“Zgomotul coasei în iarba de dimineață”
– Dia, locuința ta de vară e la țară, în satul Șirnea, din județul Brașov. Se spune că este una dintre cele mai frumoase așezări de munte din România. Adevărat?
– Mi-e greu să spun, pentru că n-am văzut niciodată Șirnea cu ochii adultului de acum, ci ai copilului care am fost, care și-a petrecut primele vacanțe din viață acolo. Am avut, deci, privirea unui copil foarte legat de pământ, de iarbă și de copaci, înnebunit după mirosul cimbrișorului, după zgomotul coasei în iarba de dimineață, care a învățat de mic să facă o colibă în pădure, din crengi verzi de fag, care știe să deosebească ciupercile bune de “bolundăi” și să le frigă în jar, căruia nu-i e frică de câinii de la stână și nici de întinderile de pământ fără țipenie de om. Șirnea e incredibil de frumoasă, da. Dar, poate pentru că am bătut-o de mică la picior, n-am putut să mă uit niciodată la ea ca la o carte poștală.
– Și totuși, ce o face atât de deosebită?
– Hai să începem cu mirosul, pentru că, vara, imediat ce cobori serpentinele de pe Drumul Șirnei, te lovește mirosul brazdelor de fân abia risipite și al șovârfului de lângă Stânca Dracului. Mai e și bălegarul de la grajduri și, dacă o să cauți din mers umbra pădurii, o să te lovească și celelalte: al mentei sălbatice și al pământului reavăn. Pădurea miroase aproape la fel peste tot. Dar dealurile de la Șirnea nu miros decât a Șirnea. Așa că, dacă m-ai pune să imaginez un catalog de mirosuri pe care le-aș putea recunoaște oricând, lângă povârnișurile cu smochini din Amalfi, metroul din Paris, bazarul din Istanbul și străzile încinse de caniculă ale Bucureștiului, aș pune negreșit și pământurile Șirnei, la vremea cositului. Acum, că știi cum miroase, imaginează-ți multe dealuri stâncoase și odăi învelite în draniță, risipite care pe unde. Niște munți care se ridică drepți și trufași dintre ele, la nici o aruncătură de băț. O liniște plină de muzici ciudate, de țipete de ulii, de hăuieli ale localnicilor, de țârâit de cosași în iarbă. Un cer de zi, îndepărtat și tot mai albastru, acum, în septembrie. Și un cer de noapte, foarte aproape, cu stele mari care coboară încet printre odăi.
Festivalul drujbelor
– În urmă cu 50 de ani, Șirnea era sat fruntaș la număr de vaci și litri de lapte: o tonă pe lună, după cum scriau ziarele vremii. Acum, când se lasă seara pe deal, se mai aud tălăngile vitelor care se întorc din fânețe în sat? Mai supraviețuiesc țăranii de altădată?
– Pe undeva, printre orășenii mutați la țară, care au reușit să-și cumpere câte-o căsuță, printre turiștii care dau buzna tot mai des în weekenduri, au reușit să supraviețuiască și ei. Unii, mai în vârstă, imuni la apucăturile vremurilor mai noi, continuă să îngrijească de câte-o văcuță, să țină câteva găini, să-și cosească fără cusur petecul de pământ de lângă casă. Alții, mai descurcăreți din fire, s-au apucat de turism, și-au ridicat pensiuni, și-au luat cositoare electrice, iar vremea fânului a devenit un veritabil “festival al drujbelor”. Mirosul ierbii tăiate se amestecă azi cu cel al gazului ars, iar fânul, altădată la mare preț, putrezește uneori negreblat. Că țăranii Șirnei au îmbătrânit înțelegi și după cum arată azi dealurile. Nemaiputând să îngrijească de vaci, au renunțat la ele. Și, cum de fân n-a mai fost nevoie, pământurile din jurul odăilor au rămas necosite, iarba s-a înciotat și s-a făcut aspră și țepoasă ca ei. Apoi, mai sunt și țăranii care s-au procopsit cu apucături care nu le fac cinste: cumpără ouă de la Avicola neștanțate și le vând ca ouă de țară, crezând că noi, bucureștenii, nu ne prindem, încheagă laptele cu porție dublă de cheag, până ce cașul afumat capătă gust de gumă de șters. Sau te taxează pentru un bulz ciobănesc, făcut în odaia lor de vară, printre sarsanale și străchini murdare, cam cât te-ar taxa un restaurant din Dorobanți pentru un tartar de somon. Brănenii, se știe, au negustoria în sânge. Nu mă bucur deloc să-i văd așa, dar de dragul Șirnei, nici nu mă pot supăra. La urma urmei, sunt și ei niște victime ale economiei de piață, care încercând să reziste, se adaptează haotic, din mers.
– Legătura ta cu Șirnea este, în primul rând, de familie și durează din anii copilăriei – tatăl tău, regretatul și foarte talentatul scriitor Radu G. Țeposu, era născut în localitate. Oare rădăcinile astea puternice, de familie, schimbă ceva în calitatea legăturii noastre cu un loc?
