Eroii copilăriei
– Într-un concert aniversar organizat la Arad – dedicat aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Avram Iancu, ai împărțit scena cu artişti pe prim rang ai folclorului românesc. În plină globalizare, Țara Moților „o ține pe-a ei”, celebrându-și tradiția și eroii. Cum se explică patriotismul ăsta, pe care multă lume îl consideră depășit?
– Se simte globalizarea şi la noi, în Țara Moților, dar, aşa cum spuneați, patriotismul pare să fie încă deasupra acestei tendințe. Eu, unul, în spiritul lui am fost crescut, motiv pentru care cred că naționalismul este la el acasă în Munții Apuseni. Tata, Nicolae Furdui Iancu, a devenit cunoscut mai degrabă prin cântece istorice, decât prin muzică populară de joc. El, Veta Biriş, Ioan Bocşa, Sava Negrean Brudaşcu şi alți mari artişti ai Ardealului au cântat mereu muzică patriotică. De când m-am născut, în casa bunicilor și a părinților mei, auzeam tot timpul cântece cu Horia și Iancu, ei au fost supereroii copilăriei mele. Când ne jucam, noi nu eram nici Superman, nici Spiderman, ci Horia și Iancu, doi eroi ai neamului care s-au sacrificat pentru idealuri şi drepturi ce le erau încălcate românilor. Ce poate întruchipa mai bine ca ei imaginea de erou? Ar fi minunat ca și copiii noştri să-i prețuiască, aşa vor şti mereu cine sunt, care le sunt rădăcinile şi se vor mândri cu ele. Cum să nu te făleşti că eşti descendentul lui Avram Iancu, țăranul simplu devenit avocat, vârful de lance al Revoluției de la 1848, „regele” neîncoronat al Țării Moților?! Eu, unul, sunt tare mândru că sunt român şi moț de-al lui Iancu, din Alba Iulia. Oraşul acesta este inima Țării Moților şi a Munților Apuseni, precum și capitala de suflet a României. Fiind plasat geografic chiar în mijlocul țării, eu chiar consider acest oraş inima noastră, locul unde patriotismul s-a manifestat mereu mai cu putere. Dovadă stau Unirea de la 1918, încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, Catedrala Reîntregirii Neamului, construită cu această ocazie şi care tronează şi azi, mai semeață decât orice alt lăcaş de cult din țară, chiar în mijlocul cetății. O consider cea mai frumoasă şi mai impozantă catedrală din România, motiv pentru care este şi locul în care eu şi soția mea ne-am cununat religios anul trecut. Tot spiritul în care am crescut, toată încărcătura istorică, religioasă, patriotică, culturală se află între acele ziduri, aşa că am ținut neapărat ca locul în care noi ne jurăm credință în fața lui Dumnezeu să fie în această catedrală.
– Printre „eroii” de azi ai Ardealului se află și tatăl tău, marele interpret de muzică populară Nicolae Furdui Iancu. Cum e să fii copil de „idol”?
– Chiar nu greşiți deloc să-l numiți aşa, fiindcă este adevărat. Tata era mereu plecat în copilăria mea, câteodată şi o lună întreagă, iar când revenea acasă, exact aşa îl vedeam: ca pe un erou. Mantia pe umeri îi mai lipsea… Înalt, frumos, zâmbitor, apărea în prag, iar eu îi săream imediat în brațe. Asta țin minte cel mai bine, că-mi era dor de el, şi când revenea, nu mă mai dezlipeam de el, aveam o emoție specială. Puțină lume ştie că, exact când m-am născut eu, tata s-a lansat cu adevărat în muzica populară. Era 20 Decembrie 1985, chiar înainte de Crăciun, și tata ne-a adus acasă, pe mama şi pe mine, iar pe 26 a plecat la București, unde fusese chemat la înregistrări radio. Imediat după aceea, doamna Marioara Murărescu l-a invitat pe tata la „Tezaur Folcloric”. Până la acel moment, Nicolae Furdui Iancu fusese doar un cântăreț local, cânta în timpul liber, când nu profesa ca învățător sau profesor de franceză. În vârstă de douăzeci şi nouă de ani, nu prea credea că va avea parte de o carieră națională, darămite una de o asemenea amploare. Deci, se pare că i-am purtat, la rândul meu, noroc, poate că sunt şi eu un fel de minierou al lui.
