• Vara aceasta, în luna Iulie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe părintele Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim, împreună cu alți șaptesprezece părinți care au suferit pentru neclintita lor credință în Hristos, în timpul dictaturii comuniste. A trecut spre cer din chilia sa de la Mânăstirea Antim, în anul 2002, când, la biserică, părinții mânăstirii slujeau liturghia praznicului Înălțării Sfintei Cruci •
A fost printre cei mai iubiți și căutați duhovnici ai perioadei comuniste din România. Un sfânt pe pământ. Șirurile de credincioși care așteptau să fie spovediți de părintele Sofian se întindeau cu mult în afara curții Mânăstirii Antim. O așteptare răsplătită prin bucuria uriașă de a îngenunchea în chilia luminată de făptura dumnezeiască a părintelui. Dăruit cu o bunătate fără de margini și cu un zâmbet care nu i se ștergea de pe obraz, ușura spovedania, lăsând sufletele curate. Plecai zburând de la părintele Sofian. Eliberat și înnoit. Mii de credincioși îi datorează rezistența morală a acelor ani negri, calea de lumină pe care i-a îndrumat. Cu prilejul canonizării părintelui Sofian, am poftit pe câțiva dintre cei care l-au cunoscut, ucenici sau oameni apropiați, să-l evoce în amintiri pe marele sfânt al bisericii ortodoxe.
Părintele Profesor Ioan Buga
„O explozie de lumină”
„Mi-a rămas pentru totdeauna amintirea acestui om. Când îl întâlneai pentru prima dată, nu puteai să vezi altceva decât o explozie de lumină. Mi-l aduc aminte la un botez, aplecat peste cristelniță, slujind aidoma chipurilor sfinților de pe pereții bisericii. Doi ani de zile am slujit cu părintele Sofian Boghiu, ca diacon. Forța lui deosebită am simțit-o prin faptul că instituia în altar atmosfera necesară realizării tainei. O atmosferă mistică, pe care o impunea prin lăuntrul lui, pe care ni-l revela prin tăceri. E foarte necesară tăcerea în altare, să nu vorbești decât dacă ai ceva mai bun de spus decât tăcerea, ceea ce e foarte greu și o mare problemă, atunci când slujesc mulți preoți. Părintele Sofian reușea să impună această tăcere. Avea darul acesta – de a instaura pe pământ liturghia cerească. Nu cred că puteam să învăț în altă parte mai adânc ce înseamnă slujirea preoțească decât alături și sub mâna lui uriașă. A fost duhovnicul incontestabil al Bucureștiului, la care ceilalți mari părinți, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, se plecau instinctiv.
Eu cred că și acum, în împărăția cerească, el este tot în centru, pentru că avea acest dar de la Dumnezeu de a așeza lucrurile. De la el am luat toate darurile posibile, nu doar că am slujit cu el, dar mi-a fost și oaspete acasă. Îmi prețuia foarte mult familia, pe fiecare în felul lui. Era un om tare frumos părintele Sofian. Umplea tot spațiul de multe ori cu tăcerea. Așa vorbea el cel mai mult. Era o tăcere teribilă, densă, gravă. Acum să nu vă imaginați că nu vorbea deloc, Doamne ferește! Dar nu era un vorbăreț și știa să asculte, să aprecieze, să te încurajeze. În fața lui îți era jenă să spui nimicuri. Dintre toții părinții uriași alături de care am trăit aici, în București, părintele Sofian Boghiu era cel mai substanțial. În orice direcție o luai, el era mare peste tot. Era mare ca artist plastic, era teologul, era preoția întrupată, și pe toate acestea le învăluia într-o smerenie de o naturalețe uimitoare. Nu am văzut smerenie mai naturală, mai robustă, mai firească, decât la părintele Sofian. Smerenia era la el natură, substanța însăși. Dacă iubirea este substanța lui Dumnezeu, la părintele Sofian substanța era smerenia, natura lui. O smerenie cu greutate. Smerenia știți că se dobândește. El o avea dobândită când l-am cunoscut. Asta, deși era un om puternic, iar la putere, smerenia se lipește greu”.
