Cântecul coropișniței

Cam pe la mijlocul lunii mai, prin stra­tu­rile cu răsaduri de legume și flori se văd găuri mari în pământ și, de la o zi la alta, cad ca secerate ba fire de ardei și varză, ba flori vesele, gata să îm­bo­bocească, de te apucă jalea. Găurile cu pricina sunt opera coropișniței. Săpând galerii, ea taie rădăcinile plantelor sau se hrănește cu ele. Co­ropișnița este un dăunător în toată regula, ce să mai vor­bim? Trăiește în pământ și produce pagube se­rioase, așa că, vrând-nevrând, te simți obligat să lupți împotriva ei. În plus, este și urâtă această lighioană, lungă de vreo cinci-șase centimetri, având un corp greoi, maroniu, gre­țos, și în­mulțindu-se prin depu­nerea în sol a zeci și sute de ouă, foarte asemănătoare celor de broască.

În primăvara aceasta, după ce am fost nevoită să înlocuiesc de vreo două-trei ori firele distruse de antipatica Gryllotalpa gryllo­talpa, foar­te cătrănită, i-am pus gând rău și am cum­părat niște bobițe de otra­vă, pe care trebuia să le strecor înă­un­trul res­pec­tivelor “tuneluri”, după apusul soarelui, ca să ac­țio­­ne­ze pe timpul nopții, omorându-l pe inamicul cul­­turilor din grădină. Adică urma să fac ordine în na­tură, co­rectându-l pe Creatorul, ca să-mi pli­nesc voia. Zilele treceau, însă, una după alta, ocupate cu fel și fel de treburi și lucrări urgente. Otrava adăsta pe o policioară în magazia de unelte, iar dăunătorul hă­lăduia vesel și nestingherit printre rădăcinile fragede. Ce-i drept, să iau viața, fie și unei creaturi nesuferite, nu-mi era pe plac absolut deloc. După niște zile ploioase, inspectând stratu­rile, am băgat de seamă că găurile dispă­ru­se­ră. “O fi plecat în altă parte”, mi-a trecut prin minte și mi-a venit să râd, cât pot fi de naivă; ploaia surpase în găuri pământ. Dar tot am amâ­nat pedeapsa cu moartea, până la o dată ulte­rioară. “Când voi observa o nouă intru­ziune în lu­mea plăntuțelor mele, îți dau să papi!” am ame­­­nințat-o și am plecat. A mai trecut ceva vreme și, într-o seară cu lună aure­olată visător – tocmai de Înălțarea Dom­nului, con­du­când o veci­nă, nu­mai ce au­zim un cân­tec me­­lo­di­os, trist, ca un lied, ne­mai­­po­menit de frumos. Un cân­tec diferit de tot ce auzisem vreo­­dată, venind chiar dintre flo­rile din fața ca­sei. Fru­musețea și ar­monia lui ne-au redus la tăcere pe amân­două. “Știi cine cântă? Cono­ptiștirița! (co­ropișnița)” a zis fe­meia.

O insectă să cânte? Și pe deasupra așa de urâtă? Am rămas afară încă multă vreme, ascultând liedul ce venea din pământ. Mă învăluia parfumul petu­niilor de pe șatră, al briboiului de pe gardul de piatră, al salcâmilor din colțul grădinii, pe care nu lăsasem să-i taie în primăvară, dar și a socului cruțat și el de tăișul baltagului. Această noapte cu lună, înmi­res­mată și binecuvântată cu o muzică nemaiauzită, părea a fi un dar imens, un dar special de la Cel ce a făcut toate. Era o încântare. Și încân­tarea s-a adresat minții. A înmuiat-o. A șters din ea orice urmă de ură, orice pornire de ucidere. Cine ar fi putut omorî un ase­menea cântec? “Va strica cât va strica, dar va mai și rămâne oarece. Trebuie să împărțim pământul – ne-a fost dăruit și nouă, dar și altor viețuitoare”, îmi spuneam, cu o vagă urmă de îndoială, totuși. Ulti­mul bastion al orgo­liului meu omenesc a căzut însă când am realizat că serenada coropișniței se în­tâmplă chiar de ziua mea și că, de data aceasta, ni­meni nu-mi cântase “la mulți ani”! Doar coropișnița. Cea pe care voiam s-o suprim pentru că-mi neno­ro­cea plantele și-mi încurca socotelile, fără să știu care este rolul ei în bunul mers al lumii.

Aș fi vrut s-o mai aud, însă de atunci înainte a amuțit. Va trebui să aștept până la anul, ca să retrăiesc farmecul acelei nopți cu lună. O noapte magică, în care am învățat să tolerez și să iert cu adevărat, de la o coropișniță.