– Schimbă, sigur că schimbă. Șirnea nu ar fi azi aceeași, dacă pe ulițele ei nu m-aș fi plimbat în copilărie, de mână cu tata. Născut acolo, dar plecat la 14 ani din sat la școală, la oraș, a păstrat pentru locul în care s-a născut o dragoste soră cu reverența, pe care, fără efort, ne-a transmis-o și nouă. A făcut-o în copilărie, în lungile plimbări după ciuperci, când ne dădea să bem din frunze de crețișoară roua strânsă peste noapte, a făcut-o în cele câteva dăți în care a apucat să ne urce pe munți, în care ne-a învățat cum să ne orientăm în pădure după cum crește mușchiul pe copaci. Și a făcut-o și prin încăpățânarea de a ridica o casă pe pământul părinților lui, cu care, lăsându-ne-o moștenire, ne-a adus mereu și mereu înapoi. Mai târziu, dispărând dintre noi, ne-a legat parcă și mai tare de satul ăsta. Azi, plimbările noastre prin sat trec invariabil și prin cimitir.
Rugăciunea muntelui
– Când te întrebam, uneori, unde pleci în vacanță, îmi răspundeai că pe munte, la Șirnea. Și chiar te țineai de cuvânt. Plecai pe munte de una singură. În ce constă ispita lui? Ce are muntele așa special, încât taie frica de lupi și de oameni răi?
– Muntele are grație. Și starea de grație e tot mai greu de atins. Dacă l-am urcat de atâtea ori singură, e pentru că am făcut din urcușul lui o rugăciune. Când întâmplările devin prea mult și prea greu de suportat – și nu că n-am trăi cu toții momente din astea într-o viață de om – îmi scot ghetele de la naftalină, scutur rucsacul de praf, pun în el niște pâine, brânză, ciocolată, și mă pornesc cu noaptea în cap. N-o să te mint, cu vârsta parcă-i tot mai greu. Parcă nu te mai dai trezit dimineața, la 6, parcă și rucsacul pare mai plin. În primele ore ți se usucă gâtul de sete. După încă un pic, te taie o foame grozavă. Pe la amiază, când deja iei urcușul pieptiș, te trec toate sudorile și te întrebi cine naiba te-a pus. Vârful e încă foarte departe, iar acasă nu mai poți să te-ntorci. Nu-ți rămâne decât să pui un pas în fața altui pas. Un pas și încă un pas, un gând și încă un gând. Până le gândești pe toate, până epuizezi toate obsesiile, până când arzi toate tristețile. Până când ești epuizat și gol. Până când ai uitat că urci un munte. Pentru că, obișnuit cu mișcarea aia simplă, începi dintr-o dată să vezi. Poate e o pasăre care prinde în cioc un strop de apă, poate e o floare care se deschide brusc în fața ta. Sau poate e ca atunci, în vara în care a trebuit să traversez o poiană, când ierburile din jurul meu erau aproape la fel de înalte ca mine. Înaintam greu, dându-le încet la o parte, când am auzit un țipăt din altă lume și am văzut-o: o căprioară splendidă, chiar în fața mea, strigându-și puiul speriată. Ne-am privit în ochi și, pentru câteva clipe, mi s-a părut că ne-am și vorbit. Sus, pe munte, vezi și înțelegi diferit, simți amplificat. Bucuria, când te întâlnești cu ea, te inundă cu totul. Și e atât de multă, că uneori îți dau lacrimile. Dar ea nu ți se arată, dacă nu e meritată, dacă nu e muncită în ore lungi de urcuș. Deci, nu mă întreba ce-are muntele special, pentru că nici nu știu ce să spun. Pentru mine, muntele nu-i un loc, e o stare.
Ochi de lup, în lumina lanternei
– Care nu se tulbură nici la întâlnirea cu un urs. Nu te temi de animale sălbatice?
– Știrea de acum o lună, că o turistă și-a pierdut viața pe Jepii Mici atacată de urs, m-a dărâmat, pur și simplu. Nici nu mai știu de câte ori am făcut traseul ăla, ba coborând, ba urcând în Bucegi. E atât de bătut de turiști, că e ultimul loc la care m-aș fi așteptat la un urs. Multă vreme după întâmplare, mi-am recapitulat în minte grozăviile trăite pe munte, cu recunoștința celui care a trăit miracole și a fost ferit de nenorociri. Și încă nu știu dacă o să mai am curajul să urc după asta vreun munte. Dar adevărul straniu e că mi-e mai frică de-acasă de animale decât odată plecată. Și nu e nici inconștiență, cum ar crede unii, nici vreun mare curaj. E doar o formă de smerenie și de sfială, pe care o simt pe un tărâm pe care am primit îngăduire să intru. Am văzut turme de mistreți pe coama dealului, chiar în Șirnea. De câteva ori, prin pădure, am auzit ursul foarte aproape. Iar într-o noapte, în care am întârziat pe traseu, au ieșit în fața noastră doi lupi și le-am văzut ochii sclipind în lumina lanternei. Dacă frica e explozia de adrenalină care te lovește dintr-o dată, atunci da, cred că mi-a fost frică. Nu m-am simțit niciodată mai trează, mai limpede, mai atentă ca-n clipele alea. Dar nici n-am țipat, nici n-am plâns, nici n-am luat-o la fugă, nici eu, nici bărbatul cu care eram. Am stat nemișcați până i-am văzut îndepărtându-se încetișor, am mulțumit în gând, ne-am luat de mână și-am plecat mai departe.
