În fânul de curând cosit

• În Lunca Cernii, din Ținutul Pădurenilor, fânul se mai cosește ca altădată. O carte poștală veche, peste care curge mult soare și miresme de flori •

Liviuc și oițele

Oare cât am stat la umbra acelui stejar? O oră? Două? O jumătate de zi? Nu mai știam. Priveam spectacolul fabulos din fața mea și nu mă mai săturam: tot satul Lunca Cernii ieșise la făcutul otavei. Nu cu cositoare mecanice, ci cu coase adevărate, ascuțite pe piatră. Pe toate costișele și în toate poienile vedeam oameni urcați în vârful clăilor uriașe, în timp ce alții luau fânul în dinții furcilor. Pălării mari de paie, fețe arse de soare, râsete și chiuituri răsunând peste vale, vorbe strigate prin văzduhul înmiresmat. Părea că privesc într-o ilustrată de epocă care, brusc, înviase, în lumina de aur a verii, aburită de mirosul amețitor al fânului proaspăt. Sute de fluturi dansau peste pajiști și mi se așezau pe mâini și pe cap, făcându-mă una cu iarba înaltă, ce cădea sub tăișul coasei. Milioanele de flori priveau pentru ultima oară spre soare, în timp ce milioane de greieri cântau la scripcă în sufocanta căldură a amiezii. M-am ridicat și am mers către singurul om pe care l-am văzut lucrând singur: el cosea, el căra fânul, el îl punea în clăi. Avea o pălăriuță mică, de paie, o cămașă descheiată și era încălțat cu bocanci. Un bătrânel cu privire dură și mâini noduroase, care s-a înseninat un pic când m-a văzut că mă apropii de el, bucuros că poate face o pauză, sprijinit în coada de lemn a furcii.

– Singur la cosit? Unde vi-s ajutoarele?, l-am în­trebat.

– Nu-mi trăbă mie ajutoare. Că și să vreau, nu găsesc.

– N-aveți familie, nevastă, copii?

– Nu-s de-acelea. Muierea a luat-o pe căi răle la bătrânețe și ne-am despărțit, iar copiii mi-s la oraș, duși cu serviciu.

– Când isprăvești cu cositul, de unul singur, la atâta teren?

– Hehe… lucrul nu se gată nici azi, nici mâne și nici poimâne. Am început în Iulie, și până prin Octombrie tot o să lucru la fân, că se gată prima coasă și începe a doua… Azi m-am trezit la 4, pe ora veche, că cam după aia mă țân. Dimineața am muls oile, am pus cașul la făcut, am scos oile în grădină. Asta-i prima ce fac eu în orișicare zi. După aia am venit la fân. Acu am rostuit un căruț, să car fânul, da altfel, tăt cu spatele l-am dus și cu furca. Am și cal, da când e cald, ca acum, nu pot să îl folosesc că îl mănâncă musca, tăunii! Nu poți să lucri cu el. I-am pus un țol pe spinare, da nici așa nu merge, că transpiră și se zvârcoale. Da’ bine că e timpul bun, că numa de o săptămână s-a oprit ploaia și lucru și eu pe cât pot.

– Ai multe oi?

– Am, slavă tatălui, cam la o sută. Fac brânză și merg cu ea la piață, la Rusca. De 30 de ani merg acolo cu brânză, de mă știu toți, întrebați de Liviuc, la piață, că toți mă știu. Pentru oițele mele am făcut țuhonele alea. Țuhoi îi zice la grămăjoara mai mică de fân, din a doua coasă. Uite, aici am pus gunoi și s-a făcut mare fânul, prea mare. Las primăvara oile să mănânce. Noi n-avem munte aici, să ne urcăm în el oile, ne-ncuibărim cu ele p’aici, pe deal. N-am unde le duce la pășunat și trebuie să fac fân mult să le-ajungă. Or plecat oamenii, s-a rărit satul și am cumpărat de la care or plecat. M-am lărgit. Na, gata! Du-te cu Dumnezeu, că eu îi musai să mă apuc iar de ­treabă.

