• Timpul vieții, cel ce ne este dat să-l trăim, e cel mai prețios dar de la Dumnezeu. Și tocmai el este amenințat astăzi de ritmul vieții moderne, care nu-l mai lasă să curgă în tihnă, ci-l hăituie la minut și la secundă. Putem opri vânătoarea? Îi putem da timpului puterea de altădată, când rânduiala lui era legată, în mare măsură, de Dumnezeu? Întrebări actuale și importante, pe care i le-am adresat lui COSTION NICOLESCU, „sfătuitorul” revistei noastre în probleme spirituale •
O zi care începe odată cu apusul
– În fiecare Septembrie, biserica sărbătorește ȋnceputul anului bisericesc, altfel decât în calendarul obișnuit. De ce ȋn biserică timpul curge altfel decât în modernitate?
– Ar trebui să o luăm de la începutul creației, ca să înțelegem de ce face biserica altfel, ca să vedem că, de la facerea lumii, zilele încep nu cu dimineața, ci cu seara – „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”. Biserica păstrează acest fel de a înțelege timpul, prin felul că ziua liturgică ȋncepe odată cu vecernia (slujba de seară). E ceva foarte poetic în asta – o zi care ȋncepe odată cu apusul! Noi am schimbat asta ȋn viața civilă, ziua ȋncepe de dimineață. Și nu doar ziua, ci și săptămȃna ȋncepe ȋn calendarul civil cu ziua de luni, pe când în biserică, săptămȃna ȋncepe cu duminica, considerată ziua ȋntȃi și, ȋn același timp, ziua a opta. Iar anul, tot așa, e în răspăr cu anul nou civil, care începe de la 1 Ianuarie. Anul nou bisericesc ȋncepe la 1 Septembrie, în primul rând pentru că evreii ȋncepeau anul lor tot la 1 Septembrie, cu arderi de tot, deci cu un ritual care implica o mărturisire de credință și un atașament față de Dumnezeu. Noi, creștinii, suntem continuatorii Vechiului Testament, prin Noul Testament. Apoi, începem anul nou la 1 Septembrie, pentru că, după tradiție, atunci a intrat Iisus Hristos ȋn templu și acolo I s-a dat să citească și să interpreteze un pasaj din Vechiul Testament, de la Isaia, ȋn care El spune că este Unsul lui Dumnezeu, că a venit să binevestească, să vindece, să-i slobozească „pe cei apăsați”, și să „vestească anul plăcut Domnului”. Pe temeiul acestei spuse a lui Hristos, consemnată ȋn Evanghelia după Luca, la Sinodul Ȋntȃi Ecumenic s-a decis ca acesta să fie ȋnceputul anului nou bisericesc, pentru că are ȋnsemnătatea racordării la mărturisirea lui Hristos despre el ȋnsuși.
Pe de altă parte, ar trebui să spunem și că Anul Nou bisericesc este marcat cu multă discreție ȋn biserică, nu se face mare caz de el. De obicei, se săvârșește un Te Deum și se face o sfințire de agheasmă, ca la începutul fiecărei luni. Prin asta se mulțumește pentru ceea ce a fost și se cere ajutor pentru ceea ce va veni.
