Din cartea cu miracole a naturii

Rakus, urangutanul care-și oblojește rănile cu plante de leac

Numiți „oameni ai pădurii”, în limba ma­laeză, urangutanii se numără într-adevăr printre cele mai apropiate rude ale omului, cu care au un ADN asemănător în proporție de 97 la sută. Niște rude care nu contenesc să-i uimească pe oamenii de știință, cu inteligența lor. De exemplu, ei nu se obosesc să-și facă singuri unelte ajută­toare, folosindu-se de cele gata făcute de cimpan­zei, un fel de subordonați, care confecționează undițe și unelte din piatră, pe care le folosesc la spargerea nucilor. Unii urangutani din Borneo au început să fure bărci (des­făcând cu pricepere și cele mai complicate noduri fă­cute de localnici) și să vâs­lească cu râvnă, abando­nându-le apoi pe alt mal. Alți urangutani au șterpelit cutii de șampon pentru a se spăla, așa cum au văzut că fac oamenii, sau au încercat să prindă pești, folosind har­poane furate. „Dacă-i dai o șurubelniță unui cimpan­zeu, acesta o va rupe; dacă i-o dai unei gorile, o va arunca, dar dacă îi dai o șurubelniță unui uran­gutan, el își va deschide cușca cu ea și va evada”, a descris inteligența aparte a acestor primate di­rectoarea organizației „Orangutan Land Trust”, Michelle Desilets, citată de revista „The New Yorker”. Recent s-a făcut însă o descoperire    și mai interesantă privind neo­bișnuita inteligență a urangutanilor. Ei nu doar că sunt capabili să se folosească cu succes de unelte, dar au și nebănuite talente de vraci. Potrivit unui articol publicat în „Smithsonian Magazine”, în Iunie 2023, o echipă de cercetători a fost martora unui comportament care nu a mai fost niciodată observat sub această formă în lumea necuvân­tătoarelor: un urangutan pe nume Rakus, dintr-o rezervație naturală din Sumatra, și-a tratat singur o rană, folosind o plantă medicinală. La câteva zile după ce s-a ales cu o plagă sub ochi, în urma unei încăierări, Rakus a început să culeagă și să mestece tulpini și frunze de Akar Kuning, o viță cățărătoare, care nu face parte din dieta obișnuită a urangutanilor. De altfel, Rakus nu a înghițit planta, ci doar a mestecat-o un pic, iar apoi a scos-o din gură și a aplicat-o direct pe rana de pe obraz, în jurul căreia începuseră să se adune muștele. Timp de cinci zile, urangutanul a repetat cu sfin­țenie întregul ritual, până când s-a vindecat com­plet. „A fost pentru prima dată când s-a observat un animal sălbatic care își tra­tează rana, în mod eficient, cu o plantă me­di­cinală”, a declarat Isa­belle Lau­mer, primatolog la Institutul Max Planck din Germania. Până acum, mai erau cunoscute cazurile unor cimpanzei care și-au aplicat in­secte mestecate pe răni, re­zultatele acestui „trata­ment” ră­mânând însă sub semnul între­bării. Însă în cazul lui Rakus, este pentru prima dată când cerce­tătorii au avut ocazia să observe un animal sălbatic care și-a tratat o rană deschisă folosind o plantă cunoscută pentru proprie­tățile ei vindecătoare și care s-a făcut astfel bine.

Amor nebun în adâncul oceanului

În mediul vast și întunecat din abisul ocea­nelor există specii de pești pentru care des­coperirea unui partener echivalează cu găsirea unui ac în carul cu fân. În această situație nefe­ricită se găsesc peștii pescar, care trăiesc și la peste 1400 de metri adâncime. Femelele pot ajun­­ge până la un metru în lungime și se descurcă de minune în abis. Ele au pe cap un fel de undiță, la capătul căreia se află o bucată bio­luminiscentă de piele care imită mișcările unui vierme pentru a ademeni prada. Pescărițe iscu­site, ele nu duc așadar lipsa hranei. În schimb, pot duce lipsa masculilor, care, după ce că sunt lipsiți de „felinarul” la purtător al femelelor, care le-ar permite să se facă mai ușor re­marcați, mai sunt și foarte mici, cres­când doar până la o lun­gime de circa 15 cen­timetri. Na­tura a găsit to­tuși o cale să facă astfel încât iubirea să învingă, chiar și în aceste condiții vitrege. Chiar dacă sunt micuți și lipsiți de fe­rocitatea femelelor, mas­culii au o altă abi­litate care îi ajută să se descurce: un simț impecabil al mirosului. Cu aju­torul aces­tuia, ei reușesc să dea de urma femelelor răs­pândite prin oceanul nesfârșit. Însă pentru că întâlnirile dintre potențialele pe­rechi sunt atât de rare, strategia de împe­rechere implică o trans­formare fiziologică dramatică. Odată ce găsește o femelă, masculul își folosește dinții mici și ascuțiți pentru a se prinde de ea. Pentru tot restul vieții!    Odată ce masculul s-a atașat de femelă, în­cepe un proces de fuziune, el ajungând în cele din urmă să joace rolul unui parazit. Deoarece mas­cu­lul nu mai are nevoie de ochi, ei dege­nerează și dispar. La fel se în­tâmplă și cu organele sale. Sis­temul circulator al mas­cu­lului se contopește cu cel al femelei, creând un flux sanguin comun. Intacte îi rămân doar țesuturile esențiale de repro­ducere. Prac­tic, masculul devine pentru tot­deauna un soi de apen­dice al femelei. Această fuziune le permite aces­tor mas­culi, atât de nepricepuți la vânătoare, să se ba­zeze în întregime pe femelă pentru hrană și oxigen. În schimb, ei le furnizează femelelor sper­­mato­zoizi pentru fertilizare. Integrarea com­pletă a masculului în corpul femelei îi permite aces­teia să dispună în orice moment de sper­ma­tozoizii ne­cesari reproducerii, ea putându-se în­mulți cu succes oricând este cazul, în ciuda ha­bitatului dur și a densității reduse a populației de pești pescar din străfundurile oceanului. Iar pen­tru mai multă siguranță, de femela masivă atârnă, uneori, nu doar un mascul-apendice, ci chiar și șase!

