Mânăstirea Bobota, din județul Sălaj, s-a născut din rugăciunea sătenilor din zonă, care mergeau în pelerinaj, pe jos, cale de vreo 150 de kilometri, la Mânăstirea Nicula, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din 15 August. Au tot mers, unii timp de 20-30 de ani, dar când au îmbătrânit și puterile i-au cam lăsat, tare și-au dorit să aibă o mânăstire în apropiere. Și s-au rugat, s-au tot rugat, iar rugăciunea le-a fost împlinită. În urmă cu 20 de ani, preotul din Bobota, Ioan Pădurean, și Lucia Sârbulescu, o credincioasă din sat stabilită la București, au început demersurile. Au fost discuții asupra locului, până când un sătean care tăia lemne în pădure a descoperit semnul crucii într-un buștean. L-au considerat semn divin și aici s-a pus, în 2004, piatra de temelie a mânăstirii. Părintele Mina Pletosu, starețul mânăstirii de azi, a venit aici în 2009, chiar de la Mânăstirea Nicula.
O mânăstire născută din rugăciune
„Suntem mânăstire de rugăciune, avem programul de rugăciune al Sfântului Iosif Isihastul, suntem cumva strănepoții lui. E foarte important să fii sub un îndrumător, să ai o paternitate duhovnicească a unui om cuvios. Sfântul Iosif Isihastul a avut șapte ucenici, care s-au răspândit în tot Sfântul Munte Athos. Unul dintre ei, Marchelos, este acum superior la Mânăstirea „Sfântul Gheorghe” din Lyda și este starețul nostru duhovnicesc, suntem sub ascultarea lui. Facem rugăciune neîncetată, cu priveghere în fiecare seară, de la ora 22 la ora 5. Noaptea, de la 22 la 2, facem în chilie rugăciunea lui Iisus, apoi, până la 5 dimineața, mergem în biserică și continuăm cu rugăciunea și cu Sfânta Liturghie. Rugăciunea lui Iisus o zicem continuu, indiferent ce lucrăm peste zi. Mânăstirea noastră e născută din rugăciune, e loc de rugăciune și unde primim oameni pentru rugăciune”, spune părintele Mina Pletosu.
Biserica nu are ferestre. În locul unde acestea ar fi trebuit să fie, sunt doar niște găuri, dispuse în formă de cruce, prin care lumina pătrunde discret, caligrafiind pe pardoseală semnul sfânt, cu raze de lumină.
– Părinte, de ce biserica Mânăstirii Bobota nu are ferestre?
– Biserica e un spațiu sacru, un spațiu între două lumi: lumea pământească și lumea cerească. De aceea, în biserică trebuie să fie o lumină sacră, liniștită, cum e cea a lumânărilor, nu lumină de la bec, cum îți luminezi casa în viața de zi cu zi. În biserică, e foarte important ca omul să se interiorizeze, să se adune, mai ales în ziua de astăzi, când e cu capul într-o mie și o sută de locuri. Am fost de foarte multe ori la Sfântul Munte și, după modelul de-acolo, am ținut ca tot spațiul liturgic de aici să fie conturat după gândirea părinților de acum o mie de ani, că ei au avut timp de gândire, au avut har și duh. Un spațiu închis, cu o lumină difuză, îl liniștește pe om altfel.
– În Mânăstirea Bobota sunt trei pustnici. Mai există sihaștri în zilele noastre?
– Mai sunt pustnici, încă mai sunt, în întreaga țară. Pe cei trei de aici îi cunosc de când eram la Mânăstirea Nicula. Toți au fost în Sfântul Munte, unde au trăit o viață eremitică, și când s-au întors, i-am chemat aici, la loc de liniște. Sunt trecuți de 60 de ani, oameni cuminți, serioși și dedicați rugăciunii, oameni cu chemare pentru pustnicie. Le-am făcut chilii în pădure și stau acolo, în rugăciune. Ei pomenesc pomelnicele mânăstirii, cele pentru 40 de zile. Și noi pomenim aici și facem slujbe, după cum v-am spus, dar avem și alte ascultări. Cei trei pustnici mai vin duminica la slujbă și-și duc ce au nevoie cu ei, fac ascultare de mânăstirea noastră, dar noi le dăm ascultare doar să-și păstreze canonul cu seriozitate și să ne ajute cu pomenirile. mânăstirea are grijă de ei, dacă ei au nevoie de ceva, mânăstirea merge, face, repară. Ideea este ca ei să fie doar oameni ai rugăciunii. Duhul adevărat al unei mânăstiri este duhul de jertfă, de nevoință, de rugăciune al călugărilor.