„Nu poți face oricând orice, așa cum credem noi astăzi”
– Țăranii noștri își sfințeau și ei începutul oricărui lucru cu rugăciuni, înduplecau timpul cu ajutorul lui Dumnezeu…
– Orice început are o ȋncărcătură pentru țăran. Iar acest ȋnceput are ȋn el nădejdea că ceea ce va veni va fi bun, dar are și o ȋngrijorare, legată de „dacă” și de „cum” va veni. De aceea, el pornea totul cu rugăciune. Și noi, cei de astăzi, ar trebui tot timpul să ne rugăm, ca să punem ȋnceput bun lucrurilor noastre, lepădȃnd ceea ce știm că este zgură, că este adaos nepotrivit, care ne tulbură existența și timpul. La țăran, lucrurile merg ȋmpreună – trăind aici, el trăiește și dincolo, adică ȋn lumea cealaltă, și ceea ce este dincolo influențează ceea ce se petrece aici. De aceea, după concepția lui, toate ȋși au „timpul” lor, deci sunt timpuri potrivite și timpuri nepotrivite pentru a face ceva. Nu poți face oricȃnd orice, așa cum credem noi astăzi. Iar asta marchează inclusiv ȋnceputurile: sunt zile ȋn care nu e bine să ȋncepi anumite treburi și sunt zile care sunt favorabile. Marțea și sȃmbăta sunt considerate momente nefaste pentru a ȋncepe anumite lucruri, de exemplu pentru a pleca la drum. După cum și timpul zilei are momente prielnice – miezul nopții e socotit nefast, pentru că umblă duhurile rele, iar ȋnceputul zorilor, sau amiaza, sau seara sunt favorabile lucrării omului. Toate acestea par să vină ȋn conștiința țăranului din afara timpului istoric, el știe că așa e rȃnduiala pusă ȋn lume de Dumnezeu, de la facerea lumii. Când se gândește la toate acestea, el nu le vede, ca noi, cantitativ, la țăran nu există timpul cantitativ, doar cel calitativ. Am găsit la Ernest Bernea mărturia unui țăran care-i spune că timpul e viu și trebuie să ȋl respecți, să ȋl ȋndrăgești și să ȋl folosești așa cum ți-e el dat. E foarte apropiată concepția lui de ceea ce a spus părintele Dumitru Stăniloae, el are un titlu de capitol, ȋn care zice că „timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru”. E foarte frumos că, dintr-odată, timpul nu mai e un interval măsurat de ceas, ci o problemă de relație, o relație de iubire dintre om și Dumnezeu, că Dumnezeu te cheamă din iubire și tu trebuie să răspunzi cu iubire, și atunci, dintr-odată, timpul devine ȋncărcat de iubire, nu mai e un timp sec, așa, ca la noi, modernii. Cum fac eu când chem pe cineva la mine și îi zic „Să vii peste trei ceasuri!” Sunt trei ceasuri care nu ȋnseamnă nimic, doar o cantitate de timp. Ei, cȃnd Dumnezeu te cheamă cu iubire și tu răspunzi cu iubire, dintr-odată timpul este un timp cu tensiune, cu mister, cu taină, cu o așteptare, e un timp ȋncărcat. La fel este și la țăranul român, acest mers al timpului ȋși are pornirea la Dumnezeu, ȋn eternitatea Lui și sfȃrșitul tot ȋn eternitatea lui Dumnezeu. E un timp care pleacă din eternitate, din veșnicie, și se ȋntoarce ȋn veșnicie, pentru țăran, timpul nu se sfȃrșește odată cu moartea, se sfȃrșește odată cu Judecata de Apoi. Există această conștiință că ceea ce faci bine porți cu tine dincolo, și atunci timpul trebuie folosit bine cât ești pe pământ. Așa cum v-am zis, la țăran, timpul din această lume și cu timpul din cealaltă lume sunt mereu ȋmpreună. Veșnicia stabilizează viața de aici, iar el trimite, la rȃndul lui, ȋn veșnicie, faptele sale, gesturile sale de iubire, de ajutor.
Ernest Bernea observă că, pentru țăran, trecutul este cel care dă consistență, este ceva care s-a făcut, care e clar, e limpede și ȋi influențează viața, pentru că în el faptele s-au filtrat, s-au stabilizat ȋntr-o tradiție. Deci, tot ce a fost bun s-a adunat ȋntr-o tradiție, iar acea tradiție e materializată ȋn obiceiuri și datini, care sunt moduri de a trăi timpul. Timpul la țăran este mereu un timp trăit, nu există timp ȋn afara timpului trăit. Nu există, ca la noi, un timp care să curgă foarte obiectiv, ȋntre minutul zero și minutul 23. Nu. De aceea, la țăran, prezentul este foarte scurt, e doar acum, și este ȋn mare măsură determinat de trecut. Cȃt despre viitor, el este ȋntotdeauna incert; el devine prezent și nu e niciodată sigur.
„Pentru țăranul român, 20 Iulie nu există, există doar Sf. Ilie”
– De asta încerca țăranul român să-l afle prin ritualuri, să și-l apropie?
