Despărțire de un mare și drag poet – IOAN ES. POP: “Poezia e drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute”

• De la debutul din 1994, cu “Ieudul fără ieșire”, o carte care a făcut istorie și a devenit reper pentru generații întregi de iubitori ai literaturii, a luat de trei ori premiul Uniunii Scriitorilor și a fost tradus în nenumărate limbi. Mai importantă însă decât recunoașterea oficială a fost cealaltă recunoaștere, a cititorilor, care a făcut din Ioan Es. Pop nu doar un poet foarte bun, ci și un poet extrem de iubit. Pe 19 iunie, a plecat dintre noi, la fel de discret cum a și trăit. Interviul de mai jos este o reluare, in memoriam, a unui dialog publicat de revista noastră în 2012 •

Ciliuaia

– Se spune că literatura se naşte, adesea, tot din literatură. Dvs. cum aţi descoperit bucuria cititului?

– Uf, cât de departe în trecut trebuie să merg ca să ajung la primele cărţi. De fapt, să mă întorc în timp, înainte de prima carte citită. În serile lungi de iarnă, de pe vremea când aveam cinci-şase ani, tatăl meu, care era şi este un cititor împătimit, le citea câtorva vecini adunaţi la noi în casă lungi fragmente din Ale­xan­dre Dumas, Mihail Sadovea­nu sau chiar din Lev Tolstoi ori Dos­toievski. Lampa rămânea aprin­să până înspre miezul nopţii, iar eu ascultam şi visam. Nopţile de atunci, cufundate într-o beznă grea şi aproape nesfârşite, nu mai există astăzi, nici măcar în Vărai – satul meu de baştină, situat undeva la graniţa Maramureşului cu Sălajul –, darămite în oraşe! Când am învăţat să citesc, prima carte pe care am buchisit-o a fost o po­ves­tire a lui Ion Creangă. După aceea, nu m-am mai putut opri. Am înlocuit lumea reală cu lumea din cărţi. Lumea reală era dură şi rea. Lumea dintre pagini era, chiar şi atunci când vorbea despre suferinţă, o lume mântuită şi mântuitoare. Până la urmă însă, lumea reală s-a răzbunat: cufundându-mă tot mai mult în reveria cărţilor, am uitat să învăţ fix la limba română, motiv pentru care în clasa a şasea am rămas corigent şi apoi repetent, cu gigantica medie 2,93. De cărţi însă nu m-am dezvăţat. Şi câtă vreme am fost prins în mreaja citirii lor din pură plăcere, nu mi-am dorit să scriu eu însumi.

– Seri de iarnă la lumina lămpii, decupate parcă din filme vechi. Ce a mai rămas din poveşti­le de altădată ale copilăriei?

– Îmi amintesc aşa: eram în casa unchiului meu din partea tatei şi a soţiei lui. Aveam între patru şi cinci ani. Îmi puneam pe umeri o năframă neagră, luam cleştele de la sobă şi aleluiam. Eram popă. Voiam să alung ciliuaia care ţipa noaptea în grădină şi nu mă lăsa să dorm. Şi cam tot pe la aceeaşi vârstă mă regăsesc în curtea bunicilor mei din partea mamei. O curte uriaşă, în care vara venea o mulţime de lume, pentru că bunicul meu era achizitor de minunăţii de-ale pădurii: mure, coarne, zmeură, bureţi, hribe. Şi cum pe vremea aceea, banii erau rari şi puţini, oamenii veneau din toate satele de primprejur, cu coşurile pline în spate, să vândă minuni şi să cumpere bani. Era multă larmă şi multă vânzoleală, dar eu îmi construisem dintr-o ladă, într-o margine a curţii, o casă lângă care stăteam ceasuri întregi. Nu era casa mea, era casa unui cap de păpuşă din gips, căruia îi ataşasem nişte beţe în loc de trup, iar pe acestea le îmbrăcasem în cârpe. Acel cap de păpuşă era de o frumuseţe extraordinară. Nu depăşea mărimea unui bot de miel, însă alături de el am trăit cele mai încântătoare clipe ale copilăriei mele. Sunt sigur că era îngerul meu. Când l-am pierdut, absolut inexplicabil pentru mine chiar şi astăzi, am suferit îngrozitor.

– V-ați născut în Țara Chioarului, o zonă cu o foarte puternică tradiție păgână. S-a transmis ceva din fiorul locului și în ceea ce scrieți?