„Băiețelul-călugăr”
Părintele Mina s-a visat mereu călugăr. E moldovean, și în satul natal, Florești, din județul Vaslui, era o mânăstire de unde era nelipsit. Și-a dorit să se călugărească imediat ce a terminat clasa a VIII-a. „Chemarea asta este ca o îndrăgostire. Așa cum te îndrăgostești de cineva și nu mai poți dormi fără el și nu mai poți mânca fără el și tot timpul ți-e gândul la el, așa ne îndrăgostim noi de Dumnezeu și de mânăstire. Tot timpul mă visam că plec, și nu mi-am găsit liniștea până nu m-am dus la mânăstire”, își amintește părintele. Părinții n-au fost de acord, sperând să-i treacă, după o vacanță petrecută la Mânăstirea Nicula, unde ajunsese luat în grijă de un călugăr pe care-l cunoscuse în satul natal. Dar nu i-a trecut, și ei n-au avut ce face. Au pus o condiție, însă: să-și continue școala. S-a înscris la liceu la Turda, apoi a urmat seminarul din Zalău și a făcut studii universitare la Sibiu. „La Nicula era o regulă: un nou-venit era ridicat abia după trei ani de zile la treapta de rasofor, și după șase-șapte ani era făcut călugăr. Pentru că eu intrasem în mânăstire de la 15 ani și nu eram «copt», abia după 12 ani de zile am fost făcut monah. De fiecare dată când venea altul în urma mea și mi-o lua înainte, eu trăiam o umilință. Dar așa au gândit părinții de acolo, că trebuie timp să mă lămuresc, ca nu cumva să mă răzgândesc. La Mânăstirea Nicula eu am fost un fel de mascotă, eram un copil mic de statură și pricăjit, iar părinții mi-au făcut haine de călugăr și toată lumea voia să mă vadă. Pelerinii îmi spuneau „băiețelul-călugăr” și mă căutau mereu”.
– Există și oameni care s-au călugărit și s-au răzgândit ulterior?
– Sunt tot felul de întâmplări în lumea asta, nu-i nimic bătut în cuie. Omul e om, și când ai zis om, ai zis toate, l-ai cuprins și pe Iuda, și pe Petru, și pe Ioan Evanghelistul, și pe Maica Sfântă, și pe Ioan Botezătorul. Când spui Om, își fac apariția toți. Uneori suntem ca Ioan Evanghelistul, iubitori de Hristos, stăm cu capul pe umărul Lui, alteori suntem ca Iuda, ne lepădăm și-L vindem. Asta e viața noastră, căderi și ridicări. De asta, noi suntem tot timpul pasibili de cădere și trebuie să fim tot timpul cu gândul la ridicare. Nu e nimic bătut în cuie, mai ales în ziua de astăzi.
Femeile rugătoare din Derșida
– Părinte, eu am ajuns la dumneavoastră căutându-le, de fapt, pe femeile rugătoare din Derșida, un sat din comuna Bobota, din apropierea mânăstirii. Cine sunt aceste femei rugătoare?
– Tradiția acestui gen de rugăciune vine din vremurile vechi, când Ardealul era lipsit de preoți și biserici ortodoxe. De ce doar femei? Pentru că, la fel ca femeile mironosițe, femeile sunt cele care țin minte tot ce bărbatul uită, au dăruire față de prunci, de soți, de părinți, ele poartă de grijă tuturor, chiar și dincolo de moarte, pomenindu-i pe cei dragi la Sfânta Liturghie și la parastase. Femeile știu totul și se ocupă de toate cu inima deschisă, jertfindu-se cu bucurie. Sunt smerite, își cunosc măsura și fac totul cu binecuvântare.