Cărări cu fluturi
– Să coborâm din munte, la Șirnea. Dia, fă-ți un autoportret în iarbă: e vremea cositului de-al doilea, al otavei, și satul miroase nebunește a fân…
– Pentru asta, ar trebui să ies un pic din casă, să o iau pe drum, să trec de curtea Mariței lui Viciu, care nu mai e, de casa cu săliță a Victoriei, care nu mai e, de șura lui Gheorghe-al Popii, care nu mai e, și a lui Năicu, care nu mai e, să las în urmă casa lui Niță al lui Aur, care nu mai e, ca să urc pe lângă casa lui Turcu, care nu mai e, până sus, pe coama dealului, pe lângă odaia lui Vorovenci, care nu mai e, și pământul lui Terci, care nu mai e. Și de-acolo, printre mesteceni, pe o potecă știută numai de mine, să cobor într-o poiană cu fluturi mari, care nu se sfiesc să ți se așeze pe creștet, de unde Bucegii se văd splendid în lumina amiezii, unde iarba e moale și s-ar putea să și ațipesc. Și unde și amintirile o să mă viziteze pe rând. Și toate aceste absențe o să redevină prezențe.
– Tot mai mulți români părăsesc azi orașele, ca să se stabilească la sat. Tu ai putea să trăiești permanent departe de lumea dezlănțuită?
– Am și trăit la Șirnea un an din viața mea, căci escapadele scurte, de câte-o vară, chiar nu le-aș pune la socoteală. Nu cred că aș avea vreo problemă să-mi împart timpul în două, între un oraș care să mă țină totuși conectată la lume, aproape de prieteni sau familie, și un sat de munte în care liniștea e regină, în care somnul e bun și adânc, iar aerul rece te învigorează. Dar statul permanent la Șirnea e ceva mai mult de-atât și-aduce cu el și lucruri incomode. Vara, când nu plouă, apa e pe sponci, toamna trebuie să te zbați să faci rost de lemne de foc, care sunt tot mai rare și scumpe, iarna, gerurile sunt teribile, iar viscolul, dacă nu-ți ia cu totul acoperișul pe sus, cum s-a întâmplat acum două ierni cu o pensiune din sat, te poate lăsa și două zile fără curent. Asta nu înseamnă că nu visez la clipa când undeva, pe dealurile de acolo sau de prin alt sat uitat de munte, îmi voi ridica o căsuță numai a mea. Până atunci, bat la picior dealuri peste dealuri și-mi cumpăr imaginar câte-un petec de pământ care-mi place, ca apoi să-l revizitez ca pe viitoarea moșie. Încă mai am puțină treabă pe la București, încă îmi place să călătoresc, să descopăr lumea cu reportajele și interviurile mele. Dar să nu vă mirați dacă va veni o zi când o să vând ce am în oraș, pentru un colț tihnit, cu foarte mult cer. Chiar am impresia că nu mai e mult.
– Azi, când iei la pas drumul Șirnei, ce simți? Din ce îți tragi bucuria?
– În ultimii ani, de fiecare dată când mi-am făcut bagajul să plec spre Șirnea, am întârziat prea tare, am amânat prea mult. M-am urnit de fiecare dată greu, mereu cu sentimentul că uit să mai rezolv ceva, să mai cumpăr ceva, să mai pun ceva în bagaj. Și de fiecare dată când am ajuns acolo, m-a izbit cu violență liniștea. Parcă ar fi strigat la mine: “Unde-ai rătăcit atât, de ce n-ai venit mai repede, nu știai că de mine ai nevoie?”. Șirnea e pentru mine bucurie pură, o bucurie care, cu vârsta, a trecut și ea prin toate formele ei. De la cea agitată și plină de neastâmpăr, cu care aș fi urcat toți munții din jur și aș fi explorat fiecare colț de pădure, până la cea mai așezată, mai contemplativă, care n-are nevoie de cuvinte prea multe. Azi, zilele petrecute la Șirnea sunt ca o așezare a gândurilor care se cern fin, o coborâre lentă în mine însămi, până în punctul în care ajung de fiecare dată la aceeași înțelegere a lucrurilor: lumea e incredibil de frumoasă așa cum e, cu bunele și cu relele ei. Și chiar dacă lipsesc de la întâlnire uneori, chiar dacă las tot felul de piedici între mine și Șirnea, un lucru tot știu: pentru că poartă în el și trecutul meu, și viitorul, satul ăsta a rămas singurul loc despre care știu sigur că mă poate salva.
Romanian