– Da. De aceea încearcă, în anumite momente ale anului, diverse acțiuni de divinație, prin care vrea să vadă din datele prezentului cum va fi viitorul. E felul lui de a ȋncerca să abordeze lumea, viața, să vadă dacă o să fie anul bun, dacă o să fie anul rău, dacă o să fie mănos sau nu. Sunt momente ȋn care fetele ȋncearcă să vadă dacă vor găsi un soț bun sau unul rău. Tocmai pentru că viitorul stȃrnește o mare ȋngrijorare care ȋl pune pe gȃnduri și ar dori, cumva, să poată să-l ȋmblȃnzească, să domolească orice ar putea să fie nefast ȋn viitor. De aceea, la fiecare ȋnceput, care ȋnceput e ȋntr-un prezent, el ȋncearcă să vadă puțin ce va fi ȋn viitor. Ăsta e sȃmburele.
– Există un proverb popular plin de înțelepciune: „Omul sfințește locul”. Dar timpul, poate fi, și el, sfințit?
– Da, și anume, în două feluri. În primul rând, sfințindu-se pe sine, făcȃnd lucruri sfinte, prin felul lui de a fi cu o anumită seriozitate, cu atenție la ceea ce se ȋntȃmplă ȋn viața lui și de a lucra binele pe cȃt posibil, de a face lucrurile la timpul lor, cum se cuvine, de a parcurge atȃt, să zicem, timpul naturii, cȃt și timpul vieții, cu cumințenie și cu respect pentru ceea ce ȋnseamnă tradiție și apropiere de Dumnezeu. Apoi, îl sfințea prin participarea la timpul bisericii, care e sfânt în sine. De exemplu, noi, astăzi, spunem 20 Iulie, și ne gândim la această zi ca la o dată obișnuită. Pentru țăranul român, 20 Iulie nu există, există doar Sântilie, ceea de, doar când rostești, și aduce deja o altă ȋncărcătură ȋn spatele acelei zile, o realitate sacră adusă ȋn prezent, o comunicare cu lumea lui Dumnezeu și cu oamenii lui Dumnezeu. La țăranii români nu existau repere în afara sărbătorilor bisericii.
– Ei spun: de la Sântilie și pȃnă la Sântă Mărie Mare, sau după Tăierea Capului pân la Sântă Mărie Mică.
– Exact. Țăranul observă natura în funcție de calendarul cu sfinți, vede că anumite lucruri trebuie făcute după un anumit sfȃnt sau înainte de el. Fructele se consumă fiecare, în legătură cu un anumit sfânt: merele, de la Sfântul Ilie, înainte, strugurii, de la Sfântă Mărie. Și asta spune ceva, pentru că timpul devine binecuvȃntat.
– Domnule Costion, vă propun să trecem de la această extraordinară capacitate a țăranului român de a prețui timpul, ca pe un dar de la Dumnezeu, la noi, cei de astăzi, care am ajuns sclavii timpului, îi suntem practic, captivi, de unde și stresul în care trăim. Dvs. ce relație aveți cu timpul? Îl stăpâniți, sau vă lăsați stăpânit de el?
– Cȃnd scăpăm din timpul mecanic și ajungem ȋntr-un mediu favorabil sufletului și ființei noastre, atunci și noi revenim, cumva, la un timp calitativ, iar presiunea dispare. Noi suntem foarte exacți astăzi în măsurarea timpului, dar exactitatea asta nu spune nimic ființei noastre. Ne ajută să ne ȋncadrăm ȋntr-un sistem mecanic. Ideea este să ajungi să treci de la el la o vorbă a unei țărănci a lui Bernea, care spunea – „Viața mai e și după inima noastră!”. Sunt fabuloase zicerile țăranilor. Uite, de exemplu, la moartea unui om, o femeie din Țara Oltului a spus: „Să-ți fie sfȃrșitul ca ȋnceputul”. Extraordinar! Adică să ȋți fie ca o altă naștere! Sau: „Noi, oamenii, suntem ȋn veac, unde toate se schimbă, toate trec, numai Dumnezeu e veșnic”. El vede caracterul ăsta trecător, a tot ceea ce e ȋn lume, și nu ȋl sperie, pentru că zice că așa e dat de la Dumnezeu ca lucrurile să treacă. Deci are acest sentiment al veșniciei. Spune o țărancă: „Ce să fie timpul? E viața noastră și a toate ce se trec aci, cu noi. Unul se naște și altul moare, toate aici sunt trecătoare și asta ȋnseamnă timp”. Ăsta e timpul, pȃnă la urmă. Trecem cum trecem și ne trece timpul, la un moment dat.
