Un australian printre lăutari – Tim Meyen: “E multă virtuozitate în muzica lăutărească, dar emoția transmisă e cea care mă atrage”

Cu țambalul, pe străzile Australiei

– Tim, cum ai dat tocmai în Australia de muzica lăutărească, ce coardă sensibilă a atins în tine?

– Nu am crescut cu multă muzică în casă. Nimeni nu cânta, iar părinții aveau doar câteva discuri cu muzică clasică și înregistrări din teatru, de care nu eram deloc atras. Până la 15 ani, pasiunea mea a fost desenul cu cerneală. Dar într-o zi, într-un magazin de muzică, am auzit o înregistrare și am fost foarte atras de sunetul acelui instrument, care era un soi de țambal folosit în Anglia și America, sub denumirea de “hammered dulcimer”. Are corzile mai subțiri ca țambalul și un sunet mult mai ușor. Acum, nu mai îmi place acel sunet, îl prefer de departe pe cel al țambalului, dar atunci nu știam nimic despre țambal, a fost și este în continuare un instrument necunoscut în Australia. Am vrut să aflu cât mai multe despre instrument, am aflat că în orașul meu, Canbera, trăiește o doamnă ce face țambale și mi-am comandat unul. Am fost un autodidact. Am cântat mult pe stradă, cu prieteni din școală, am avut ceva succes și am ajuns să cântăm pe la festivaluri și evenimente, muzici vechi de dans de prin Irlanda, Statele Unite, Scoția. La un festival, am făcut cunoștință cu alți muzicieni tineri, pasionați de muzica ‘klezmer’ – adică muzica tradițională evreiască. Muzica asta are o legătură puternică cu multe stiluri tradiționale din România. Cam în aceeași perioadă (1995-96), am văzut filmul “Latcho Drom’”, cu lăutarii de la Clejani, cântând așa de frumos. Filmele lui Gatlif și Kusturica au avut, și ele, un rol important în crearea unei “nebunii” pentru așa-numita “Gyp­sy music”, în Occident. Astăzi, mi se par cam clișeizate, dar atunci, chiar dacă am știut foarte bine că nu au arătat adevărul, mi-a plăcut foarte mult muzica. Aceste lucruri m-au inspirat și am hotărât să mă dedic serios studiului țambalului. Și mai este ceva. Tatăl meu e german, născut în Berlin, dar pe la 1900, străbunicii au locuit la Galați și Constanța. Stră-străbunicul era inginer, chemat în România de regele Carol I pentru reproiectarea portului Constanța. Fiica lui s-a căsătorit cu un violonist din Galați, ce era tot neamț, dar s-au despărțit și familia s-a întors în Germania, îna­inte de primul război. Asta-i legătura mea cu România în familie, dar nu cred ca mi-a influențat interesul pentru muzică și țară.

Un mare îndrumător: Speranța Rădulescu

– În cele din urmă, ai ajuns ucenic al marelui țimbalist din Rahova, Nicolae Feraru, singurul român premiat de statul american, pentru merite aduse muzicilor tradiționale…

– Paul Giford, un american pe care l-am cunoscut în 1997 la un festival din Minsk (congresul mondial al țambaliștilor) mi-a povestit despre prietenul lui, Nick. Am mers să îl caut la Chicago și îmi amintesc că m-am plimbat ore întregi pe străzi pentru a-i găsi casa. Nicolae a fost foarte prietenos și mi-a povestit mult despre propriul său profesor din tinerețe, Mitică “Ciuciu”. Mi-a făcut o mare plăcere să-l văd din nou în București, anul acesta, după 24 de ani! Arată aproape ne­schimbat! Îmi amintesc că mi-a arătat ceva, un arpegiu destul de complicat pentru un începător. După ce l-am învățat, mi-a zis: “Bun, dacă-ți cere cineva să cânți ceva, să cânți asta și zici că eu sunt profesorul tău!”.

– Apoi ai ajuns la sursă, în România…

– Da, am citit un articol publicat de Speranța Ră­dulescu, i-am scris și m-a invitat la ea acasă, unde am avut onoarea să ascult o repetiție a marilor lăutari Vasile Năsturică și Andrei Mihalache. Pe atunci, vorbeam foarte prost limba română și îi sunt recunoscător Speranței Rădulescu că a avut răb­dare cu mine, deși avea multă treabă. Mi-a făcut cunoștință cu Gheor­ghe Stan din Drăgănești-Vlașca, care a cântat în trupa lui Ion Albeșteanu. El mi-a arătat elementele de bază la țambal, de atunci păstrez o afecțiune aparte pentru țambalul mic. Pe parcursul anilor, am învățat de la mulți lăutari excelenți, printre care trebuie să-i menționez pe Nelu Răducanu, Fane Bobeșteanu, Kalman Balogh din Budapesta, moșul Arpad To­ni din Mureș și familia Zaharia din Mârșa. Între 1997 și 2010, am vi­zitat România de șap­te ori. Când nu eram aici, studiind limba și muzica, am lucrat în Australia, cu mici slujbe, uneori ca grafician (domeniul studiilor mele universitare), uneori ca zarzavagiu, pentru ca era mai ușor să părăsesc serviciul și să călătoresc din nou!

