• Este unul dintre cei mai apreciați actori români, activ pe scenă, dar și în viața publică. Vedetă incontestabilă a Teatrului Național din București, bate toată țara și toată Europa, cu minunate spectacole. L-am provocat la un dialog despre teatru, politică și starea națiunii •
„Ostermeier este un regizor mare, dar nu am descoperit teatrul cu el”
– În stagiunea care tocmai s-a încheiat, ai jucat inclusiv în regia lui Thomas Ostermeier, un regizor iconic al Europei, care a venit și a montat, la Teatrul Național din București, spectacolul cu piesa „Hedda Gabler”.
– Da, dar nicio secundă nu simțeai că lucrezi cu o legendă. Nu a venit cu fițe sau cu figuri. A lucrat cu dragoste și grijă față de actori. Și aș vrea să spun de la început că nu ne-am uitat siderați la Ostermeier, de parcă nu s-ar monta și în România spectacole mari. Nu. Pot să spun oricând și cu toată inima, că și noi avem regizori de talia lui Ostermeier. Am lucrat cu el într-un timp extrem de alert, am terminat spectacolul, practic, în două săptămâni. A știut foarte bine ce vrea. Sigur că spectacolul este un remake, el l-a mai montat în Germania, acum 20 de ani, dar a descoperit lucruri noi lucrând cu noi. Chiar dacă sună a laudă, a fost o echipă extraordinară de actori, de care și el s-a mirat. Nu știu ce crezuse, dar am lucrat atât de bine și de eficient, că la un moment dat ne întreba și el: „Spectacolul e gata. Premiera e peste două săptămâni. Noi ce mai facem până atunci?”.
– Faptul că nu vă cunoștea dinainte și, totuși, a lucrat atât de bine cu voi, e o validare. Din câte știu, a venit, pur și simplu, și a dat un casting, ca atunci când erați debutanți…
– Da. A ales niște actori după poze și după referințe, vreo 14-15 oameni, pe care i-a chemat apoi la casting. A fost un sentiment foarte straniu să dai casting în fața unui regizor care chiar nu te știe deloc. A vrut să vadă cât de receptiv ești, cât de atent la indicații. Mi-am dat seama că lui nu îi plac actorii care lucrează în transă, ăștia trăiriști. Îi plac actorii cerebrali. Cei care imediat ce regizorul spune „stop” revin la normalitate. Îmi place să cred că mă număr și eu printre ei. Oricum, situația a fost foarte excitantă, pentru că lucram cu un regizor mare, deși eu am mai lucrat și cu Afrim și cu Purcărete, nu era ca și cum inventa el roata.
– Cum a fost colaborarea cu el?
– Nu am descoperit teatrul cu Ostermeier. Este un regizor mare, fără îndoială, dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost atmosfera de lucru. E adevărat că de el s-a avut mai multă grijă. De exemplu, a avut decorul din prima zi de repetiții, adus de la Berlin, decorul în care s-a jucat spectacolul de acum 20 de ani. Regizorii noștri nu beneficiază de luxul ăsta. Au venit și mașiniștii din Germania. Ne-am validat cu ocazia asta din nou școala românească de teatru. E o școală foarte bună, avem actori buni. Nu suntem sub nivelul mării, cum ne place nouă să ne dăm victime, dar perspectiva asta, a lucrului cerebral, și nu visceral, cum facem noi, care avem la bază școala rusească, mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult luciditatea asta în scenă, nelăsatul lucrurilor la întâmplare. E un spectacol gândit matematic. Nu poți să faci o pauză când vrei tu, ci când trebuie. Actorul e o ființă care se crede foarte creativ și de multe ori bagă de la el: „Așa am simțit azi”. Ei, la Ostermeier așa ceva nu se poate. La el, actorul trebuie să justifice traseul dat de regizor la milimetru. Și atunci nu ai surprize. De aia cred că se degradează unele dintre spectacolele românești. Pentru că actorul face cum simte. Și, uneori, cum simte el nu e bine. Mă iau inclusiv pe mine de exemplu. Iar pentru actori genul ăsta de spectacol e foarte ușor. Pentru că știi în permanență ce faci. În plus, ne-a zis: „Veniți din prima zi cu textul învățat”. La noi, mai repetăm cu textul în mână, ne mai suflă sufleurul, mai înlocuim cuvinte. În teatrul românesc lucrăm mult în zadar, adică muncim două luni jumate la un spectacol care s-ar putea foarte bine face într-o lună.
– Lauzi teatrul matematic, dar e foarte importantă și emoția. Joci, de pildă, în două spectacole de-ale lui Radu Afrim, „Repetiție pentru o lume mai bună”, de la TNB, și „La câțiva oameni distanță de tine”, o coproducție a TNB cu Centrul Cultural din Bistrița. Sunt două spectacole intense și foarte-foarte emoționante.