Pacea sufletească
– Ați risca să dați un sfat? Cum să scăpăm de teroarea timpului? Dumneavoastră aveți vreun secret, vreun ritual?
– Dacă mă uit la viața mea, sunt perioade cȃnd sunt terorizat de timp, pentru că sunt slab în a mă încadra în anumite termene și le iau cantitativ, iar asta mă sperie. Întȃrzii cu un lucru și vai, ce catastrofă! E greu să ieși din timp cȃt ești foarte implicat ȋn societatea de astăzi. E greu chiar și pentru oamenii bisericii, pentru că trebuie să facă diverse lucrări sociale. Poate că pustnicii reușesc, pentru că nu au obligațiile de obște, unde sunt ascultări, care au și ele termenele lor. Dar noi, cum nu suntem pustnici, ar trebui, după mine, să găsim perioade cȃt mai multe – deci cȃt mai dese – și cȃt mai extinse de pace sufletească. Și o astfel de pace o găsești ȋn biserică, dacă ai o biserică ȋn care să te simți acasă, de la părintele care slujește și pȃnă la obștea parohiei respective, și mai găsești această ieșire din timp cȃnd dai de oameni ȋmbunătățiți, pentru că atunci uiți de timp, cumva. Lângă oamenii duhovnicești, e cum spunea Sfântul Petru: vrei să-ți faci o colibă lângă ei, să stai acolo, ȋntr-un timp nedefinit. Să uiți de el. Ceea ce nu se întâmplă în viața noastră de zi cu zi, mânată, nebunește, din spate: întârzii la birou, n-ai timp să te ocupi de copii, întârzie trenul, pierzi avionul… E normal să ții cont de lucrurile astea, dar, la un moment dat, ele te împiedică să vezi cireșii ȋnfloriți, să vezi toamna, cum ȋngălbenesc frunzele, să înțelegi că există o alcătuire a lumii care măsoară un timp etern, că de aia a dat Dumnezeu toate frumusețile și rodurile, le-a dat pentru tine. Ăsta e singurul meu sfat. Să vezi, înțelegând timpul prin ceea ce durează, nu prin ceea ce trece.
„Când vine sfârșitul, ești mult mai atent la timp”
– Ați vrut vreodată să opriți timpul în loc, să ziceți: „oprește-te, clipă!”?
– O țărancă zicea: „Cȃnd eram tȃnără, voiam să treacă timpul mai repede, acum aș vrea să ȋl opresc puțin și nu reușesc”. Apropiindu-se sfȃrșitul biologic, care este inexorabil, ȋmi dau seama de timp altfel. Fiecare moment, fiecare zi, ȋți dai seama că are ceva, o ȋncărcătură de care te poți folosi și de care ȋncepe să ȋți pară rău, ceea ce precedează moartea devine un parcurs la care ești mult mai atent. Și te bucuri de fiecare zi, de fiecare moment cȃnd ȋți e mai bine, că toate pot să fie cele din urmă, și să te desparți de ele ȋn curȃnd. Atunci vezi că timpul are ceva care e doar pentru tine, de care e bine să te bucuri și să te gȃndești de unde vine, cum vine și să realizezi că de aceea ți-a fost dată viața. Ceea ce e un lucru extraordinar – să-ți fie dată viața!
De multe ori aud sau citesc ȋntrebarea, la mulți reporteri sau jurnaliști: „Cȃnd v-ar fi plăcut să trăiți? În ce epocă?” Eu cred că timpul tău are tot ce ȋi trebuie ca să te poți realiza ȋn trăirea ta de om. Există oameni care fac ca un timp să fie binecuvȃntat, sfințit. Sunt și acum oameni extraordinari, care sfințesc timpul, oameni pe care ar trebui să îi urmăm.