Pădurea nebună
Alerg pe tipsia de aur a câmpiei Teleormanului. Cerul e sticlă deasupra mea, soarele arde ca-n deșert. Apoi, fără de veste, pământul se înalță sub mine, mă ridică pe spinarea lui, de parcă un animal de dinainte de potop s-a trezit dintr-un somn de mii de ani. Câmpia a pierit, s-a făcut un deal și o vale lină. Ajung într-un codru de stejari bătrâni prin care s-au perindat rânduri, rânduri de neamuri, veacuri în șir. Cumani și turci, popoare venite din adâncurile stepei, i-au zis “deliorman” “pădurea nebună”, înfricoșați de sălbăticia ei. Dar mie îmi pare nespus de frumoasă și de străveche. Când ies din ea, tipsia de aur a Bărăganului se întinde din nou în nemărginirea ei. La orizont, faleza Oltului pare un zid înălțat în plină câmpie, de parcă râul ar fi vrut să-și facă metereze, să se apere de nemărginirea ei. De sus, din vârful falezei, pădurea care îmbrățișează Mânăstirea Plăviceni se întinde ca o mare verde. Mă afund în ea. Drumul se sucește, se zvârcolește, de parcă nu ar vrea să-i dau de capăt. Scap greu din împresurare, abia când zidurile bătrânei biserici se ridică în fața mea. Prin ferestrele ei privesc patru veacuri de istorie. Am ajuns, dar călătoria mea de-abia începe. Iar începutul este, ca la multe alte lăcașuri închinate rugăciunii, învelit în legende. Va trebui să cobor către ele, împreună cu părintele stareț Teoctist Moldovanu, care știe drumul cu ochii închiși.
Izbăvirea doamnei Stanca
În ziua aceea de vară, doamna Stânca, soția voievodului Mihai Viteazul, venise la o moșie de lângă Olt. Nu știa că un pâlc de turci trecuseră Dunărea, ca de atâtea ori, porniți după jaf. Veneau, prădau câteva sate și se întorceau înapoi, la sud de Dunăre, în imperiul otomanilor, unde blestemățiile lor nu erau pedepsite, ci răsplătite. Cerul i-a dat atunci prin gând doamnei Stanca să se ascundă într-un pâlc de aluni. Scăpată ca prin minune, a vrut să-i mulțumească Domnului, ridicând o bisericuță de lemn chiar pe locul în care se ascunsese. Legenda spune că masa sfântului altar a fost clădită chiar în alunul în care-și aflase izbăvirea. De aici, și celălalt nume sub care este cunoscută azi Mânăstirea Plăviceni – Alunișul. Apoi, anii s-au scurs. Mihai Viteazul a murit ucis lângă Turda, doamna Stanca a băut până la fund cupa suferinței și-a umilințelor și a plecat după domnul ei la doar doi ani. Pe moșia de la Plăviceni a ajuns stăpân marele vornic Dragomir, fiul lui Dobromir, mare ban al Craiovei. Om cu dare de mână, Dragomir a vrut să-și ridice, ca toți boierii, o mânăstire în care să-și doarmă somnul de veci. Și pentru că vremurile erau rele, a transformat micul lăcaș de lemn într-o adevărată cetate, cu ziduri de apărare și o turlă din care puteai nu doar să tragi clopotul, ci și să-ți slobozești săgețile în dușmani. Biserica a făcut-o mândră, din cărămidă roșie, a zidit și chilii și stăreție, în care să poată să tragă la nevoie. Drept ocrotitor al lăcașului l-a ales pe Sfântul Arhanghel Mihail, ale cărui minuni sunt pictate în pronaos. Doar pe el, nu și pe Gavriil, celălalt “voievod al oștirilor îngerești”.
