La începutul verii, am lipsit câteva zile de acasă. Când am revenit, florile ce străjuiesc balconul m-au întâmpinat cu plecăciuni. Surpriza plăcută va fi de scurtă durată. I-a luat locul îngrijorarea, când am constatat că lipsa apei le cam moleșise. Am purces repede la combaterea secetei. Nu se mai săturau, drăguțele, de stropii reci! Dar, ca în orice democrație, au fost și opinii contrare. Dintr-un mic tunel, pe care nu-l observasem, aflat la rădăcina unei mușcate, s-a auzit un bâzâit persistent. Devenit mai atent, am observat, în gaura acum inundată, două mărgeluțe ce se bulbucau, inspectând situația. Cum nu mai venea „potopul”, vietatea s-a hotărât să iasă din ascunzătoare. Împingând cu trei perechi de piciorușe, și-a făcut apariția un adevărat „mini-rugbist”. Senzația de sportiv era creată și de tricoul galben-negru cu care era îmbrăcat, și de impetuozitatea arătată la ieșirea în arenă. De aici, a mai rotit o dată privirea, a îndepărtat câțiva „bulgărași” ce-i stăteau în cale, și-a scuturat picioarele (îmbrăcate în „jambiere” asemeni tricoului), apoi aripile. S-a înălțat deasupra mușcatei și s-a pierdut printre pomi. Dar n-a durat mult și s-a întors cam supărat. Evaluase situația și nu era roză. Era de muncit. Și la tot necazul, se adăuga o prezență nedorită: eu. „Și nașparliul ăsta ce mai vrea, de mă tot urmărește? N-a mai văzut în viața lui un bondar? Ia „să mă fac” spre el, cu toate că n-am acul la mine, să-l sperii și să mă lase în supărarea mea”. Acestea fiind zise, și-a văzut fiecare de ale lui. Cu piciorușele din față, ajutate și de maxilarele puternice, bondarul a încropit un dig de lut în jurul intrării în tunel, după care a inspectat interiorul, pe care l-am bănuit destul de încăpător. (Intra direct în el și, la întoarcere, venea tot cu fața. Deci avea loc de întors!) Apoi a plecat (definitiv, credeam eu) într-un zbor de agrement. Că nu a fost așa, m-am convins când, revenit după puțin timp, ținea cu piciorușele din față și cu mandibulele o bobiță albă de polistiren. Am rămas uluit. Musafirul de pe terasa mea a profitat de faptul că blocul din apropiere se anvelopa și, isteț foc, încerca și el procedeul. Au urmat, în același scop, mai multe curse, până când a conchis că „hidroizolația” era perfectă. Fără odihnă (eu obosisem, el nu!) a trecut la faza următoare: din teiul de sub balcon a început să decupeze, cu o viteză de neimaginat, bucăți mici de frunze. Le aducea la gura galeriei, le rula și le trăgea în interior. Căptușea astfel pereții cu un tapet frumos mirositor, creându-și un mediu ambiant deosebit. Impresionat de istețimea micii viețuitoare, am pus un semn distinctiv pe mușcată ca, din neatenție, să nu-mi mai deranjez colocatarul. Gest frumos, dar inutil. A doua zi, intrarea în căsuța bondarului era oblonită cu o „lespede de lut”. O vreme, nu am mai făcut nicio mișcare în zonă. Am bănuit că plecase la țară, să se refacă după efortul depus. Dar, sesizat de un bâzâit, l-am regăsit la extremitatea cealaltă a balconului. Săpa o nouă galerie, cu aceeași râvnă. Vechea casă nu mai corespundea cerințelor sale. „Să se fi boierit și bondarii?”, m-am întrebat. „Râvnesc, și ei, la confort de cinci stele”. Explicația era mult mai simplă. Speriat de posibilitatea unei noi inundații din partea mea, chiriașul meu își găsise o zonă locativă mai sigură: un ghiveci cu un cactus, pe care îl ud o dată la zece zile. De unde știa?
ILIE F. – București
Romanian