Florile și albinele comunică… electric

Se știe de când lumea și pământul că între plante și albine s-a dezvoltat o relație strânsă, reciproc avantajoasă. Florile atrag insectele, slujindu-se de dulceața nectarului lor, de culori, care mai de care mai atractive, și de parfu­mul ispititor pe care-l răspândesc cu generozitate în jur, iar insectele se revanșează, polenizându-le și permițându-le astfel plantelor să prospere. Dar să zbori din floare în floare, cu riscul de a nu găsi în unele dintre ele, pic de nec­tar, nu e tocmai ușor, costul de energie fiind foarte mare. În urmă cu câțiva ani, un studiu publicat în revista „Science” a demonstrat însă că înțeleapta natură a găsit o soluție salvatoare și în această problemă, înzestrând florile cu câmpuri electrice care le permit să comunice cu albinele, pentru a le informa cât se poate de onest cum stau cu re­zervele de nectar și polen și dacă au mai fost vizitate an­terior de vreo altă albină. Procesul este deosebit de in­te­resant. Plantele emit câmpuri electrice slabe, încărcate ne­gativ, în vreme ce albinele se încarcă cu o sarcină po­zitivă, pe măsură ce zboară, datorită mișcării de frecare dintre aripi și aer. Atunci când o albină încărcată pozitiv se apro­pie de o floare încărcată negativ, ea percepe câmpul elec­tric al acesteia, care îi semnalează polenizatorului să ate­rizeze. Odată ce albina s-a apropiat suficient de floare, câm­pul electric e anulat. Albina nu trebuie nici măcar să ate­rizeze: se pare că polenul încărcat negativ este atras ca un magnet de albina încărcată pozitiv, „țâșnind”, uneori, către aceasta și lipindu-se de insecta polenizatoare. După ce polenizatorul și-a luat zborul, încărcătura elec­trică a flo­rii, care acum s-a modificat, acționează ca un sem­nal pentru următoarea albină, să revină ceva mai târziu, când stocurile de nectar vor fi fost refăcute. Acesta este motivul pentru care ve­dem uneori câte o albină survo­lând câ­teva clipe deasupra câte unei flori, dar con­tinuându-și apoi zborul, fără a se mai așe­za pe ea.

Copacii mamă și puii lor

Botaniștii și-au dat seama încă din secolul al 19-lea, că arborii au un mod aparte de a comunica. Copacii din pădure sunt inter­conectați prin miceliu (rădăcini formate din ciu­perci) care constituie o rețea complexă de fila­mente subpământene, subțiri și ramificate, care se întinde pe kilometri întregi și care poate fi extraordinar de densă, mai ales în pădurile bă­trâne și sănătoase. Prin această rețea, arborii pot face schimburi de informații, transmițându-și, de pildă, avertismente legate de apărare, dar și schimburi de nutrienți. Astfel, atunci când un arbore este „la ananghie”, vecinii săi din pădure îi pot veni degrabă în ajutor, folosindu-se de miceliu pentru a-i furniza apa, carbonul, azotul ori fosforul, de care se întâmplă să aibă nevoie. În urma unui experiment realizat în Suedia, s-a constatat că, deși acești „copaci mamă” nu se dau înapoi de la a ajuta și arborii cu care nu sunt înrudiți, ei își recunosc proprii puieți, pe care îi favorizează, trimițându-le mai mulți nutrienți și crescându-le prin grija pe care le-o poartă, chiar și de patru ori, șansele de supraviețuire.

