor, din orașul Bacău. Lanț alimentar complet sau, cum spune Bruxelles-ul, “De la fermă la farfurie”. Răzvan, electricianul familiei, este de acum și… măcelar. A învățat să taie din carcasă piesele importante și să le pună la maturare. În final, ies bucățile pentru tigaie, pentru grătar, mezelurile și burgerii ceruți de clienți. “Maturarea înseamnă să lași carnea într-o încăpere cu temperatură scăzută, sub 4 grade Celsius, și cu umiditate, un anumit număr de zile, peste 20 de zile, astfel încât carnea să devină fragedă”, îmi spune Răzvan Gherguț. Casa din Prăjești a fost construită pe locul unei căsuțe bătrânești. Arhitectura, gândită de Dragoș, evocă o vilă italiană, dar de aici nu se văd la orizont culmile stâncoase ale Alpilor Italieni. Cel mult, peste coroanele pomilor fructiferi din grădină, se văd dealurile din stânga Siretului. Răzvan locuiește în Bacău, Dragoș, într-un sat din apropiere, Bijghir. La 7:30, vin toți în casa din Prăjești și se reunesc la cafeaua pregătită de Lucia, apoi se duc la treburile lor, în fermă. Programul lor începe în dimineața zilei de 1 Ianuarie și se termină în seara zilei de 31 Decembrie. Constructorul de hidrocentrale și cei doi fii ai lui, ajutați de Lucia, “șefa” familiei, îngrijesc acum peste 150 de vaci Angus. Între cele două activități sau meserii, se află un cuvânt sacru: “acasă”.