– De îndată ce am ieşit din satul Vărai, unde m-am născut, mi-am dat seama că acesta se deosebea foarte tare de comuna Valea Chioarului, de Mesteacăn, de Buciumi, de Şomcuta Mare sau de alte localităţi din Ţara Chioarului. În timp ce aşezările pomenite se înşiră de-a lungul unui drum naţional şi se expun vederii fără prea mul­te limitări datorate re­liefului, Văraiul sea­mă­nă cu un fund de lume: mergi patru kilometri pe un drum pustiu, până ajungi la prima casă, satul se află îngropat ca într-un uter între dealuri abrupte, iar dealul compact de la miazăzi, care închide orice ieşire a ochiului spre alte posibile orizonturi, este atât de sumbru pe vreme de furtună, încât ai zice că dincolo de el nu mai există nimic. Se spune că în urmă cu două sute de ani, nici dinspre Valea Chioarului nu exista drum până în Vărai, toată întinderea celor patru kilometri fiind acoperită de păduri. La fel de teribile erau şi poveştile care mi se spuneau în copilărie. Nu toate, dar unele erau înfricoşătoare, iar personajele lor se strecurau noaptea nu doar în ograda din spatele casei, ci şi în somnul meu.

– Vă lipseşte azi Maramureşul?

– Am trei Maramureşuri: Maramureşul din Văraiul copilăriei, care n-a fost tocmai Maramureş, pentru că zonei acesteia i se spune Ţara Chioarului; Maramureşul Băii Mari, unde am fost student; şi Maramureşul adevărat, cel cu care m-am întâlnit la Ieud, unde am fost repartizat ca profesor de limba şi literatura română. Acel al treilea Maramureş, care adună Văile Izei, Marei şi Vişeului, a fost, vreme de şase ani cât am stat acolo (1983-1989), o continuă descoperire vrăjită. După 1990, când l-am părăsit, adus la București cu mașina de Ștefan Hrușcă, m-am mai întors în zonă doar o singură dată. Era un alt Maramureş, lemnul plecase în pribegie, şi din porţi, şi din pereţii caselor, şi de pe acoperişuri, şi din crucile de pe morminte.

Sângele stelar al rugăciunii

– Ţinutul acesta straniu, din nord, a fost şi martorul tinereţii dvs., despre care eram gata să vă întreb, dacă nu mi-aş fi amintit o declaraţie pe care aţi făcut-o demult: “Eu nu am fost niciodată tânăr“. Cum așa?

– Voiam să fiu ca toţi ceilalţi de vârsta mea şi nu eram în stare. Aveam două mâini stângi. Mi-era ruşine că eram trist. Mi-era ruşine că nu ştiam dansa. Mi-era ruşine că fetele nu se uitau la mine, pentru că nu mă ştiam de bărbat. Mi-a fost ruşine din clasa a şasea şi până în facultate, de faptul că eram mai mare cu un an decât colegii mei, din cauza repetenţiei suferite atunci. Eram atroce de lucid şi excesiv de sensibil. Luciditatea îmi ardea inima, îmi înăbuşea avânturile, mă făcea să mă simt bătrân şi chiar să mă comport de parcă aş fi fost aşa.

– Un “văz enorm” şi-un “simţ monstruos”. Ele v-au apropiat de scris?

– “Ţi-am spus la plecare: încuie uşa, vreau să dorm./ Şi nu mă mai trezi, aruncă cheia./ Nu pot trăi, dar am să mor enorm.” Desigur, versurile acestea nu sunt scrise atunci, la începuturi, ci mai încoace, spre 1997, dar ele conturează cumva ceea ce mi se întâmpla pe la 21-22 de ani, când am alunecat în plină criză metafizică. Mă urmărea încă obsesia somnului, din poezia lui Lucian Blaga, de moarte eram obsedat încă de mic, trăiam înstrăinarea, decepţia şi singurătatea vârstei cu o intensitate maxi­mă. Anterior, îmi confundasem somnul cu “somnul dulce” al lui Eminescu. Acum, veneau somnul-coşmar, somnul-spaimă, somnul-care-nu-putea-fi-dormit. Şi l-am “scris” în toate felurile imaginabile, la toate vârstele de-atunci încoace, iar martor îmi stă ultimul volum: “unelte de dormit”. Cel mai scurt poem de acolo sună aşa: “Dorm de două zile. M-am trezit degeaba:/ E tot azi”.

– De unde vine poezia, atunci când vine?

– Nu pot să nu reiau un foarte scurt răspuns pe care l-am dat de curând: poezia este calea intuiţiei. Adică drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute, de la trecut la viitor, de afară înăuntru. Este matematica fără cifre pe care au folosit-o oamenii până ce au descoperit cifrele. Cândva, la începuturi, cred că a fost una cu rugăciunea şi că rugăciunea şi poezia au mers o vreme alături (uneori mai merg şi azi). S-au despărţit probabil atunci când poezia a început să cârtească, să se îndoiască, să se dezică de autoritate, să blesteme, să ia în deşert numele Creatorului. Dar şi aşa, prin venele ei curge şi astăzi ceva din sângele stelar al rugăciunii. Şi iar repet, nu poetul e cel care scrie poezia, ci poezia îl scrie pe el. Desigur, cu consimţământul şi strădania amândurora.