– Ce fel de tată este Nicolae Furdui Iancu, căci din exterior pare un om mai degrabă distant…
– Tata este în primul rând un om de cuvânt. Un ardelean get-beget. În anii copilăriei, nu era neapărat foarte afectuos, adică nu mă cocoloşea prea mult. Are din naştere, din familie, o sobrietate aparte, era şi a rămas un om foarte vertical. Nu este diferit acasă față de cum îl vedeți în spectacole, el nu joacă un rol pe scenă, când are postura aceea dârză. La anul împlineşte şaptezeci de ani şi e neschimbat. Poate doar un pic mai „înmuiat”, de când e bunic, sora mea are un băiețel, care-şi topeşte bunicii. Când eram copil, venea mereu acasă cu un dar în desagă, era vădit bucuros să ne revadă, dar nu pot spune că mă arunca în sus. Şi, sincer, niciodată n-am tânjit după asta. Îmi plăcea că era impunător, mă mândream cu statura şi atitudinea tatălui meu şi speram să ajung să-i semăn. Dumnezeu m-a ascultat, căci am moştenit mult din fizicul lui şi, mai important, din voce.
– Nu e greu să fii băiatul tatălui tău, să fii mereu comparat cu marele Nicolae Furdui Iancu? Umbra unui arbore ocrotește, dar și usucă…
– Eu n-am făcut nimic altceva decât să primesc cu inima deschisă harul lui Dumnezeu. Am şi eu caracteristicile mele, nu suntem identici, nu am încercat absolut niciodată să îl copiez pe tata, dar, fără îndoială, i-am moştenit multe dintre caracteristicile vocale. În ce privește comparația pe care o face lumea, ea este inevitabilă şi nu mă deranjează deloc. Ba chiar constat că ea se face cu bucurie, publicul e încântat că există cineva care duce mai departe stilul muzical al lui Nicolae Furdui Iancu şi că melodiile lui sunt cântate în continuare. Oricum ele sunt preluate de mulți alți interpreți, iar faptul că din timp în timp, sunt şi eu printre ei, este o onoare şi o responsabilitate, una care apasă pe umerii mei mai mult decât pe ai altora. Dar eu am şi melodiile mele, locul meu pe scena muzicală, cânt şi de la tata, cânt şi de la alți artişti populari, acesta e modul în care folclorul supraviețuieşte: un repertoriu valoros trebuie dus mai departe peste timp. Aşa s-a făcut de când lumea.
„Am închis ochii și am pornit”
– Și-a dorit tatăl tău o carieră în muzică pentru tine?
– Nu neapărat. Îmi spunea că e foarte greu, că eşti mereu plecat de acasă şi că trebuie să fii întotdeauna perfect pentru oameni, indiferent prin ce treci în viața personală. Cred că acesta este unul dintre cele mai dificile aspecte pentru un artist: să se prezinte mereu ireproşabil pe scenă, bine dispus, generos, chiar dacă poate în viața sa lucrurile nu sunt chiar roz. Ştiind acestea de la tata, fiind la rândul meu un om retras din fire, am preferat mult timp să cânt mai degrabă pentru mine. Am avut, totuşi, un drag nemărginit pentru muzică, pentru folclor, romanțe şi muzică clasică, şi nu am putut ignora asta. Persoana care a avut cuvântul cel mai greu de spus în cariera mea, cea care m-a convins că talentul meu merită pus la încercare în concursuri este doamna Elise Stan. „Ce dacă eşti copil de artist şi vei avea multă presiune? Ai voce foarte bună, ai prezență scenică, iar felul în care ai fost crescut te va menține întotdeauna pe linia decenței şi a muzicii de calitate. Sunt o mulțime de copii de artişti care şi-ar dori să cânte şi nu au talentul tău. Ba, unii chiar o fac, în ciuda acestui fapt. Încearcă, înscrie-te la concursuri şi deschideți aripile!”. Și m-a convins, m-a determinat să schimb proverbul „La umbra marilor stejari nu creşte iarba”, în altul mai optimist: „Aşchia nu sare departe de trunchi”. Am închis ochii şi am pornit. Mi-am învins emoțiile şi presiunea numelui şi iată că publicul m-a răsplătit. Mi-a dat o şansă, nu m-a judecat aspru, iar eu am făcut totul să nu-l dezamăgesc. Publicul dă verdictul suprem, eu consider că nicio altă formă de promovare nu contează. De aceea, postez foarte rar, abia dacă îmi prezint câteva spectacole, nu-mi place deloc această agresivitate a internetului şi nevoia unora de a fi permanent în atenție. De cele mai multe ori, nici măcar nu au nimic important de spus. Da, o revistă ca Formula AS, o publicație de cultură, cu care am crescut, care a promovat extraordinar toate marile nume ale folclorului, este un loc unde ai ocazia să fii provocat la a spune lucruri cu însemnătate. Altfel, stau în banca mea. Ăsta sunt eu: un ardelean la locul meu, care cântă de drag şi din convingerea că folclorul este o mare bogăție națională. Una peste alta, m-am lansat la vârsta la care o făcuse şi tata, la treizeci de ani, un om în toată firea. Poate că asta m-a ajutat să fiu selectiv, să aleg numai ce consider eu că e valoros. Şi ce onoare extraordinară, să cânt pe marile scene alături de Ansamblul profesionist „Junii Sibiului” (dna Silvia Macrea îl conduce cu mână de regină) sau să fiu prezent în emisiunile şi spectacolele doamnelor Elise Stan şi Iuliana Tudor! Azi, la zece ani de la debut, mă simt iubit și respectat pentru ceea ce sunt eu, Tudor Furdui Iancu, iar în prezent, cânt pe aceeaşi scenă cu tata, fără să simt vreo presiune, ci doar mândria că sunt acolo, că-l urmez, că împreună slăvim România, Ardealul şi eroii acestui neam.