De ce marele vornic nu și-a pus drept hram soborul sfinților arhangheli Mihail și Gavriil întreg, așa cum au toate bisericile ortodoxe, ci a ales un singur arhanghel drept ocrotitor e o taină care s-ar putea desluși printr-o alta. În al șaisprezecelea an al domniei sale, Matei Basarab îl trimite pe ctitorul de la Plăviceni, marele vornic Dragomir, la Alba Iulia, cu o misie sfântă – să-i aducă de acolo osemintele tatălui său, Danciu Vornicul, care pierise la Șelimbăr, luptând alături de Mihai Viteazul. Când Dragomir a mers la Alba Iulia, în 1648, pentru osemintele lui Danciu, cronicarii maghiari spun că în Mitropolia Ardealului se aflau și rămășițele pământești ale lui Mihai Viteazul, mutate de la Turda. Să le fi adus și pe ele vornicul Dragomir, împreună cu osemintele lui Danciu? Părintele stareț Teoctist Moldovanu crede că da, și credința lui se sprijină pe o coincidență tulburătoare și pe un fragment de „Cronică a Transilvaniei”, scrisă de Wolfgang de Bethlen. Iată ce ne spune cronica, apărută la doar doi ani după ce vornicul Dragomir poposise în cetatea transilvană: “Cu trecerea timpului, (Mihai Viteazul avea) să fie adus la Alba Iulia, unde a fost înmormântat în biserica sfântă, și apoi, după o vreme, a fost dus în Valahia Transalpină”. Călătoria vornicului Dragomir la Alba Iulia s-a petrecut la 1648, chiar când termina de zidit Mânăstirea Plăviceni. Unde să fi dus osemintele Viteazului, dacă nu în lavra pe care tocmai și-o isprăvise? Patru veacuri mai târziu, crede părintele stareț, Domnul avea să-i descopere mormântul Viteazului.
Un mormânt cât un mister
Era în toamna lui 2010, și Mânăstirea Plăviceni se pregătea de hram. Starețul era plecat, și călugării împreună cu muncitorii dereticau străvechea vatră monahală, după lucrările de restaurare. Dând foc unor resturi de lemn, înăuntrul mânăstirii, când au îndepărtat jarul, au văzut că pe locul în care fusese vatra, s-a căscat o gaură în pământ, cât să-și vâre mâna făcută pumn. Când băteau, pământul răsuna a gol. Au crezut că găsiseră comoara mânăstirii. În sat se tot vorbea că lavra avusese beciuri adânci, în care boierii își ascunseseră, pentru vremuri grele, galbenii. Când părintele stareț a venit acasă, le-a cerut muncitorilor să sape cu grijă în jurul gropii. Straniu, dar sub scoarța tare a pământului de la suprafață, cel de dedesubt era afânat. L-au îndepărtat repede, iar pe fundul a ceea ce ei credeau că e un beci, au aflat un mormânt zidit de jur împrejur. La mai bine de un metru, au găsit osemintele, galbene ca ceara. Le lipseau capul, mâinile și câteva coaste. “Când am văzut că trupului îi lipsește capul, mi-a trecut prin minte – «Oare nu o fi acesta chiar trupul lui Mihai Viteazul?». M-a nedumerit însă lipsa mâinilor. Nu știam ca domnitorului să-i fi fost tăiate. Preasfințitul Galaction a spus să ne rugăm, ca să ne descopere Dumnezeu ale cui sunt aceste oseminte. Apoi au mai venit pe la mânăstire istorici, care mi-au spus că trupul lui Mihai fusese căsăpit pe Câmpia Turzii, ceea ce am citit și eu, mai apoi, în documentele vremii, la cronicarii maghiari, deci este posibil ca să-i fi fost tăiate și mâinile. Când am citit și că trupul i-a fost adus de la Alba Iulia «în Valahia Transalpină», gândul că acestea sunt osemintele domnitorului s-a întărit. Am și publicat toate aceste documente. Eu cred că Dragomir Vornicul a adus aici trupul lui Mihai Viteazul. Nu există acte pentru asta. Dar eu iubesc trecutul și aș vrea ca el să nu se șteargă, noi, românii, ar trebui să ținem de el. Pentru mine, Mihai Viteazul este sfânt, eu cred că el mă ține aici. Îi aprind mereu candela și îi spun în fiecare săptămână acatistul. Și mi-am rugat călugării ca, după ce mor, să așeze în mormântul meu și racla cu osemintele aflate aici. Să stea în mormântul din biserica nouă, până când istoricii se vor pune de acord asupra lor”.