– Și Radu Afrim este acum într-o zonă foarte centrată pe actor, cu multă atenție pe personaje, pe poveste… Radu rezonează foarte mult cu poveștile de familie, cu dramele adolescenților care nu se regăsesc în familiile dezbinate și în societatea dezbinată. Îmi place extrem de mult spectacolul de la Bistrița. Și, desigur, și „Repetiție pentru o lume mai bună” îmi place la nebunie, mai ales că joc un personaj care nu mi se potrivește. M-am și mirat că m-a distribuit pe mine. Pentru că nu sunt un bărbat fatal. Un bărbat căsătorit, divorțat, nu mă vedeam în rolul ăla. Radu a avut mult curaj să mă distribuie în acel rol. Nici eu, nici colegii mei nu credeam că voi fi în stare.
– Joci un bărbat matur, în vreme ce specialitatea ta sunt adolescenții sau bărbații foarte tineri.
– Eu am 46 de ani, așa că după vârsta din buletin, sunt mai mult decât matur, dar în interiorul meu nu prea se simte maturitatea asta și eu mă simt în capul meu ca un puști și fac numai prostii, dar acolo, da, joc un bărbat matur, divorțat, cu aventuri, cu drame din copilărie, cu tot felul de probleme, dar cu o poveste spusă cu foarte mult umor, așa cum face Radu.
„La toate teatrele, biletele se vând ca la balamuc”
– În schimb, la Bistrița, joci un adolescent.
– Da, așa cum mă simt eu. De fapt, eu cred că sunt un om fără vârstă. La Bistrița m-am bucurat enorm să fiu într-o echipă extraordinară, cu Mirela Oprișor, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Marius Bodochi (care face, după părerea mea cel mai bun rol al lui), Ștefan Iancu. Da, joc un adolescent, și fiind singurul adolescent din teatrul românesc, mai fac și sacrificii, de exemplu, nu am mai mâncat de multă vreme cartofi prăjiți, trebuie să-mi mențin silueta.
– Mi se pare că Teatrul Național din București e într-o formă bună.
– Da, și mi se pare foarte ciudat că nu prea primim nominalizări la UNITER. Bine, eu nu prea cred în chestiile astea. Și pe voi, criticii, prefer să vă am mai curând de prieteni, decât de critici, dar nu e un semnal bun, nu se poate să nu remarci în ce moment bun e Teatrul Național. Nu e just. Se fac lucruri bune, și dacă nu sunt băgate în seamă, artiștii se simt nedreptățiți. Sigur că noi, ce facem, facem pentru public și în toate teatrele biletele se vând ca la balamuc. Când se pun la vânzare biletele la spectacolele lui Afrim, se epuizează în câteva minute. Iar mie acum îmi place să joc. Am ajuns la vârsta la care nu mai trebuie să conving pe nimeni. Joc cu plăcere, cu bucurie, mă bucur și când greșesc uneori. Mă și gândesc ce fraier eram în tinerețe că aveam nevoie de validare. Acum vreau numai să joc.
– TNB e casa ta, dar joci într-o mulțime de alte proiecte.
– Da, joc în toate orașele, în toate cătunele, și nu cred în ideea aia că ți se alterează talentul dacă faci și teatru comercial. Uite, eu sunt cel mai bun exemplu. Joc și teatru comercial, și asta nu m-a afectat. Și care e problema, dacă actorul are și el bani? Foarte bine. Să aibă. Ca orice alt om din societate, nici actorul nu trebuie să fie muritor de foame. Atâta timp cât își face treaba cu pasiune, cinstit, cu discernământ, cu profesionalism, cu seriozitate, nu trebuie să fie muritor de foame.
„Nu vreau să mă conducă toți agramații”
– Politica te mai interesează?
– Nu mă mai interesează, dar sigur că nu vreau să ajungă AUR la putere și mă bucur că nu a ajuns domnul Piedone primarul Bucureștiului. L-am urmărit la o emisiune și cred că a făcut zece dezacorduri gramaticale în cinci minute. Nu vrei așa conducători. Unii mă certau: „Iar l-ai votat pe Nicușor, care nu a făcut nimic pentru teatre”. Păi țin să le amintesc oamenilor că teatrele nu sunt cele mai importante lucruri de pe fața pământului. Și că într-un oraș e mai important ca locuitorii să aibă apă caldă, să aibă spații verzi, să circule civilizat. Un oraș trebuie să funcționeze. Și eu m-am certat cu el, când cu Teatrul Metropolis, dar asta nu m-a orbit atât de tare încât să nu recunosc că, dintre toți candidații, are cea mai curată carte de vizită. Eu nu vreau să mă conducă toți agramații. Lipsa de cultură se vede în alegerile noastre.
Romanian