Părintele Profesor CONSTANTIN COMAN
„Îmbrățișa, cu o putere extraordinară, pe toată lumea”
„Am avut binecuvântarea să stau sub epitrahilul părintelui Sofian timp de douăzeci de ani. Și în tot acest timp, bucuria mea nespusă a fost experiența întâlnirii cu bunătatea și blândețea dumnezeiască pe care le-am simțit în atitudinea dânsului. Le mai trăisem, spun asta de fiecare dată, în relația cu tatăl meu, care a fost la fel de bun și de blând ca părintele Sofian. La fiecare întâlnire cu dânsul, mă copleșea capacitatea de a îmbrățișa. Îmbrățișa cu o putere extraordinară pe toată lumea, o lume provenită din cele mai diferite condiții sociale și profesionale. Și reușea asta fără să o facă fizic, era destul de rezervat în manifestări, lucru pe care l-am observat și la ceilalți părinți din generația dânsului, sfinți ca și el. Avea o sfială, nu puteai să te apropii ușor, să-l atingi, dar te îmbrățișa cu ființa lui, te simțeai primit. În prezența dânsului nu erai niciodată stânjenit, îndepărtat, mustrat, judecat sau criticat. Pentru mine, asta a fost extraordinar, pentru că am refuzat tot timpul pedagogia pedepselor, a corecției și a mustrării pe care am întâlnit-o mereu în școlile teologice. Și dau slavă lui Dumnezeu că la tatăl meu și la părintele Sofian am întâlnit pedagogia dumnezeiască a îmbrățișării”.
Costion Nicolescu
„La slujbă te lua și te purta în al nouălea cer”
„De multe ori mă gândesc că unele sfaturi date de sfinți sau de marii duhovnici sunt aidoma, dar ceea ce este extraordinar nu sunt cuvintele în sine, ci duhul care le poartă. Asta căutăm. Dacă aș rosti eu aceste sfaturi, ar fi identice cu ale sfinților, dar nu vor avea niciodată nici greutatea, nici forța de penetrare pe care o au cuvintele sfinților. Asta avea părintele Sofian, pe care l-am cunoscut prin 1975. Pe vremea aceea, era o bogăție de mari duhovnici în București, iar dânsul era, printre ei, primus inter pares, cum zicem în biserică, adică primul între egali. Deși era foarte delicat, cu un glas mai degrabă stins, impunea mai mult decât alții. Impunea simplitatea lui, o simplitate care este, în fond, a lui Dumnezeu. Deși simțeai și la ceilalți sfințenia, el devenise un reper pentru tot Bucureștiul.
Eu, în preajma lui, simțeam un transfer de bucurie și lumină, ca atunci când aprinzi un foc de la un alt foc, luând, de fapt, lumină din lumină. Asta căutau oamenii care mergeau la el, la Antim, lumină! Imaginea cu care am rămas de la dânsul este cea a luminii taborice, care coboară peste oameni, în timp ce și ei se înalță spre ea. Eu cred că nu putea cineva să treacă nepăsător pe lângă părintele Sofian, decât dacă era nepăsător pentru biserică, în general. Dacă intrai și stăteai la slujbă cu el, măcar o clipă, te lua și te purta în al nouălea cer. Venea mereu lume multă, era chiar înghesuială, deși biserica e mare și, la final, după slujbă, toți plecam acasă întăriți și cu imaginea aceasta a chipului său plin de lumină. În vremurile acelea, aveai nevoie să fii întărit, căutam cu toții întărire. Cred că mulți îl vor descoperi de acum încolo, pentru că, fiind canonizat, va fi pus de Dumnezeu și de rugăciunile noastre într-o lucrare continuă. Sper că tot mai mulți se vor bucura de dânsul”.
G.C., un ucenic care a dorit să rămână anonim
„Aveai impresia că trupul său este imponderal”
„M-a fascinat întotdeauna asemănarea dintre Părintele Sofian și Sfântul Serafim de Sarov. Un Serafim de Sarov al nostru. Aceeași statură potrivită, același chip blând, aceeași smerenie, aceeași discreție a prezenței în orice loc, niciodată inoportună, niciodată agresivă, ci, dimpotrivă, totdeauna binevenită, totdeauna binefăcătoare și liniștitoare, chiar și atunci când îl vedeai numai în trecere, fără să-ți adreseze vreun cuvânt. Aceeași dragoste pentru Hristos, aceeași evlavie fără margini pentru Maica Domnului.
Când mergea, aveai impresia că trupul său este imponderal și că atinge numai formal pământul. Vedeam în duhovnicul meu prezența Duhului care-l purta și-l păstra neobosit, care-l întărea ca să ne poată purta, îngriji, menține pe linia de plutire sau ajuta pe fiecare dintre noi, cei prea mulți, în urcușul pe care se afla și la care jinduia pentru noi.