Femeile acestea rugătoare sunt văduve, cu multă credință și evlavie. Când e cineva care are un necaz mare, personal sau în familie, apelează la ele, să se roage. Și ele se adună, șapte, nouă sau 12 femei văduve care, într-o zi de post, vin la mânăstirea noastră să se roage. Vin dis de dimineață, și stau în biserică până la apusul soarelui și se roagă întruna. Nu mănâncă, nu beau, doar se roagă, în genunchi. Pe rând, câte una citește cu glas tare, iar celelalte se roagă în tăcere. Citesc Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, al Sfântului Nectarie, al Sfântului Pantelimon, al Sfântului Ioan Rusul, Paraclisele Maicii Domnului, toate rugăciunile trebuincioase pentru necazul omului. Nimeni nu le deranjează, ca rugăciunea și osteneala lor să fie primite. Nu se mai pune problema că ne-ar încurca nouă programul de rugăciune, că mergem în chilii sau în paraclis și ni-l facem oricum. În astfel de cazuri, dragostea trebuie să primeze, nu duhul lumii. În biserică trebuie să fim în duh evanghelic, duh de jertfă, de iubire, de dragoste, care-și pune sufletul pentru aproape.
Acatiste de mulțumire
– Dar de mulțumit pentru rugăciuni, mai știu oamenii să mulțumească?
– Da, mai sunt oameni care mulțumesc. Eu am printre enoriași o femeie bătrână, de 90 de ani, care e în cărucior cu rotile. A mers în pelerinajul spre Mânăstirea Nicula pe jos, zeci de ani. De la ea am aflat că între Nașterea Maicii Domnului (8 Septembrie) și până la Ziua Crucii (14 Septembrie) se ține postul crucii. Ea îl ține de când se știe, ca să mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care i l-a dat. Ține și cele 12 vineri de peste an, vinerile din ajunul sărbătorilor mari, care se țineau și în vechime. Are 90 de ani și e în scaun cu rotile și face tot ce poate să-i mulțumească lui Dumnezeu! Mă doare, însă, că la biserică primesc tot mai rar pomelnice cu slujbă de mulțumire. Pe toți cei care vin la noi îi învăț ca, dacă li se împlinesc rugăciunile, să-I mulțumească lui Dumnezeu, să facă un acatist de mulțumire, să facă milostenie, pentru că Dumnezeu le-a împlinit cererea și le-a dat.
Mulți oameni au mărturisit că au simțit un duh deosebit aici, că s-au vindecat și li s-au împlinit rugăciunile. Nu am făcut noi mare lucru, dar când omul pune suflet în ceea ce face, lucrul acela se sfințește. Din cauza asta, mâncarea părinților noștri era atât de bună, pentru că totul era făcut la mână, cu rugăciune, cu osteneală. Era binecuvântarea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu peste toate. Azi, mașinile fac mâncarea, de aceea nimic nu mai are gust. Nimeni nu mai pune suflet și har și duh, ducem vieți de mașină, de roboței. Scriptura spune despre creștini: „Voi sunteți sarea pământului!”. Creștinii dau gust lumii acesteia, creștinii țin echilibrul în lume. Desigur, dacă tot ceea ce fac, fac cu rugăciune, cu har și cu duh.
Mânăstirea copiilor
– Am auzit că Mânăstirii Bobota i se spune și „Mânăstirea copiilor”. De ce?