– V-am auzit adesea vorbind de frică. De ce vă e teamă, de fapt, domnule Ioan Es. Pop?

– Când tocmai mi se pare că pricep ceva din lumea asta, lucrurile se întorc pe dos şi mă aruncă în plin necunoscut. În necunoscut, singurele sentimente care funcţionează sunt frica şi pânda. M-am convins încă o dată de faptul că frica bate orice, pe la doisprezece ani. Eram mai mulţi copii cu vitele la păşune, departe de sat. Dintr-o pricină de care nu-mi aduc aminte, am fost stârnit să mă bat cu unul cu vreun an mai mic decât mine şi mult mai firav. M-a făcut praf. Am înţeles mai târziu că nu corpurile luptă, ci energiile lor. De atunci, dar şi de dinainte, am tot pierdut. Când te faci mare, asta se numeşte laşitate, trădare, lipsă de voinţă. De asta, poate, “când eram mic, visam să fiu şi mai mic”.

Pop de zi și Pop de noapte

– De ani buni de zile împărţiţi poezia cu jurnalismul și cu munca de editor. Sunteţi un poet foarte “disciplinat”.

– Pentru că n-am putut scrie literatură la modul profesionist şi pentru că am rămas la păguboasa prejudecată că scrisul presupune o stare de graţie pe care nu ţi-o dai tu atunci când vrei şi nici n-o poţi întreţine cât vrei, dar şi pentru că, da, trebuia să hrănesc mai multe guri, dintre care două erau ale mele – una pentru mâncare, pentru Pop cel de zi, şi una pentru băutură şi tutun, pentru Pop cel de noapte –, am convenit o înţelegere între cei doi: primul nu bea, nu fumează, nu face prostii pe timpul zilei, ba mai mult, munceşte pe rupte, gândeşte limpede şi e disciplinat ca un robot; celălalt nu îşi începe viaţa decât la lăsarea serii, când se poate umple de beznă cât vrea el, pentru că în întuneric, bezna nu se vede, poate bate toate cârciumile din cartier şi se poate cutremura cât îl ţin puterile, ba poate să şi scrie, pentru că de fapt el este poetul, dar numai în măsura în care dispare înainte de următorul răsărit de Soare, pentru a-i ceda locul omului de zi cu zi.

– Prin urmare, scrieţi doar noaptea?

– Pe vremuri, scriam tot timpul şi în orice loc: acasă, pe stradă, la crâşmă, în autobuz. Acum, o fac cel mai adesea noaptea, acasă, dar nu, nu la vreun birou, că n-am aşa ceva, ci pe genunchi, în pat, sau pe un colţ de masă, în bucătărie, cu nişte beri la capul patului sau la piciorul mesei. Fără nici un ritual pregătitor. Când vine, vine. Când nu, nu forţez. A doua zi dimineaţa, îmi dau seama dacă lucrurile scrise peste noapte merită continuate sau abandonate. Am scris unul dintre cele mai bune versuri ale mele – “aici viaţa se bea şi moartea se uită” – într-o “mansardă” de doi metri pe unu şaptezeci, din Piaţa Lahovary, pe care o îm­părţeam din când în când cu poetul Lucian Vasilescu. Se întâmpla prin 1990 sau 1991. Mi-aş dori să se mai întâmple, numai că revelaţiile sunt din ce în ce mai rare.

– Care sunt bucuriile diurne ale lui Ioan Es. Pop?

– Până la bucurii e-o cale lungă, iar plăcerile, după o anumită vârstă, sunt cam toate vinovate, pentru că le conştientizezi ca atare. Dar să nu vorbesc vorbă nedreaptă: nu chiar totul e pedeapsă pe lumea asta. Uneori nu poţi să nu simţi că eşti ajutat. De cineva prin oameni sau de oamenii înşişi. Şi simţind acest lucru, te străduieşti să îţi deschizi ochii mai bine. Şi să vezi că acolo unde până mai ieri era numai abis, disperare şi eşec, a început să se aştearnă un strat subţire-subţire de speranţă. Iar după ce vezi asta, îţi dai seama că la speranţă s-a adăugat şi puţin noroc. Şi puţină minte. Şi un pic de cumpătare. De un­de? De acolo de unde răspunsul es­te întrebare, iar întrebarea este răs­puns. Bun! Şi to­tuşi: sâmbăta şi duminica sunt ele însele bucurii diurne. Ador să merg la pia­ţă, să fac piaţa, să mă opresc o jumătate de oră la birtul aceleiaşi pieţe. Sau să umblu pe jos, pur şi simplu. Să traversez, fără nici o ţintă, Parcul Titan. Să mă întâlnesc cu foştii colegi de la Cenaclul Universitas. Să cobor din când în când la “Groa­pă” – cafeneaua de la Muzeul Literaturii Române, unde nu doar se bea, ci mai şi au loc nişte recitaluri de poezie şi muzică grozave. Păi, unde altundeva să-i întâl­neşti adunaţi la un loc pe Mircia Dumitrescu, Paul Vinicius, Eugen Suciu, Mircea Tiberian, Ioan Groşan, Ioan Buduca, Ion Mureşan, Ioan Bolborea, Marcel Bunea şi pe alţii asemenea?