La fân pe dealurile copilăriei
– Totuși, muzica nu este singurul tău drum în viață. De profesie eşti economist, iar artist, doar în weekend. De ce?
– Pe de o parte, am vrut foarte mult ca muzica să nu fie niciodată subjugată de presiunea câştigului sau a celebrității. Acum tentațiile sunt enorme, de aceea mulți cântăreți tineri sunt ademeniți de bani şi, uşor, uşor, pun valoarea repertoriului pe loc secundar. M-am temut mereu de asta şi mi-am spus că, dacă muzica rămâne la nivel de pasiune, voi fi păzit de tentații. Pe de altă parte, am studii economice care parcă trebuiau valorificate. Am făcut şcoală de muzică până în clasa a şaptea, dar facultatea a fost cea de Ştiințe Economice, aşadar puteam avea o meserie în acest domeniu, care să-mi asigure un trai decent. Ştiințele exacte „m-au urmărit” de copil, atât bunica, cât şi mama au fost profesoare de matematică. N-am putut scăpa! Dar mai există un aspect, pentru care muzica a rămas o preocupare separată: ea mă scoate din cotidian, cântul este o relaxare după o săptămână de birou, acest spațiu închis şi plin de cifre. Îmi este de mare folos relaxarea, contrastul dintre aceste două aspecte ale vieții mele. Sâmbăta iau drumul satelor, cânt cel mai des în aer liber, în natură, printre oameni zâmbitori şi primitori. De multe ori, îmi iau şi soția cu mine, facem din aceste concerte şi mici escapade de familie. E tare frumos. Aspectele vieții mele se completează unul pe altul, mă echilibrează şi sunt mulțumit că le pot duce în paralel.
Gospodar la casa mea
– Dacă tot am ajuns cu mărturisirile până aici, să mai continuăm un pas: cum e Tudor Furdui Iancu în viața de zi cu zi?
– Abia am timp să mai fiu în vreun fel anume (râde)… Dar dacă se întâmplă ca într-un weekend să nu am concert, atunci sunt gospodar la casa mea. Îmi place să îngrijesc curtea, să cosesc, să meşteresc. Mă simt legat de pământ, mai ales că noi locuim la Alba Iulia, în casa bunicilor din partea mamei (ei se trag din zona Sebeşului, Petreşti, Munții Şureanu). Suntem în plină renovare, încercând să păstrăm amănunte care să ne amintească mereu de dragii bunici, plecați la Ceruri. Nu sunt singuri! În rame vechi, frumoase, fotografiile străbunilor au și ele spațiul lor de cinste, pe perete. Însă un adevărat muzeu este mai degrabă casa străbunicilor de la munte, de la Sohodol, pe Valea Arieșului. Locul acela este mândria familiei. Acolo s-a născut tata, iar casa e una tradițională, plină de bogății vechi, obiecte păstrate din bătrâni. Eu acolo mergeam în vacanțe când eram mic, hoinăream pe dealuri, dar ajutam şi la muncă. Mai ales la strâns fânul, treabă bărbătească, una care îmi plăcea foarte mult. Ba chiar şi azi mai facem asta, că doar nu putem lăsa terenul neîngrijit. Vă mai pot spune despre mine că sunt un om foarte credincios şi familist. Am crescut într-o familie frumoasă, unită, cu credință în Dumnezeu, este firesc să-mi fi dorit şi pentru mine aceleaşi lucruri. Îi mulțumesc Domnului că mi-a scos-o pe Loredana în cale. Cum spuneam, am ținut mult să ne cununăm în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, dar, chiar mai mult decât atât, ne-am dorit naşi care să ne fie pe viață părinți spirituali. Poate că unii fac alegerea asta aşa, în fugă, dar pentru noi a contat enorm ca naşii să fie oameni cu care să vibrăm sufleteşte. Din partea soției, avem o familie de preot, Tudor şi Magdalena Rusu, moți din Arieşeni. Dar povestea nu se opreşte aici, fiindcă acest preot este şi violonist cu studii, a cântat mult până să-şi urmeze chemarea preoției. Povestea merge chiar mai departe, căci am aflat ulterior că el cântase pe scenă cu marea cântăreață bucovineancă Viorica Macovei, care, alături de soțul ei, este cealaltă pereche de naşi aleasă de mine. Am aflat de toate potrivirile după ce aceste minunate familii ne-au devenit părinți spirituali. Țin mult să împărtăşesc numele lor cititorilor revistei, fiindcă oamenii aceştia contează enorm pentru mine şi soția mea. Cum spuneam, am vrut naşi care să ne fie modele în viață, iar faptul că poveştile lor se împletesc în acest mod surprinzător, eu îl consider un semn de la Dumnezeu.