– Cu ani în urmă, am fost la părintele Proclu Nicău, cu niște doamne, să cerem sfat. La toți ne-a spus numai pe dos. Era cu noi o fată care voia să se călugărească și îl întreba cum să-și aleagă mânăstirea. Părintele îi spunea: „Soțul, când îl alegi, ar trebui să fie așa și așa”. Am crezut că bate câmpii. Eu i-am spus că o să mă călugăresc, iar el mi-a zis: „Cu copiii trebuie să ne purtăm așa și așa”. Eu m-am crucit, nu înțelegeam ce se întâmplă. Dar să vedeți, fata aceea, în șase luni de zile, s-a măritat, deși era hotărâtă să plece la mânăstire, iar soțul era exact cum spusese părintele că ar trebui să fie: blând, familist. La mine s-a împlinit abia după trei ani de zile, când am fost pus pedagog la seminarul din Zalău. Ce-mi spusese atunci părintele Proclu are împlinire chiar și acum, căci ne ocupăm de 150 de copii, din toate comunele limitrofe. Avem o asociație care activează pe patru județe: Cluj, Sălaj, Satu Mare și Alba, și avem oameni implicați, fără de care nu am putea face nimic. Noi venim mai mult cu logistica și partea financiară. Ne ocupăm de copiii din familii cu probleme, care să știți că o duc mai rău decât copiii din centrele de stat. Copiii din centre sunt foarte bine îngrijiți, au de la stat mâncare, bani, nimic nu fac, doar stau la televizor. Dar ce viață e în familie, dacă ai un părinte alcoolic, sau poate amândoi, și vând tot pentru băutură și nu-și grijesc copiii? Sau dacă pleacă la muncă în străinătate sau divorțează, iar copiii rămân cu bunicii? Sunt niște traume, niște drame, de te cutremuri. Organizăm pentru ei tabere de lucru, le dăm rechizite, le dăm burse, le dăm tot, de-aia suntem Mânăstirea copiilor. Copiii iubesc foarte mult locul ăsta și vin cu drag.
Dar intenționăm să ne ocupăm și de bătrâni. Urmează să facem un cămin pentru vârstnici, dar știți cum? Va fi căminul nostru, al celor de vârsta mea și a dumneavoastră. L-am gândit ca în străinătate, cu camere tip apartament, ca omul să vină când nu mai vrea să fie singur și nu mai vrea să aibă griji. Oamenii pot veni cu mobila lor, vor fi apartamente cu grădină, cu terasă, cum am văzut în străinătate. E și acesta un proiect de suflet, pe care nădăjduim să-l putem realiza, cu ajutorul lui Dumnezeu.
„Să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți”
– Credeți că misiunea Bisericii e și asta, caritabilă, de implicare în problemele sociale?
– Nu, misiunea bisericii este una sacră, mai presus de orice. Prima poruncă spune „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și din toată puterea ta”. Cea de-a doua poruncă spune „Să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Biserica nu trebuie să facă misiune, doar să iubească, iar asta e ceva natural. Biserica nu trebuie să coboare la a sluji oamenilor și să uite de țelul său, de a sluji lui Dumnezeu!
Să-l iubești pe Dumnezeu din toată inima înseamnă ca acolo să-ți fie puterea maximă, dar nici aproapele tău să nu rămână neiubit și necătat și neîngrijit, iar biserica nu se poate desprinde nici de una, nici de alta. Ăsta e duhul ortodox, ăsta e duhul evanghelic. Dar dacă ne ocupăm de acțiuni caritabile și neglijăm biserica, e o problemă. Dacă tot ceea ce facem, facem în duhul Evangheliei, lucrurile vor merge brici.
Misiunea Bisericii este, înainte de toate, a iubi! A iubi! Și când iubești, apăi faci și misiune, te duci cu aproapele, îl speli, îl curățești, îl iubești. Ortodoxia iubește, e duh al iubirii.
Noi mergem și cercetăm bătrânii și s-a întâmplat că am salvat o bătrână de la moarte. Se suise în pod și i-a picat scara. Era iarnă și patru ore tot strigase biata, de a răgușit, nu mai avea glas. A auzit-o o femeie a noastră care a mers la ea, altfel murea de frig acolo, în pod. Dumnezeu lucrează prin oamenii care au intenții bune. Iar singura noastră intenție e să iubim.
– E greu?
– Nu e greu, e foarte greu. Dar facem cu dragoste, cum face orice mamă. Cine e mai jerfitoare ca mama? Cât îi e de greu ei, că nici nu doarme, nici nu mănâncă, ci tot timpul e flămândă, doar pruncilor ei să le fie bine. Dar, pentru că le face cu atâta drag, ea nu simte greul. Așa e și la noi, suferim cu cel ce suferă, ne doare când îi în necaz cineva, ne bucurăm când se ridică dintr-o cădere sau se ridică dintr-un necaz, dintr-o boală.
Romanian