PAUL CIUCI (Formația COMPACT): “Coborâșul vieții e la fel de greu ca urcușul. Trebuie să fii atent unde pui piciorul”

Vocea nu se vinde la kilogram

– E Iulie, miez fierbinte de vară, tot omul caută umbra, ba la munte, ba la mare, ba prin “stră­i­nă­tățuri” sau măcar la căsuța de la țară… Ție, însă, pare să-ți priască dogoarea: a fost marele concert din Iunie, de la Arenele Romane din București, acum urmează multe alte concerte prin întreaga țară. Te-ai certat cu vacanța?

– Dar așa e bine pentru un artist, nu? E situația ideală! Că dacă nu e prins, rămâne să fie artist doar în baie. Zic “în baie”, fiindcă acolo vocea sună cel mai bine, are un fel de reverb natural. Îți spun din proprie experiență. Baia e studioul meu. Sau, uneori, mai rar, mă duc și repet în Salina din Turda: spațiul e generos, iar condițiile sunt excelente pentru plămâni. Fac și exercițiu, și un tratament de întreținere: îmi place să am grijă de acest dar primit de la Dumnezeu. Că nu te poți duce la piață să ceri “Dați-mi două kilograme de voce!” sau “Dați-mi de cinci lei ureche muzicală!”, astea sunt daruri date de Dumnezeu. Sigur că n-am fost întotdeauna așa de grijuliu cu vocea mea, da’ odată cu maturizarea, m-am trezit. Așadar, cum spuneam, faptul că eu și colegii mei din Compact suntem prinși cu treabă în plină vară, e de bine. Plus că, vezi, munca asta, pe care-o fac de vreo patruzeci și ceva de ani, are două roluri: îmi și asigură existența, și mă și bucură, fiindcă e ceva ce fac cu plăcere, fără efort. Deci, e perfect că alții sunt plecați în vacanțe, iar eu cânt.

– De zece ani te-ai mutat de la Deva la Târgu Mureș. Cum arată vara un oraș din Ardeal?

– Să știi că aș putea să-ți vorbesc despre aproape toate orașele din România, că aproape în fiecare weekend sunt în alt oraș. Despre Târgu Mureș pot să-ți spun că e curat, fără multă agitație, tihnit în stil ardelenesc, are cofetării și baruri cu terase cochete, are și un ștrand foarte mare, un loc de recreere extraordinar de bine întreținut și e un oraș cu oameni liniștiți, în care ungurii și românii trăiesc foarte, foarte bine și armonios împreună, chiar dacă unii vor să facă situația explozivă, prin declarații în presă și prin atitudine: realitatea e cu totul alta. Eu, de-asta nici nu mă prea uit la știri sau la dezbateri politice la televizor: tocmai ca să nu mă enervez. Îmi place să mă uit la Animal Planet, Paprika și History Channel. Și, evident, acum m-am uitat și la meciurile echipei României în Campionatul European! Așa­dar, Târgu Mureș e un oraș foarte plăcut și foarte îndepărtat de clocotul Bucureștiului. Eu mi-am făcut toate vacanțele mari, dintre anii 1960-1964, în București, stând câte trei luni la mătușa și la unchiul meu, și tot în București, ulterior, după 1990, am și trăit nouă ani: e un oraș care îmi place, dar Bucureștiul de azi nu mai seamănă cu acela din amintirile mele din copilărie. Atunci, Bucureștiul încă mai era Micul Paris: era cel mai frumos oraș pe care l-au văzut ochii mei! Și, crede-mă că și copil am călătorit mult, căci tatăl meu a fost șofer profesionist și-i plăcea să mă ia cu el în delegații, deci, am vizitat din copilărie toate orașele mari din țară, aveam termen de comparație.

“Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”

– Odată și-odată, când pleci și tu în vacanță, încotro te îndrepți?