– Aproape dintotdeauna, poeții au făcut din cârciumă un loc de predilecție. Cum vă explicați atracția pe care o exercită asupra lor?

– Anii trecuţi, am citit pagini dintr-un caiet în care preotul satului nostru, din urmă cu peste şaizeci de ani, scria, pe la 1946, că vărăienii sunt oameni gospodari, dar că le place prea mult horinca şi că, după ce o beau, devin excesiv de fuduli. Te naşti şi cu acest risc: în jurul tău, toată lumea bea la toate ocaziile şi vezi că băutura te poate despovăra şi însenina. Până la urmă, drumurile mele prin viaţă ar putea fi descrise şi aşa: de la o cârciumă în Vărai, la două cârciumi în Şomcuta, la trei cârciumi în Baia Mare, la patru cârciumi în Ieud şi pe Valea Izei, la cinci cârciumi în Cluj şi la şase cârciumi în Bucureşti. Pline de toţi oamenii pe care i-am întâlnit “zăvorâţi” aici, în aceste chilii ale disperării şi ale refacerii speranţei.

O pâlpâire cât soarele la amiază

– Nu vorbiţi aproape niciodată de dragoste. Din pudoare sau din dezinteres? N-au scriitorii mai mare nevoie de ea decât oamenii de rând?

– Nu vorbesc niciodată despre dragoste, dar vorbesc mereu despre primejduirea ei. Spaima şi moartea sunt două dintre aceste primejdii, iar eu mă zbat să le fac faţă, tocmai ca să apăr acea mică pâlpâire discretă pe care eu o percep ca dragoste. O feresc de prea multă expunere la lumină, pentru că lumina prea puternică ar putea-o face să pară, prin contrast, o boabă de întuneric. Un felinar stins. Pe când ea e vie şi în lumea ei pâlpâirea îi stă cel mai bine. Acolo, această mică pâlpâire echivalează cu strălucirea Soarelui la amiază.

– Din tot ce spuneţi şi scrieţi, răzbate, ca un difuz râu subteran, tristeţea adâncă a celui aruncat în lume. E Ioan Es. Pop un om trist?

– Nu, nu-i vorba de tristeţe, nu o să mă vedeţi umblând toată ziua, bună ziua, cu ochii-n pământ şi cu colţurile gurii lăsate. Este vorba despre con­ştiin­ţa unui rău, a unei neputinţe, a unui eşec de lung parcurs. Vedeţi vreo tristeţe în întrebarea mea “pământ al bles­temaţilor, ce caut eu aici/ de unde nimeni n-a scăpat vreodată”?

– Am început dialogul vorbind de cărţi. Să-l încheiem rotund. Mai resimţiţi şi azi aceeaşi emoţie când citiţi o carte?

– Cititorul iubitor din mine n-a dispărut nici astăzi, deşi, după deşteptarea ochiului critic, multe dintre cărţile citite în copilărie mi s-au părut… copilăreşti. Astăzi, citesc simultan cu mintea şi cu inima. Trebuie să în­ţeleg, nu doar să visez. Trebuie să înţeleg ce este şi ce nu este specific literaturii de valoare. Dar şi aşa, trăiesc mici revelaţii. Am descope­rit de curând doi tineri prozatori, pe care i-am citit pe nerăsuflate. Am descoperit în ultimii ani mulţi tineri poeţi redutabili. Am rămas totuşi la părerea că literatura nu este un domeniu exclusivist şi inaccesibil celor mulţi. Şi, cu mintea mea de azi, aş zice nu numai că o carte adaugă un spor fiinţei noastre, ci şi că ne ajută, atunci când este puternică şi autentică, să înţelegem că revelaţiile nu ne sunt interzise. Cititul poate însemna nu doar evadare, ci şi iluminare. În ultimul an, şi ca sarcină de serviciu, dar şi pentru că se potriveau întrebărilor, neliniştilor şi aştep­tărilor mele, am citit nişte cărţi extraordinare. Parcă veneau în întâmpinarea mea pentru a-mi spune: “Ştiam că vei ajunge la noi, pentru că ai suferit mult, voiai să te vindeci şi noi o putem face”.