Când iarba foșnea și cântau mierlele

L-am lăsat pe Liviuc să își termine fânul și am plecat. Dinjos de el, la umbra unui copac, ședea pe iarbă o familie întreagă. Așteptau să se mai domolească soarele. Le-am dat binețe și am intrat în vorbă cu ei. Pe capul familiei îl cheamă Nelu, a fost la muncă în Anglia, dar s-a întors. E angajat la pădure. Ține vite și face fân doar de drag.

– Suntem în a patra săptămână de cosit, pe căldura asta. Zici că a luat lumea foc. Ținem două vaci și doi cai. Facem fânul și îl ducem apoi în curte. Mai avem și la câmp, șapte hectare în total, iaca, suntem la a unșpea claie. Ținem animale, facem lapte și brânză, dar numa’ pentru familie. Și de drag, că așa am făcut toată viața. Înainte mergeau oamenii de la unul la altul, ne ajutam la fân, dar erau alte vremuri, eram 5000 de oameni în sat, acuma suntem vreo 700… Or plecat, s-or mutat în alte locuri, s-or dus vremurile acele și duse or rămâne în veci.

Bătrânul, tatăl lui Nelu, intră în vorbă:

– E greu acuma, că nu sunt oameni. S-or vânturat prin lume. Ne adunam mai mulți, nu rămânea pe loc fir de fân. Doamne, păi când eram eu tânăr, se făceau clăci, de cu noapte ne adunam pe fânețe. Lucram pe răcoarea dimineții, iarba era înrouată și se tăia ușor, ne cântau mierlele. Eram câte 15 flăcăi și trăgeam coasa toți în linie, până în amiaz gătam tăt!

Bătrânul se ridică, ia coasa și se apucă să îmi arate cum se face. Înaintează pas cu pas, coasa îi alunecă ușor, foșnind prin iarbă. Se oprește să o ascută:

– Aista-i fier din cel ușor, eu am ales-o, îi ca o pană de porumbel!

Zgomotul de piatră trasă pe lamă răsună peste vale și asta le-a amintit probabil și altor cosași că trebuie ascuțită coasa. De pe alte costișe îi răspund alte sunete de pietre bătute pe fier. Apoi liniște. Doar mirosul de fân, ca o unduire subțire, parfumată.

„Așa am apucat, așa ducem”

Peste vale, Ion lucrează cu toată familia: el, soția, fiica și ginerele. Femeile sunt îmbrăcate sumar, ca să facă față căldurii. Ele cară fânul, așezat pe două bâte lungi, Ion îl ridică, ginerele, în picioare sus pe claie, îl ia și îl așează. Terenul lor e gata cosit, dar, ca la toată lumea, acesta este doar unul dintre locurile cu fân.   

– Asta mare e claie, astea mici – poșori sau ploște le zicem noi, îmi explică Ion. Cam din 20-30 de ploște faci o claie. Ne-am apucat de o săptămână și mai durează către o lună-două, depinde cum merge de bine. O claie face cât un car-un car jumate. Ca să trecem cu bine iarna, avem nevoie de două clăi de cap de vacă, adică, la patru vaci, măcar opt clăi, ca să fim siguri că trecem, îmi explică Ion, dar nu se oprește din lucru. Deși nu trăiesc din agricultură, nici ei nu se lasă de fân. „Așa am apucat, așa ducem. Nu poți dormi noaptea, dacă știi că fânul e necosit.”

Pe înserat, oamenii pornesc către case, cu furcile de lemn și coasele pe umăr. Au fețe bucuroase și mulțumite. Focul zilei se domolește, mirosul de fân cosit se întinde pe lume ca o binecuvântare a lui Dumnezeu. Îi place și lui ce vede. Câțiva bărbați    se opresc la o cârciumioară de la intrarea în sat, să bea o bere rece. Sunt arși de soare, veseli, puși pe glume și povești. Un întuneric subțire coboară peste dealuri, și clăile gigantice se transformă în uriași nemișcați, păzitori la hotarele nopții. Așezat pe o grămăjoară de fân, mă uit cum cerul se umple de stele și mă gândesc ce să iau cu mine acasă: luna, care tocmai se ridica dintre mesteceni, sau bucuria oamenilor, după o zi de cosit? A fost odată ce nu va mai fi…