Vuietul mediatic provocat de evenimentele externe (războiul din Ucraina și Gaza, alegerile americane sau circul dezlănțuit în Parlamentul UE de Diana Șoșoacă) nu a reușit să ascundă manevrele și calculele politicienilor români legate de candidaturile la prezidențialele autohtone. Ca în SUA, în cazul candidaturii președintelui în funcțiune, Joe Biden, nimic nu este clar, bătut în cuie, pentru a-i permite electoratului să se orienteze sigur, pentru un pretendent sau altul. Până acum, doar unele partide de opoziţie (USR, AUR, SOS) și-au prezentat deschis reprezentanţii, în cazul celorlalte, viitorii actori, preferând să rămână după cortină. Electoratul îi cunoaşte totuşi, pentru că numele lor au fost fluturate împreună cu steagul partidelor. Protagoniştii prezidenţialelor româneşti din Noiembrie/Decembrie sunt, aşadar, următorii: Marcel Ciolacu, liderul PSD, Nicolae Ciucă, șeful liberalilor, George Simion, conducătorul AUR-ului, Elena Lasconi, aleasa USR-ului, Diana Șoșoacă, reprezentanta SOS-ului. Lor li se adaugă, ca independent, deocamdată, Mircea Geoană, secretar adjunct al NATO, și alţi câțiva aspiranţi nealiniaţi, la „gloria prezidenţială”, mai puţin cunoscuţi.
Cum se justifică ezitările liderilor marilor partide, în oficializarea propriilor candidaturi? Marcel Ciolacu, conducătorul socialiştilor, a cărui siguranţă că va accede în turul secund al prezidenţialelor se datorează mărimii și disciplinei partidului său, ştie că pierderea finală a alegerilor va însemna și sfârșitul carierei sale politice. PSD-ul nu și-a iertat niciodată liderii perdanți la prezidenţiale. Marcel Ciolacu ar prefera să rămână preşedintele partidului și candidatul acestuia, la şefia guvernului. D-l Ciolacu ştie că ar putea pierde bătălia finală, dacă în ea l-ar întâlni pe Mircea Geoană sau chiar pe „fratele-duşman”, Nicolae Ciucă, deși șeful liberal are puţine şanse să acceadă în turul secund, pentru că imaginea de robot docil persistă. Degeaba au împânzit liberalii teritoriul cu panouri prezentând „un ostaş în slujba țării”, degeaba l-a prezentat oficial, la sesiunea NATO, ca succesor al său, preşedintele Iohannis, impresia de „personalitate înceată” nu mai poate fi ştearsă. De aceea, dl Ciucă și staff-ul său s-au gândit la o reapropiere de USR, în speranţa că votanţii d-nei Lasconi îl vor susţine în runda finală. Apropierea nu are însă nicio valoare, atâta vreme cât votanţii veritabili de dreapta nu îi vor ierta colaborarea cu PSD-ul. Se știe că d-l Ciucă și-a afirmat mereu credința în valoarea tandemului PSD – PNL și în continuarea acestuia, chiar și după alegerile anului 2024.
Pentru cei doi şefi de mari partide, ameninţarea importantă în contextul intrării lor în turul secund al prezidenţialelor vine de la concurența pe care le-o face Mircea Geoană. Dispărut o vreme de pe scena politicii româneşti, el s-a afirmat în relaţiile internaţionale ca Secretar General Adjunct al NATO, funcţie în care s-a plasat fără ajutorul statului român. Retragerea din jocul politic intern i-a folosit, impunându-i o nouă notorietate, mai puţin pătată decât a prezumtivilor săi contracandidaţi. Dar, imediat ce a sugerat că ar aspira la fotoliul prezidenţial, lui Mircea Geoană au început să îi apară „defectele uitate”, începând cu afacerile sale „de familie” din România, și până la plagiatul doctoratului său. Când își va anunţa oficial candidatura, toate acţiunile lui trecute vor fi rememorate și analizate „pas cu pas”.
Probleme legate de „păcatele trecutului” nu se pun în cazul candidaturilor d-nei Elena Lasconi și al lui George Simion, liderul AUR. Venind cu o viziune nouă asupra sistemului politic românesc, d-na Lasconi a ajuns lidera USR-ului după ce electoratul a amendat fosta conducere a acestei grupări. A performat ca primar la Câmpulung Muscel și nu a fost implicată în niciuna din afacerile prin care majoritatea celorlalţi politicieni români s-au compromis până acum. Dacă va reuşi să spargă embargoul mediatic, de care USR-ul a suferit continuu, d-na Lasconi ar putea să îl depășească pe Nicolae Ciucă, șeful „liberalilor PSD”-izați, în opţiunile electoratului de dreapta. O confruntare a ei în finală cu Marcel Ciolacu (sau chiar cu Mircea Geoană) poate avea rezultate surprinzătoare. Propunerile liderului AUR, George Simion, prin care acesta încearcă să se ridice deasupra clasei politice în funcţiune, sunt paseist-utopice, fără fundamentări concrete, având, mai degrabă, rolul de a mobiliza emoţional electoratul. Poziţiile lui împotriva UE și NATO, în numele unui suveranism stimulat de Rusia, în toată Europa, nu îl favorizeză în fața electoratului informat și educat, care este, totuşi, încă majoritar în România. George Simion are, în fapt, ca principal concurent, de aceeaşi parte a baricadei politice, pe Diana Șoșoacă, lidera SOS-ului, a cărei ultimă „performanță” din parlamentul UE a făcut de râs țara. Exaltările ei vor face rău atât suveraniștilor „de bună credinţă”, cât și mahalalei pe care o reprezintă.
Tabloul poziţiilor și tacticilor utilizate de aspiranţii la candidaturile prezidenţiale nu este complet. Până la declanşarea oficială a campaniei pentru şefia statului, lucrurile se pot încă schimba. Electoratul așteaptă oferte credibile, bazate pe realitățile româneşti, oferte care, din cauza calculelor și manipulărilor politicienilor întârzie să apară.
Romanian