Patru veacuri de frumusețe
Se lasă seara. Soarele, care cade acum pieziș, nu și-a pierdut din dogoare, încă ne potopește, de parcă am fi în deșert. Mă îndrept împreună cu părintele stareț Teoctist, spre vechea incintă a ctitoriei lui Dragomir. Trecem pe sub turla străveche, din al cărei trup falnic ghicesc măreția ctitoriei lui Dragomir, pe care vremurile nu au putut-o răpune cu totul. Din curtea cu zidurile roase de vremuri, îmi închipui vechea mânăstire ca pe o cetate, prin care, acum patru veacuri, treceau, fâlfâindu-și rasele negre, călugării. Când și când, dacă trebile domniei îi îngăduiau, Dragomir vornicul trăgea aici pentru a-și petrece verile în liniște. La primejdii, dacă turcii treceau Dunărea pentru jafuri, starețul zăvora porțile, iar pe metereze puteau urca oșteni iscusiți, în stare să țină piept unei bande de hoți. Intrăm în biserică, și încă din pronaos văd seria de fresce, închinate minunilor arhanghelului Mihail. Doar lui, nu și lui Gavriil. De pe pereți, mă privesc patru veacuri de frumusețe, pe care astăzi o regăsești cu greu, chiar și în biserici. Icoanele celor de demult sunt dumnezeiești. Simți și vezi asta, din privirile și gesturile sfinților, din trupurile lor încremenite în extaz, de parcă Hristos ar fi în fața fiecăruia și L-ar privi. Fiecare icoană e o rugăciune întrupată, care te prinde în ea și te urcă până la cer. Ici, colo, la baza frescelor, sunt multe nume scrijelite adânc, răni de neșters pe obrazul sfinților și al lui Hristos. Sunt făcute de țăranii de aici, nu de păgâni. Așa au crezut ei că-și vor găsi nemurirea, dar au pierit toți (așa spune tradiția satului), de morți năpraznice. Unul dintre ei, un tânăr, îmi spune părintele, a fost călcat de mașină la scurt timp după ce și-a săpat numele în frescele Plăviceniului. Ies din biserică, încărcat de frumusețe și apăsat de tristețe. Picturile de aici ar fi fost, în orice stat european, așezate sub sticlă.
Părintele stareț Teoctist a reușit, cu puținele lui mijloace, să acopere sfântul locaș temporar, iar acum așteaptă mila statului. “Pe mine m-a trimis în Episcopia Alexandriei și Teleormanului Preafericitul Teoctist. Când am venit la Plăviceni, pe 15 aprilie 2002, și am dat colțul pădurii și am văzut ruinele mânăstirii, cu animale și mărăcini în ele, m-am speriat. Nici nu mai arăta a biserică. Mi-a venit însă un gând în minte – «Dacă am ajuns până aici, înseamnă că asta e voia lui Dumnezeu. Că nu poate să mă trimită dracul să ridic o mânăstire!» Așa că am rămas. În biserică, sătenii își adăposteau vitele, că zidurile țineau umbră. Era plină de pământ și de mizerii. În 1920, au plecat de la Plăviceni ultimii viețuitori, iar în anii 50, când au fost alungați călugării din mânăstiri, unii, așa mi-au spus oamenii, s-au aciuat aici pentru un timp, pentru că încă mai erau chilii în picioare, iar biserica era întreagă. Dar la cutremurul mare din 1977, turla bisericii s-a prăbușit, iar slujbele nu au mai putut fi ținute. Sătenii au venit și au luat acoperișul bisericii și chiar cărămizi din ziduri. De atunci, cred că au și început să intre animalele în biserică. I-am spus Preasfințitului că e un loc părăsit, dar e un loc în care poți să faci ceva, dacă vrei. Și am făcut”.