Condamnați la dor
– Spuneai că încă aduni fânul de pe dealurile copilăriei. Se mai păstrează obiceiurile străbune pe plaiurile tale natale, mai sunt gospodării tradiționale?
– Mai sunt, dar le găseşti cu lupa. Unii moți au plecat în străinătate şi duşi au fost. La ei mă gândesc cu cea mai mare compasiune, fiindcă nimic în viața asta nu le mai poate alunga tristețea înstrăinării – sunt oameni condamnați dorului nebun. Alții au rămas, dar s-au modernizat, au abandonat cu totul tradiția. Mai există, însă, o categorie: cei care au plecat şi s-au întors. Oameni care au adunat ceva bani din munca peste hotare, dar n-au rezistat chemării obârșiei părintești, aceştia au păstrat cel mai bine tradiția, iar casele şi gospodăriile lor au încă spiritul străbunilor. Le-a fost atât de dor de țară, de sat, încât s-au întors şi au înțeles cel mai bine ce au de făcut. Au restaurat casele fără să le strice, se vede în ei o dragoste nemărginită pentru locurile natale. Înstrăinarea le-a făcut bine, căci doar plecați au înțeles că inima lor nu va bate niciodată în alt ritm decât cel românesc. Și ne-a făcut bine şi nouă, celor rămaşi, pentru că ne-au dat un exemplu. Stând mereu în România, parcă te obişnuieşti cu ce ai, nu mai consideri tradiția o bogăție. Doar după ce eşti pe cale să o pierzi, reînveți să o prețuieşti. Un alt aspect: am impresia că azi, mai degrabă intelectualii se întorc la tradiții: le studiază, cumpără case la țară sau se întorc în cele părinteşti şi le restaurează ca la carte, de multe ori mai bine decât țăranii.
Mai cu moț
– Oare moții, așa cum îi știm din istorie, cei mai români dintre țăranii români, mai există, sau trebuie și ei „restaurați”, asemenea caselor lor?
– Despre moți, marele scriitor Ioan Slavici spunea că sunt cea mai nobilă parte a poporului român, categoria „mai răsărită” între descendenții dacilor. Aveau o noblețe aparte, care nu se datora educației, ci o aveau în sânge. Dovedeau niște principii solide, de neclintit: îşi trăiau viața cu demnitate și îşi apărau familia, credința și pământul, chiar și cu prețul vieții. Trăsături ce veneau din născare și s-au transmis din generație în generație, până în zilele noastre… Moții sunt deci niște descendenți ai dacilor „mai cu moț”, de unde li se trage, poate, şi numele. Eu cred că aceste trăsături sunt atât de puternice, încât au dăinuit în timp, fiindcă eu încă le simt. Născându-mă şi trăind pe aceste meleaguri văd limpede că oamenii de aici au o verticalitate aparte, o cinste, omenie şi credință nemaipomenite. Sunt mândru că aparțin acestor locuri, sunt mândru că aici valorile morale au supraviețuit cu bine istoriei, una deloc uşoară. Când erau sub cucerirea Imperiului Austro-Ungar, românilor nu li se dădea voie să poarte tricolorul. Dar nimic nu le putea opri patriotismul, aşa că își coseau undeva, pe portul lor popular, pe pieptare sau pe cămăși, nişte puncte, mici, mici de tot, cât o gămălie de ac, dar care erau tricolore. De fapt, moții purtau tricolorul tot timpul, era imposibil de observat, dar ei stăteau semeți în straiul lor strămoșesc, căci îi ştiau secretul. Încă o dovadă că patriotismul este trăsătura de lux a moților.
Romanian