Românește, despre cai și frunze

– Ai insistat să facem acest interviu în limba română. Când ai învățat-o așa de bine?

– Încă nu am învățat limba română atât de bine pe cât mi-aș dori. Am început să o studiez din cărți, îna­inte ca tehnologia să facă mult mai ușor acest proces. Câțiva ani, am vizitat săptămânal un român pentru a vorbi câteva ore. Și m-am forțat să vorbesc cu oricine, a fost greu la început. Mă bucur că am petrecut mult timp cu bătrâni din România, pentru că ei nu se deranjează să se repete! Am învățat și versurile multor cântece, iar asta m-a ajutat, acum pot vorbi mult despre cai și despre fiecare plantă cu frunze verzi.

– Cum te-ai simțit ca străin în casele lăutarilor de la țară și prin călătoriile în România?

– În România m-am simțit mereu bine primit, cu prietenie. Oamenii sunt surprinși că eu cânt la țambal, dar când ne apucăm de cântat cu lăutarii, treaba e treabă și apreciez faptul că îmi spun onest dacă am fost bun sau nu. Trebuie să vorbesc mult despre canguri, șerpi, crocodili și alte animale sălbatice, dar m-am obișnuit. Eu nu sunt un om relaxat, încrezător în sine, așa încât, oricât de bine am fost primit, în casele lăutarilor m-am simțit stingher, ca un străin, am simțit că nu aparțin acelui loc. Dar ce să fac, nici de Australia nu simt că mai aparțin, deci, de ce să nu văd, ascult, învăț ceva care mă interesează, chiar dacă nu sunt în largul meu? În călătoriile prin țară am avut parte de tot soiul de întâmplări și de surprize. Îmi amintesc că am călătorit odată într-un un sat îndepărtat, în Transilvania (se numeste Uila), cred că au fost mulți sași acolo în trecut. Am pierdut aproape toată ziua pe drum și am ajuns în sat când apunea soarele. Nu exista nici pensiune, nici hotel. Am ciocănit la ușa țambalistului, care a fost suspicios în legătură cu povestea mea improbabilă (“Sunt aproape singurul țambalist australian și am venit să vă cunosc!”). Mi-a dat o țuică de o culoare portocalie groaznică, a mormăit că mai fusese “altceva” în butoi îna­inte. Nu și-a turnat un pahar pentru el, dar am simțit că ar fi nepoliticos să nu beau. Am supraviețuit ca să spun acum povestea. Într-un sat din Oltenia, cineva mi-a spus: “Dacă stai la țambalist, ai grijă! E mare bețiv și lovește oamenii! S-ar putea să iei bătaie!”, dar cu mine a fost un domn adevărat. El a fost singurul profesor de țambal care nu mi-a cerut niciun ban pentru lecții. I-am oferit și mi-a zis “Nu-mi dai bani! Sunt îndatorat la toată lumea din satul ăsta. Dacă aud că mi-ai plătit, va trebui să le plătesc înapoi și nu vreau!”.

– Cânți și în Australia muzică românească?

– Da, sunt norocos că am aici un taraf mic, ce se numește Super Rats. Soția mea cântă la vioară. Ea este violonistă de meserie, nu doar amator nebun ca mine. A călătorit mult în România alături de mine. Ea este cea care, demult, m-a invitat să cânt muzică klezmer în formația ei! Așa a început dragostea noastră. Anul trecut a venit în Australia taraful lui Caliu, din Clejani, și am avut plăcerea să-l acompaniez în turneu. În Australia, se cântă diverse muzici tradiționale, pentru că avem o populație de migranți, dar fiecare cântă doar în comunitatea sa. La concertele noastre vin români, dar nu prea mulți. Am o teorie că genul de români care migrează în Australia vor să se rupă, să ducă o viață nouă, nu sunt interesați de muzica tradițională.

– Ce e acel ceva ce te atrage atât de mult la țambal și la muzica lăutărească, încât să străbați lumea, să faci zeci de drumuri pe parcursul a peste 25 de ani?

– Îmi plac detaliile fine, în artă și în muzică. Câteva floricele, un tril. Și mi se pare că muzica lăutărească este plină de aceste detalii frumoase. Da, desigur, există și un element încântător de virtuozitate. Dar lucrurile care m-au atras cel mai mult sunt aceste mici detalii și emoția pe care o transmit. Ar putea fi doar o singură notă la vioară, cu un anumit vibrato, un timbru… sau un falset în vocea unui cântăreț. Sunt detalii minunate tot timpul în muzica asta, de aceea nu mă plictisește niciodată.