Părintele stareț Teoctist e scurt la trup și vânjos. A intrat de tânăr la Mânăstirea Neamț, în 1982. E călugăr de o viață de om. O viață care la el a avut și suișuri, și coborâșuri. În anii 90 a avut o ispită și a părăsit mânăstirea, rătăcind pribeag prin străinătate. Plăviceniul este locul în care a ales să își trăiască ridicarea din cădere, iar tot ce a construit a construit pe această temelie a pocăinței.
“Viața e frumoasă, dacă nu-ți dorești multe de la ea!”
– Părinte stareț, ați intrat în călugărie acum 42 de ani și vă văd mereu cu zâmbetul pe buze. Ați aflat, în răstimp, secretul fericirii?
– Ca să fii fericit, trebuie să fii obișnuit cu greul. Eu unul iubesc și natura. Până la nebunie, aș putea spune. De multe ori, am stat și singur aici, în mânăstire, o dată doi ani, altă dată un an, pentru că la noi e destulă austeritate, iar părinții nu rezistă întotdeauna. Trebuie să fii tare în credință și în dragostea de Hristos, ca să rămâi aici. Să fii încrezător că poți să faci ceva și să și faci, altfel nu reziști, că vine pedeapsa lui Dumnezeu, prin mustrarea de conștiință, apoi îți pierzi pacea și, în cele din urmă, vine și vrăjmașul și te ispitește. Mie mi-a plăcut să fiu singur, așa de bine mi-a fost, că și acum mă mai bate câteodată gândul să plec prin munți. Nu îmi e greu, și nici frică nu îmi e de singurătate. Nu are cine să mă supere, dacă mă rog. Dacă nu mă rog, vine ăla urâtul și-mi tulbură liniștea. Eu, ca om, nici nu-mi doresc multe și de aceea cred că Dumnezeu îmi dă liniște și pace. Știți, viața e frumoasă dacă nu-ți dorești multe de la ea. Că Domnul nu te lasă niciodată să nu ai, îți dă cât îți trebuie. Și e bine să trăiești așa. Dacă te străduiești să ții voturile călugăriei, vei fi fericit! Chiar dacă se întâmplă să cazi în păcate, trebuie să te ridici. Am avut și eu ispitele mele, îmi aduc și acum aminte de primii mei ani de călugărie, la Mânăstirea Neamț. Un părinte bătrân de acolo, care pot spune că mi-a fost prieten, deși el avea 80 de ani, iar eu 20, mi-a zis așa: “Frate, dacă nu o să mai poți purta haina asta a călugăriei, prinde-o de un colț și târăște-o după tine, dar de lepădat, să nu o lepezi niciodată!”. Nu am să uit sfatul lui, cât voi trăi. Eu nu știu dacă sunt sau nu un călugăr adevărat, dar știu un singur lucru – că sunt fericit!
În loc de epilog
Când am plecat de la Plăviceni, seara se lăsa peste mânăstire. Mormântul în care părintele stareț Teoctist crede că a fost înmormântat Mihai Viteazul e învelit cu drapelul României, iar soarele apusului îi dă tricolorului o strălucire venită de pe altă lume. Plec de aici, cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Sunt sau nu osemintele descoperite, ale domnitorului primei uniri? Hramul atât de neobișnuit al mânăstirii, închinat doar arhanghelului Mihail, ar spune că da. Dar dacă aici a fost îngropat trupul Viteazului, cum de nu e în mormânt niciun înscris, nicio piatră care să vorbească despre asta? Va fi fost mormântul lui Mihai Viteazul jefuit după înmormântare, ca atâtea altele? Poate că nu vom afla niciodată răspunsul la aceste întrebări. Sigur este că în fiecare an, pe 9 August, ziua când Mihai a fost ucis mișelește, din toată țara vin pelerini. Printre ei, militari de rang înalt, oameni de cultură, dar și simpli credincioși. Îi fac domnului primei uniri slujbă de pomenire, iar apoi, acatistul. Poate că această dragoste a lor pentru marele domnitor e tot ceea ce contează. Prin ea, domnul Ungrovlahiei, al Ardealului și al Moldovei e veșnic viu.
Foto: Cristian și Sofian Curte
Romanian