Greierașul

Vara începea să se apropie de sfâr­șit, dar zilele erau încă superbe, iar nopțile aveau o vrajă cu totul aparte. Pentru mine, care nu plecasem în con­ce­diu, terasa încărcată cu flori era încă bu­cu­ria mea modestă de citadin “de bloc”… și parcă mi se părea atâta liniște, atâta pace, atâta tihnă, încât chiar simțeam că petrec niște momente de neuitat.

Într-o seară, pe când mă bucuram de toate acestea, am auzit un țârâit ușurel, timid și stingher. Să fie oare un greiere? m-am întrebat, dar am alungat oarecum gân­dul… Cum să urce un greiere la mine pe balcon, la etajul patru? Dar țârâitul devenea din ce în ce mai curajos, glăs­ciorul devenea chiar glas, ce mai încolo-încoace, prin­sese curaj! Și ce cântare! Am început să-l caut prin­tre frunzele de hibiscus, pe la rădăcinile florilor, dar nimic. El era doar glas, doar cântec, doar tril. Vreo două-trei săptămâni m-a fermecat cu cântecul lui. Adormeam târziu, în țârâitul său, iar vecinii erau terorizați de… zgo­mot! Cât de diferiți putem, totuși, să fim… Omo­râți-l! striga vecina deranjată de cântecul gre­ie­rașului meu. Auzi! Să-l omor, când eu sechestrasem cu to­tul pisica în casă, nu care cum­va să descopere ascunză­toa­rea cân­tărețului meu iu­bit și să-i facă de petre­canie! Bia­ta Țuțu, cât l-a mai căutat, cât a mai vrut să dea de el… dar se pare că eu am fost mai vigilentă.

Dacă vă închipuiți că asta e tot, vă înșelați. Povestea abia începe. După ce a cântat el din răsputeri, seară de seară și noapte de noapte, ei bine, într-o zi mi s-a părut că parcă îl aud așa, stereo… Era și aici, și acolo, și într-un colț și în celălalt al balconului, doar că, din noua poziție, se auzea mult mai firav, mai încetișor, mai întrerupt. Țârâitul cel nou pornea întotdeauna după cel exersat, se oprea întotdeauna mai repede, parcă învăța o partitură. Încet-încet s-au armo­nizat. Cântau la unison. El într-un colț, ea în celălalt colț al balconului, căci da, acum nu mai aveam niciun dubiu, eram sigură că erau o pereche de greieri. După câteva seri de serenade în­focate, i-am auzit dintr-un singur loc pe amândoi. Ace­lea au fost serile cele mai fru­moa­se. Cântecul lor vibrat ajungea la stele, iar aces­tea parcă tremurau și ele de emoție, licărind până spre ziuă. Dar orice poveste fru­moasă trebuia să aibă și un sfârșit. Curând, greierele a părăsit balconul, iar ea a rămas sin­gură, cântând încă, dar trist, ca o iubită pă­răsită. Toamna bătea la ușă, serile începeau să fie tot mai reci, dar glasul ei mic, trist și parcă tot mai stins se au­zea din ce în ce mai rar, până când s-o fi plictisit și ea să-l mai cheme, sau… o fi uitat parti­tu­ra…

A fost cu adevărat cea mai fru­moasă vară petrecută acasă, dar și cel mai trist început de toamnă din viața mea.

MARIANA P. – Târgoviște