– Sunt un tip mai visător, mai romantic, și întotdeauna merg cu bucurie la casa părintească din Câmpia Turzii. Mă leagă atâtea amintiri de acel loc! Putem să dăm o fugă acum până acolo și-o să-ți fac un tur al locurilor încărcate de emoție afectivă: locul unde, la nouă ani, am învățat să cânt melodia “San Francisco”, a lui Scott McKenzie; locul unde, la paisprezece ani, i-am întâlnit pe colegii mei din trupa “Telegraf”… Iar casa în sine, pe care o iubesc, e bine îngrijită: în ea locuiește un prieten de-al meu foarte bun, un prieten din copilărie, deci, n-am lăsat-o să moară. Pe de altă parte, nicăieri nu-i mai bine ca acasă, adică în locul tău “de bază”. Mai ales că, de fapt, eu nu stau chiar în oraș, în Târgu Mureș, ci undeva în proximitate, în Sângeorgiu de Mureș, unde s-a retras multă lume, pentru că e o zonă superbă, unde există încă natură. După o viață la bloc și prin hoteluri, am hotărât c-a venit timpul să stau “la casa mea”. Agitația anilor din tinerețe, trebuie să recunosc, a trecut, așa cum e și natural. Acum nu mai am poftă să pierd nopțile ca pe vremuri, să stau până la cinci dimineața prin cluburi. Și, mai ales după ce termin turneele lungi, nimic nu mă bucură mai mult și nu mă încarcă mai tare decât posibilitatea de a mă refugia în curtea mea sau în păduricea din spatele casei: am descoperit locurile unde vin căprioarele, am descoperit locurile frecventate de iepuri, de șoimi… Ce vacanță poate să fie mai plăcută pentru suflet decât să mă plimb prin pădure cu cei doi câini ai mei ori, acasă, să mă las mângâiat de ei și de cele două pisicuțe?! Știi cât de bine îmi face, de pildă, să stau de vorbă cu Ava, cățelușa mea ciobănesc german, cu blana neagră, precum pana corbului?! Recunosc: sunt o ființă rațională, dar iubesc cu-adevărat natura și animalele: Ava m-a învățat. De la ea am înțeles că nu trebuie să privesc doar în sus, ci că e important să mă uit și la cei cu patru lăbuțe, cu codiță, cu blăniță, cum or fi ei…    Iubesc toate animăluțele. În afară de șerpi, păianjeni și gândaci. Nu le fac vreun rău nici lor, dar nici nu pot să spun că-i iubesc.

– Dar când pleci în turnee, cum e? Ai ochi să vezi și locurile în care ajungi? Te inspiră?

– Nu știu dacă neapărat locurile prin care am trecut mă marchează, cât situațiile cu care m-am întâlnit. Locurile sunt, mai curând, fundalul, situațiile sunt cele care au contat, mai ales că, în majoritate, ele ne sunt comune tuturor, deci, cu ele rezonăm aproape toți: prietenia, loialitatea, ipocrizia, trădarea etc. Alteori, mă inspir din cărți sau din istorii pe care le citesc. De pildă, Ghilgameș, cel aflat în căutarea vieții eterne, a fost un important izvor creativ pentru mine. Sau cartea noastră de căpătâi, Biblia, m-a inspirat foarte puternic: ții minte melodia “Profetul”? Însă, la mine, procesul de creație e unul relaxat: îmi vin idei, dar nu mă agăț de ele cu disperare. Cele bune rămân și mă vizitează și a doua zi dimineață, deci știu că sunt valoroase, celelalte dispar rapid și-atunci trec la altă idee. Pur și simplu, n-a fost să fie! Cam așa gândesc…

– În studioul de înregistrări ai intrat în perioada asta? Ce pregătești?

– Lucrez doar la niște idei. Nu e vorba de un nou album. Că multă lume mă întreabă “Pe când următorul album?”. Noi avem deja jumătate din el făcute, iar melodiile le cântăm în concertele noastre. Întârzierea a fost cauzată de niște factori de producție, de unele promisiuni neonorate de unii sponsori… Dar situația o să se remedieze. Doar cu organizarea am avut probleme. În rest, totul e bine: trupa e închegată, eu și colegii mei ne simțim ca un grup adevărat de prieteni. Adică, nu suntem împreună doar ca să cântăm, ci suntem și prieteni: sinceritatea fiecăruia dintre noi e oglindită de toți ceilalți. Dovadă că, dacă mă uit pe calendar, stăm împreună mai mult decât stă fiecare cu familia lui. Sigur, uneori familiile vin cu noi în turnee, dar nu întotdeauna, din cauza serviciilor și a altor obligații. Da’ noi, împreună, oricum ne simțim extraordinar de fain!

– Și ce urmează punctual, în vara și toamna asta?     

