• Nepot al marelui muzician Johnny Răducanu, simbol al jazzului românesc, Michael Crețu, contrabasistul stabilit la Manchester, în Anglia, prezintă în această toamnă o serie de evenimente dedicate memoriei unchiului său. L-am întâlnit la Institutul „Goethe” din București, după superbul său recital solo de contrabas, și am discutat despre filmul documentar și despre albumul său recent, ambele închinate lui Johnny Răducanu •
Trei sute de ani de muzică în familie
– Care a fost imboldul de a realiza filmul „Moștenirea lui Johnny”, care vorbește despre istoria de 300 de ani de muzică a familiei dumneavoastră?
– De-a lungul anilor, am fost foarte interesat de folclorul românesc, sursă constantă de inspirație în compozițiile mele. Și am purtat discuții cu bunicul, cu tatăl meu, cu Johnny, despre istoria familiei, o istorie îndelungată, de muzicanți din generație în generație, din tată în fiu. Am făcut cercetări la Institutul de Etnomuzicologie Constantin Brăiloiu și așa am aflat că Petrea Crețu a fost un muzicant foarte apreciat, m-a impresionat foarte mult că am găsit și o fotografie a sa. Ăsta a fost punctul de plecare, de acum 25 de ani. Am păstrat în inima și în mintea mea acest proiect, dar abia acum 5 ani am găsit timpul și finanțarea pentru a-l duce la capăt. De-a lungul realizării filmului, am descoperit lucruri foarte interesante legate de familia mea.
– Ce lucruri fascinante ați descoperit?
– Cel mai mult m-a impresionat faptul că ei nu erau oameni liberi la început, ci aparțineau mănăstirii Bistrița, erau robi. Iar mai târziu au avut o legătură strânsă cu faimoasa familie Ipsilanti. „Odaia Vizirului” se numea locul în care otomanii au înființat un sat cu sclavi polonezi, dar Ipsilanti, prin jocurile lui politice, înainte să devină domnitor, a reușit să pună mâna pe această zonă extraordinară din punct de vedere economic. Așa a devenit sat românesc și a construit, pe lângă biserică, și un conac locuit de Sofia, nepoata sa. Iar la conac se cânta multă muzică, acolo se întâlneau cu mavrocordații, cu cantacuzinii și cu alte familii importante și puneau țara la cale. Iar întâlnirile se încheiau cu o petrecere, la care cântau neapărat lăutarii. Live music. În documente, lăutarii familiei Crețu sunt menționați ca cei mai buni din zonă. Cel mai probabil au fost aduși acolo de Ipsilanti de la Mănăstirea Bistrița. Bunicii, străbunicii noștri au știut de acest lucru, Johnny spunea peste tot că se trage dintr-o familie de lăutari ce i-au cântat lui Ipsilanti. Totuși, nu au dus o viață ușoară, în afară de muzică, lucrau și la câmp, pentru a se întreține. Mai apoi, au ales să devină liberi și, fiind faimoși în zonă, s-au mutat în cel mai mare oraș, Brăila, pentru a-și crește nivelul artistic și de viață. În 1886, Petrea Crețu, stră-stră-străbunicul meu, a fost invitat la București să cânte și să susțină la Ateneul Român o conferință ce a avut un mare succes. O mare onoare, probabil cel mai important moment al vieții sale. Mai târziu, a învățat muzică europeană, valsuri, și a cântat la hoteluri și restaurante de lux. El a deschis drumul către muzica clasică în familie, iar urmașii săi, bunicii, străbunicii mei, au studiat la licee de muzică și la Conservator. La liceul din Brăila predau profesori austrieci, italieni, tatăl meu și Johnny mi-au povestit despre asta. Pe lângă școală, mai exista „Conservatorul” de acasă, locul în care copiii învățau primii pași în muzică de la tații, bunicii lor, apoi se formau orchestre de familie. Oricâte influențe străine au adoptat, nu și-au pierdut niciodată esența, anume, folclorul românesc. Din această familie a apărut Mr. Jazz of Romania, Johnny Răducanu. Înaintea sa, au existat în familie muzicanți importanți. Unul dintre ei a ajuns să studieze la Conservatorul din Sankt Petersburg, iar apoi, imediat, a devenit prim violonist la Filarmonica din Sankt Petersburg, un lucru major, fabulos!
„Un geniu muzical, uns cu darul inventivității”
– Cum a fost copilăria dvs. într-o astfel de familie muzicală?
