Eram în gara Sinaia după o vacanță de nouă zile, petrecută la munte împreună cu copiii mei. Până la trenul de Iași mai era o oră. Era cald și aglomerație. La un moment dat, un câine „zdrențăros de flocos”, prăfuit și plin de scaieți s-a așezat lângă noi, după ce în prealabil ne-a adulmecat bine. N-am dat importanță faptului, până când trenul de Iași a fost tras pe linia întâi. Deși multe alte trenuri au sosit și au plecat, câinele le-a tratat cu indiferență. De data asta, s-a ridicat brusc și a fost primul care a urcat în vagon. Lume multă! Câinele s-a așezat liniștit pe culoar, până ce un copil a început să-l lovească cu piciorul în coaste. Nu a reacționat dușmănos cum era de așteptat, ci încerca să-și apere capul și labele. Copilul a prins curaj și a început să-l înțepe cu un băț. Nimeni de pe culoar nu a intervenit. N-am mai putut răbda și am sărit în ajutorul bietului animal, s-a uitat recunoscător la mine, dar, deodată, la auzul său au ajuns cuvintele: „Biletele la control!”. A zbughit-o în compartimentul nostru, unde s-a pitit sub banchetă chiar după ușă. Pesemne știa el ce știa (încercase de multe ori să călătorească și a fost dat jos de conductor). Ascuns după picioarele copiilor, n-a fost observat. Oare unde voia să ajungă? A stat multe ore în ascunziș, fără să scâncească, fără să mănânce. Într-un târziu, a acceptat cu greu niște apă și o bucată de pâine de la fetița mea, care avea impresia că Zdreanță, după cum îl botezase, îi vorbește.
După patru ore, căpătând încredere în noi, ieșea și vâna orice muscă, cu mișcări precise. Avea ochii negri, inteligenți. Își păzea tot timpul lăbuțele de hârjoana copiilor, privindu-i amuzat cum începuseră să și-l dorească fiecare.
Se apropia Bârladul. Afară era umed, ploua mărunt și era noapte. S-a ridicat deodată și a început să adulmece aerul din jur. La Vaslui a ieșit pe culoar, dar nu a coborât. La Iași, în gara Nicolina, a început să latre și, cum s-a deschis ușa vagonului, a sărit iute din tren. După opt ore de călătorie continuă!
Mi-am dat seama că destinația lui era precisă. De pe geam, l-am urmărit cu privirea: a trecut liniile în fugă și s-a oprit în stația de tramvai. Adulmeca într-un loc, pleca, venea înapoi, adulmeca, iar pleca, până a descoperit „urma” (ploaia îi îngreuna căutarea). Și bucuros, porni. Unde? Poate-și căuta stăpânul, care-l pierduse sau îl părăsise la munte. Oare de câte ori a încercat el să-l găsească? După cum arăta, căutările lui erau de durată. Ne-am bucurat cu toții pentru el și ne-am rugat să fie primit acolo unde îi era locul.
RODICA N. – Iași
Romanian