– Avem contractate multe concerte, despre care, cei care se ocupă de site-ul nostru, oferă toate informațiile. Concertele – slavă Domnului! – apar și tot apar, de nici nu putem să onorăm toate solicitările. Recent, cineva ne-a dorit foarte tare pentru un concert… I-am spus: “În data respectivă nu putem, că am semnat contract pentru un alt concert, în alt oraș, la 300 de kilometri distanță.” La care omul a replicat: “Da’ atunci nu puteți să vă împărțiți? Doi să mergeți acolo și doi să veniți aici?” (râde) Și apropo de împărțitul în două, trebuie să-ți povestesc ceva, o boacănă pe care am făcut-o la un moment dat. Aveam un concert în Comarnic. Atât știam: Comarnic! Eu și toboșarul am plecat la Comarnicul din sudul țării, cel din județul Prahova, iar ceilalți doi colegi ai noștri s-au dus întins la un alt Comarnic, din Moldova. Nici unii, nici alții, nu înțelegeam de ce nu mai apăream: ne-am lămurit când ne-am sunat și ne-am dat seama că adresa știută de fiecare era alta. (râde) Evident, concertul acela a fost ratat, că nu mai aveam cum să ne reunim în timp util.

“Îmi doresc ca statul să se trezească până nu ne pierdem toți tinerii”

– Ai pomenit mai devreme de familie. Cum o armonizezi cu turneele tale ?

– Acordul familiei, în cazul meu acela al partenerei mele de viață (că nu suntem căsătoriți), e neapărat necesar. Altfel, lucrurile n-ar funcționa. Dar ea e foarte înțelegătoare…

– Vanessa, fiica ta, ce mai face?

– Vanessa are acum 27 de ani și e în Cluj, a terminat și Masteratul la Universitatea de Artă și ­Design, are un Green Card pentru America și oscilează între America și România. Până la urmă, va trebui să aleagă. Eu n-am vrut s-o influențez în nici un sens, fiindcă întotdeauna am lăsat-o să facă ce a dorit, ce a simțit ea. Am învățat din experiența proprie: când mi s-a impus să fac ceva ce nu doream, am refuzat. Și bine am făcut! Credința mea este aceea că atunci când te naști, destinul îți e deja hotărât, deciziile tale contează doar în măsura în care alegi între bine și rău. În opinia mea, firul vieții fiecăruia dintre noi e deja trasat… Deocamdată, Vanessa mai încearcă să-și croiască drumul aici, acasă, dar pare a se lupta cu morile de vânt, așa cum pățesc mulți dintre tinerii de azi. Ceea ce pe mine mă revoltă! Statul român cere absolut totul, dar oferă foarte puțin, aproape nimic. Azi, tinerii termină o facultate, dar apoi nu li se mai arată nici o cale. Pentru a termina facultatea se plătesc taxe, pe care oficialitățile le încasează bucuroase, apoi, însă, le întorc spatele acestor copii, nu-i mai interesează de soarta lor. Ca și în alte domenii, și în sfera designului, loc pentru tinerii talentați și muncitori nu pare să existe. Sunt găști, cluburi din astea “exclusiviste”, în care intri doar prin șpaga cuiva sau prin intervenția cuiva: asta e realitatea, pe care nimeni n-o contestă, dar toți ne facem că n-o vedem. Iar problemele statului român sunt multe și dureroase, nu e numai asta… Și cel mai grav este că, din cauza tuturor acestor probleme, cei care vin din urmă, ce fac? Uite ce fac: pleacă din țară! Ceea ce e posibil să facă și fiica mea.

– Răspunsul tău îmi aduce aminte de o discuție a noastră anterioară, în care ai povestit că te-ai întors în România mai întâi din America, și apoi din Olanda, fiindcă ți-era dor de mama, de prieteni, dar, la fel de important, ți-era dor de țara ta. Azi mai ești la fel de atașat de România, date fiind toate problemele la care tocmai te-ai referit?     