De prin 1920, oamenii de știință au mai avut însă o revelație, care a vizat comportamentul coroanelor unor copaci care    par uneori să dea dovadă de un soi de timiditate, ferindu-se una de alta, astfel încât să nu se atingă deloc, nici măcar atunci când bate vântul mai tare. Fenomenul a fost observat mai ales în pădurile tropicale, la copaci din aceeași specie, de exemplu în cazul mangrovelor negre, al molidului de Sitka, a camforilor, eucaliptului și zadei japo­neze. El se poate însă înregistra și între copaci din specii diferite sau chiar între ramurile aceluiași arbore. Explicația acestui fenomen le-a dat mari bătăi de cap oamenilor de știință, care nu au găsit nici până în momentul de față un răspuns. Unii cercetători afirmă, de exemplu, că arborii își țin coroana la distanță de cea a altor copaci, pentru a preveni daunele care ar putea să apară în urma frecării de ramurile vecinilor. Alții cred că vârfurile copacilor înce­tează să crească, atunci când se apropie de cei­lalți copaci, din cauza sensibilității lor la ni­velurile de lumină. Iar potrivit unei alte teorii, arborii se protejează reciproc prin această „ți­nere la distanță” a coroanelor lor de trans­miterea unor eventuali dăunători. Indiferent cum ar sta lucrurile, fenomenul nu pare să fie ex­presia unei competiții între copaci ci, mai degrabă, o nouă dovadă a relației de colaborare dintre arborii care cresc în păduri.

Extratereștrii din lumea biologiei

Blobul este o vietate galbenă, care poa­te lua orice formă, nu poate fi înca­drat nici ca animal, nici ca plantă și nici ca fung, și care pare să sfideze regulile bio­logiei, de parcă ar fi un extraterestru care trăiește, ne­observat, chiar în mijlocul nos­tru. Un ex­traterestru inteligent, pentru că, deși Phy­sarum polycephalum, cunoscut sub nu­mele de „blob”, nu are ochi, creier sau măcar neu­roni, reușește totuși să se fo­lo­sească de in­formațiile obținute în urma experiențelor pentru a-și ajusta compor­tamentul. Physarum polyce­phalum este o vietate atât de fascinan­tă, încât a fost ex­pusă în 2019, la grădina zoo­logică din Pa­ris. Potrivit cercetătorului fran­cez Au­drey Dussutour, deși este un organism uni­celular, blo­bul se poate dezvolta chiar și pe o supra­față de câțiva metri pătrați – deși, în general, aceasta se limitează la vreo 30 de centimetri. Dacă ajunge într-un mediu nou, el se extinde în căutarea hranei, formând un soi de fractalii. Iar când găsește ceva de mân­care, își mul­­tiplică co­nexi­u­nile către lo­cul în care se află aceas­ta, cons­tru­ind un făgaș din pro­pria sa substanță. În schimb, dacă des­­coperă ceva ce nu îi place, se re­trage și își reia că­utările por­nind în alte direcții. Physa­rum poly­cepha­lum reușește mereu să identifice ruta cea mai scurtă către hrană și să găsească soluții creative pentru a evita obs­tacolele. În cadrul unor experimente, s-a de­monstrat că blobul se poate orienta perfect, chiar și într-un labirint, identificând cel mai scurt drum posibil către hrană. Physarum poly­cephalum este, de asemenea, capabil să avan­seze în mai multe direcții deodată, cre­ând rețele de o incredibilă complexitate. Un exemplu în acest sens l-a oferit un experiment re­a­lizat de o echi­pă de cer­cetători din cadrul Uni­ver­sității Hokka­ido, din Japo­nia. Folosind fulgi de ovăz, care sunt o ade­vărată de­li­catesă pen­tru Physarum polyce­pha­lum, oamenii de știință au creat un mo­del care imită modul în care sunt răsfirate orașele în jurul capitalei Tokyo. Într-o pri­mă fază, Physarum poly­cepha­lum s-a dispersat în mod uniform în jurul fulgilor de ovăz, explorându-și noul te­ri­toriu. În de­curs de circa o zi, blobul i-a ui­mit pe cerce­tători, construind o rețea eficien­tă, care arăta aproape la fel ca rețeaua fero­viară din jurul orașului Tokyo. În cadrul altor expe­rimente, oamenii de știință au dorit să afle dacă aceste vietăți stranii sunt capabile să învețe din propriile experiențe, așa că le-au barat drumul către sur­sa de hrană folo­sind substanțe ino­fen­sive, dar amare, pre­cum chi­nina, cofeina și sarea. Deși la în­ceput au fost reticen­te, ele au înțeles treptat că substanțele din calea lor nu sunt peri­culoase și au că­pătat în decurs de șase zile tot mai multă încredere, ajun­gând în final la hrana râvnită, la fel de rapid ca și când în calea lor nu s-ar fi aflat niciun obstacol. Ceva poate și mai spec­taculos de atât este însă că Physarum poly­cepha­lum pare capabil să și trans­mită informațiile dobândite. Faptul a fost dovedit după ce oa­menii de știință au com­binat blobi care luaseră contact cu substan­țele amare cu blobi care nu avuseseră niciodată parte de o ase­menea experiență, făcându-i să fuzioneze. Blobii rezultați reacționau la substanțele amare la fel ca cei „experimen­tați”. După cum s-a putut vedea la microscop, între blobii „experimen­tați” şi cei „neexpe­rimentați” s-a format un fel de „venă”, care a slujit drept canal de trans­mitere a informației.