Cine n-a găsit alinare și liniștire la Părintele? De câte ori, numai în gând spunându-i toate, nu ne-am regăsit, pentru moment, puterea de a merge mai departe? Era binefăcătoare, adeseori, numai prezența în preajma Părintelui. Respecta atât de mult libertatea celuilalt, într-adevăr, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. Uneori aproape că te ofensa prin faptul că nu-ți dădea niciun canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale și căderilor repetate de care te rușinai atât! Ai fi dorit și simțeai că te-ar fi ajutat penitența. Primeai în schimb dezlegarea ca pe un dar.
Nădăjduiesc și nădăjduim, așa cum pe unii ne-a ajutat, după plecarea sa, în mod concret, să mijlocească și să ne aștepte la Hristos și la dânsul. N-am avut niciodată sentimentul, în preajma mormântului Părintelui, că s-ar afla acolo”.
Emilia, o ucenică
„Blândețea de pe chipul lui topea totul”
„Când am venit la București, harul lui Dumnezeu m-a adus și pe mine sub aripa rugăciunilor lui. Și de atunci, vreme de 20 de ani, clopotul Mânăstirii Antim a risipit în sufletul meu vuietul sinistru al orașului rece și dușmănos. Prieten și părinte, l-am simțit mereu aproape, lângă mine.
De pretutindeni veneau să-l vadă. Unii doar să schimbe un cuvânt cu el, să-i ceară binecuvântare. Atât. Căci prezența lui, toată realitatea așa de dură până atunci deveneau lucru trecut. Blândețea și lumina de pe chipul lui topeau totul. Orice necaz se rezolva parcă de la sine: simplu și ușor. Puteai să te întorci acasă liniștit. Nu mai era niciun motiv de iritare. Fiecare dintre noi eram încredințați de acest adevăr: Dumnezeu îl ascultă pe Părintele și nu-i refuză nimic. «Totul e să știe Părintele…» El știa să apere cu îndârjire fiecare suflet.
Mahmud Ahmed, consul la Chișinău, profesor de drept internațional la Berlin, foarte cunoscut în lumea arabă, s-a botezat ortodox după ce s-a întâlnit cu Părintele Sofian. Acum e «fratele Mihai». L-am întrebat pe Mahmud-Mihai: De ce v-ați botezat? Și mi-a răspuns: Pentru că foarte mult m-a impresionat Părintele… M-au convins chipul lui și toată ființa lui, aproape fără să-mi spună niciun cuvânt. Eu nu am întâlnit pe nimeni asemenea lui în religia mea. Așa mi-a spus Mahmud…”.
Valeria P.
„Omul lui Dumnezeu”
„A fost un sfânt omul acesta. L-am avut duhovnic 40 de ani. Așa mi-e dor de el! Mă rog pentru el, pentru că mult m-a ajutat în viață. A fost un om al lui Dumnezeu. Era blând, era bun, îi depășea pe toți în comportament, era foarte delicat. Orice îi spuneai, nu răspundea imediat. Două secunde tăcea, apoi răspundea. Era puțin rezervat. Am nădejde că este în rândul celor aleși. A suferit atât, a suferit mult săracul!”
Alexandru Târpa
„Prezența lui era purtătoare de lumină”
„Părintele Sofian era luminos. Chiar și fizic. Când l-am cunoscut în îndepărtatul an 1951, avea doar 39 de ani, dar din cauza părului său atât de blond încât părea alb, mult timp l-am crezut aproape bătrân. Și barba lui abundentă părea albă, așa încât, chiar dacă nu se manifesta în niciun fel, prezența lui era purtătoare de lumină.
Scena pe care o voi relata i-a fost povestită soției mele de o femeie dintr-un sat de pe lângă Mânăstirea Neamț – Vânători. Primise de curând vizita părintelui stareț Sofian, care îi aducea vești de la fiica ei, stareța unei mânăstiri românești de maici, unde fusese găzduit un timp, părintele, cu ocazia călătoriei în Statele Unite. După ce și-a condus musafirul la plecarea lui, reintrând în casă, a fost surprinsă de lumina difuză și blândă care înconjura scaunul pe care stătuse părintele. Acesta îi păstrase, ca să folosesc o metaforă, amintirea.”
Foto: Mânăstirea Antim
(Mulțumiri Editurii Bizantine pentru acceptul de a publica două mărturii din volumul „Părintele Sofian”.)
Romanian