– Da, sunt la fel de atașat! Asta nu s-a schimbat deloc. Fiindcă, pentru mine, România înseamnă amintirile mele – locul unde m-am născut, străzile pe care am umblat, oamenii valoroși pe care i-am cunoscut… Mai înseamnă pământul ăsta, natura… Mă dezamăgește calitatea vieții de aici, mă dezamăgește statul român, care te amână, te fură, te păcălește, te zăpăcește de cap, mă dezamăgește faptul că, uite, la alegeri, n-ai posibilitatea decât să alegi răul cel mai mic, nu vezi un bine curat, dar toate astea nu pot să-mi anuleze dragostea de țara mea, nu pot să-mi anuleze emoția pe care o simt când văd tricolorul și aud imnul cântat în competiții sportive sau la festivaluri culturale internaționale. Îmi doresc (și sper din tot sufletul) ca statul român – care are atâtea fețe, ca nici nu știi de unde să-l apuci! – să se trezească la timp, până nu ne pierdem toți tinerii. Că, dacă mă pierde pe mine, nu e mare pagubă. Eu am trecut deja vârful dealului, sunt la coborâre, dar trebuie să ne păstrăm generația asta, între 18 și 20 de ani, care nu vede nici o altă soluție, decât plecarea din țară: acești tineri sunt complet dezorientați, sunt asemenea pasagerilor de pe un vapor care nu văd nimic la orizont, nu știu nici măcar unde e nordul. Care e portul unde ajung ei?

– Tinerii de azi sunt foarte diferiți de ceea ce a fost gene­ra­ția noastră. Cum te simți în societatea lor?

– Cum spuneam, eu am trecut de jumătatea vieții, acum sunt la coborâș, care, în paranteză fie spus, e la fel de greu ca urcușul, că la urcuș trebuie să ai tracțiune bună, iar la coborâș trebuie să ai frâne bune, deci, în ambele cazuri trebuie să fii atent unde pui piciorul. În ce privește întrebarea ta, uite, la con­cer­te, și cele din țară, și cele din străinătate, eu văd două generații: cei de vârsta mea și tinerii, care ne-au descoperit datorită părinților sau chiar bunicilor, și care manifestă și gust, și apetență pentru muzica noastră, și deschidere, în ciuda diferențelor de vârstă. Schimbarea și diferențele dintre generații sunt ceva firesc, important este ca între generații să existe, totuși, o le­gă­tură, să nu se creeze o prăpastie imposibil de trecut. Noi, cei din generațiile mai vechi, trebuie să nu ne mai agățăm atât de mult de “pe vremea mea”, iar tinerii trebuie să aibă deschiderea de a privi și spre trecut, că de acolo pot, totuși, să ia multe lucruri bune. Dacă ei se încăpățânează doar în “lumea începe cu noi”, normal că nu au repere, că sunt debusolați, dezorientați, iar unii, din ce în ce mai mulți, din păcate, își găsesc refugiul în droguri, în lumea ireală pe care ți-o creează ele. Însă, în mare, eu accept tineretul, așa cum este el, mă simt bine printre tineri – cu condiția să nu fie obraznici (bine, obrăznicia mă deranjează indiferent de generație) și să nu înceapă fiecare propoziție cu “Eu”. Și le accept și greșelile, dacă ele nu duc la ceva tragic sau dramatic. Iar în muzică, aplicat vorbind, există multe voci tinere frumoase, există performeri tineri de înaltă clasă! Doar că nu toți mai sunt în România. Uite, de exemplu, în Norvegia mi se pare, la varianta lor a emisiunii “Vocea”, câștigător a fost un român, iar președinta juriului i-a spus: “Ai câștigat concursul acesta din Norvegia. Românii n-au știut ce valoare au acolo, ca să te păstreze?”.   

– Așadar, tu privești spre viitor cu…?

– Deși sunt un romantic și un visător, eu nu fac planuri de viitor, decât pe termen foarte scurt, iar întotdeauna ceea ce îmi propun e realizabil. Și mereu folosesc timpul prezent, nu timpul viitor: dacă apelez la formularea “voi face” sau “voi merge”, acel “voi” îmi îndepărtează instantaneu țelul, așa că prefer să folosesc timpul prezent “fac”, “merg” “peste două ore” sau, cel mai târziu, “peste două zile”. Așa, proiectând totul în prezent, în proporție de 80-85%, ce îmi propun se împlinește. Iar la modul general, privesc spre viitor cu speranță, că nu îmi dau voie să văd viitorul altfel. Speranța moare ultima!

Foto: Mihai Benea (1), Shutterstock (1), Getty Images (1)