– Acum îmi e clar că am crescut într-o familie cu o mare moștenire culturală, intelectuală, transmisă din generație în generație. Copil fiind, îmi plăcea mult sportul, făceam tenis și fotbal la cluburi, mai cochetam cu pianul, dar nu serios. Familia m-a lăsat o vreme, destul de mult față de alte generații, până pe la 12 ani, să-mi fac de cap, apoi s-a format un consiliu, a fost chemat și Johnny, pentru a discuta despre viitorul meu. Cum Johnny era, în anii 60, 70, unul dintre cei mai buni contrabasiști ai Europei, s-a stabilit acest instrument și pentru mine și am fost înscris la Liceul de Muzică. Luam lecții și de la Johnny, și de la bunicul meu, Costică Crețu, care-l învățase și pe el, contrabasist de muzică clasică, ce cânta deseori cu Filarmonica din Iași. Apoi a venit momentul în care Johnny a divorțat și a venit să locuiască cu noi, în apartamentul din Berceni. O vreme a dormit cu mine în cameră, și atunci am cunoscut muzica jazz. Am format împreună un trio, aveam 19 ani, am debutat la Biblioteca Americană de pe Batiștei, am cântat la Festivalul de Jazz de la Sibiu, apoi am pornit în primul turneu în străinătate, eu la contrabas și Johnny la pian. Am cântat o perioadă în clubul de jazz al unui hotel din Atena, ce se numea Royal Olimpus.
– Noi îl admirăm pe Johnny Răducanu ca artist, dar cum era el privit de aproape, în intimitate?
– Mi-a povestit și tata, apoi am văzut și eu: Johnny era foarte legat de familie, dar ținea foarte mult și la independența lui. A plecat din orchestra familiei, a vrut să studieze la Iași și la Cluj, iar ăsta a fost un lucru important care l-a format ca om, ca artist și i-a satisfăcut nevoia de independență. Își iubea familia, prețuia tradiția din care provenea, a fost foarte bucuros că l-am găsit pe Petrea Crețu în arhivele institutului de folclor și mă mâhnește faptul că nu a mai apucat să citească toată documentarea și să vadă filmul. Dar, totodată, ținea la importanța actului artistic ca descoperire personală și a vrut să ne arate asta și nouă, celor mai tineri din familie. Spunea că apropierea, dragostea de familie ar trebui să aibă o limită. M-a sfătuit deseori în acest sens. Noi am avut o relație de „love and hate”, cum spune englezul, dragoste și ură, la unele lucruri ne înțelegeam, la altele nu. Aveam și eu personalitate, avânt tineresc, iar el spunea mereu lucrurile verde-n față. Apoi, spre deosebire de voi, cei ce-l admirați, am avut ocazia de a-l descoperi într-un mod mult mai intim pe muzicianul, compozitorul Johnny Răducanu. E clar că a fost un geniu, un mare muzician al epocii sale. „The Guardian” și ”Times”, două mari ziare internaționale, au scris lucruri foarte frumoase despre el. S-a dezvoltat în această lungă tradiție, dar a și fost uns de la Dumnezeu cu darul inventivității melodice și armonice. Dacă mergeai lângă el pe stradă și-i dădeai un brânci prietenește, cădeau din el melodii și armonii.
„Johnny, Mr Jazz of Romania”
– Ce ne povestiți despre discul „Johnny” și despre activitățile pe care le pregătiți în amintirea sa?
– Albumul pornește de la piesa pe care am scris-o la moartea sa, a fost felul meu de a-i spune drum bun. Pe disc am alături doi virtuozi, muzicieni foarte apreciați în Anglia, cântâm o piesă a lui Johnny, plus piese ale mele ce pornesc de la tradiția familiei noastre, cu influențe din folclorul românesc. Eu activez în sfera muzicii clasice, dar și în cea a muzicii contemporane și a jazz-ului, sunt instrumentist, compozitor și director muzical al Manchester International Roots Orchestra. Am ocazia să îmi urmez crezul muzical și, cumva, fac exact ceea ce făceau și înaintașii mei, acum 100 de ani. În România voi prezenta filmul, discul și voi susține un recital la Festivalul de Jazz Johnny Răducanu de la Brăila (18-20 octombrie), acolo unde va porni și proiectul la care lucrez intens acum, piesa de teatru „Johnny, Mr Jazz of Romania”. Este vorba despre amintirile lui Johnny din copilărie, de istoria familiei, cu muzică pe care o voi interpreta live pe scenă. Sperăm că piesa va fi preluată în repertoriul Teatrului „Maria Filotti” din Brăila și că va avea succes.
Foto: Arhiva Florin Gârbacea (1)
Romanian