ALMA NICOLE BOIANGIU: „Eu trăiesc doar pentru bucuria sufletului”

Praful de zâne s-a risipit

– Eşti finalistă la „Vocea României” din 2018, unde ai impresionat prin vocea ta unică, dar şi prin delicatețe şi eleganță. Concursul din acest an este în plină desfăşurare, îl urmăreşti?

– Da, îmi place să aud voci noi, sunt curioasă să urmăresc ce talente mai apar. E foarte frumos că în România continuă să fie atâția oameni cu har. Mă impresionează mai ales tinerii dezinhibați, care deşi nu au experiență scenică, se descurcă minunat în fața camerelor şi a publicului. Dar, sigur, pentru că am fost în miezul acțiunii în acest concurs, am altă perspectivă, nu mai sunt atât de surprinsă precum un simplu spectator. Praful de zâne e risipit, aşa că încerc să urmăresc totul cu oarece detaşare: ascult doar ­vocile.

Ușile se deschid mai ușor

– Persistă un paradox: după ce peste „Vocea României” se lasă cortina, ea se lasă și peste destinul câștigătorilor. Nu se mai aude nimic despre ei. De ce?

– Voi spune ce a însemnat pentru mine acest concurs, aşa e firesc… Eu am mers la „Vocea României”, la fel cum fusesem înainte şi la alte concursuri de gen, ca să mă autodepă­şesc. Sunt un om foarte realist, nu mi-am făcut altfel de visuri. E un concurs televizat, te urmăreşte toată țara, are un câştigător, dar e doar un concurs. Unul dificil, asta e adevărat. Din acest punct de vedere, mă consider învingătoare, fiindcă am supraviețuit unui program draconic, în care orice eroare se pedepseşte cu eliminarea. Trebuie să livrezi mereu la cel mai înalt nivel. Am luat concursul ca pe un proiect pe care mi-am propus să-l duc cât mai bine, am ajuns în finală, deci am reuşit ce-mi pusesem în gând. Dar cea mai mare surpriză și bucurie a fost când am atins faza concursului în care oamenii te pot vota şi am primit confirmarea din partea lor. Să mă voteze atâția români, afecțiunea şi încrederea lor au fost pentru mine cea mai mare reuşită din acest concurs. Oamenii mă recunosc și azi, vin la concertele mele, ce poate fi mai frumos? Asta a făcut pentru mine „Vocea României”: m-a ajutat să mă autodepăşesc şi mi-a arătat unde mai am de lucru. În plus, cel puțin un timp după emisiune, uşile se deschid ceva mai uşor. Aici este poate și un răspuns la întrebarea de ce succesul se lasă aşteptat. Ei bine, de multe ori se bate la o uşă ne­potrivită, o uşă la care faima se promite peste noapte. Or, succesul cu orice preț este foarte rar ceva solid, de durată. Mirajul lui îți întunecă rațiunea, nu mai ştii cine eşti ca artist, îți pierzi libertatea, te laşi pe mâna unor oameni care nu pot spune că-ți vor răul, dar îşi văd mai ales de propriul bine. E cumva simplu: au o afacere de condus şi o fac cât de bine pot. Contractele pe care le semnezi vin cu un preț dur, acela al pierderii controlului. Puțini ­rezistă.

A vinde, în loc de a crea

– Tu cum ai reuşit să-ți găsești drumul, după concurs?

– După concurs, am ajuns într-un laborator de compozitori, un studio de top, în care se compune doar pentru artişti mainstream (aceia care țin topurile, radiourile și cluburile). Intuiția, inima, nu ştiu, ceva în interiorul meu a spus, totuși: „aici nu e de tine!”. Nu era nimic în neregulă cu acel loc, doar că am simțit că nu mi se potrivea, că nu vibram deloc cu industria muzicală comercială. Și am ales să fiu mereu propriul meu stăpân. A fost o alegere clară, pentru că m-am ferit foarte mult de pericolul pierderii identității artistice, am înțeles la timp că „a vinde” întrece cu mult „a crea”. Departe de mine gândul să judec pe cineva, fiecare face ce vrea. Spun doar că pe mine mă interesează să cred în ceea ce cânt şi ceea ce compun. Dacă eu nu cred, cum îmi vor da crezare cei care mă ascultă? Îmi place libertatea, o prefer chiar dacă este greu să le faci pe toate: să compui, să cânți, să te promovezi, să cauți locații de concerte. Eşti artist, dar şi contabil. Însă pentru mine a fost şi rămâne soluția ideală, aşa că după Vocea României, am început să compun tot mai mult, să-mi organizez propriile concerte. Îl am alături pe logodnicul meu, Ciprian Iacob, la rândul lui, compozitor de muzică de film şi de teatru. Cu el împreună am filmat toate clipurile, tot pe el îl am lângă mine pe scenă. Suntem mereu în această echipă de doi, extrem de restrânsă, dar suficientă nouă.

– Ți-ai format un public al tău? Ai suficiente concerte cât să poți trăi doar din muzică?

– Din muzică și din actorie. Da, sunt concerte, nu mă plâng. Sunt unele intime, dar şi unele mai mari, cum a fost cel de Dragobete, de la Biserica Anglicană, unde asistența a fost extrem de numeroasă. Mi-a rămas în inimă acesta din urmă, fiindcă s-a creat o atmosferă de poveste. Oamenii îmi spun că muzica mea trezeşte emoție în ei, or, eu, pur şi simplu, nu cer mai mult decât atât. Emoția este un vis împlinit, este motivul pentru care eu cânt. Cariera mea capătă cu adevărat sens, când oamenii pleacă schimbați de la concertele mele, când nu rămân indiferenți. Dacă ies zâmbind şi zic că vor să revină, mie, una, îmi ajunge. Eu trăiesc doar pentru bucuria sufletului, iar dacă oamenii vin la concerte să vadă și să asculte pe cineva ca mine, înseamnă că dorința lor de emoție e încă vie. Am ajuns chiar să mă împrietenesc cu persoane din public, se realizează nişte conexiuni extraordinare. Dacă se poate trăi din cântat? Da, se poate. Cu puțin noroc, se trăieşte chiar foarte bine, deși majoritatea trăim decent, dar ce nu câştigăm în buzunar câştigăm în inimă, căci arta vindecă, iar artiştii au zilnic privilegiul acestor vindecări. Cânți, eşti actor, pictor, dansator, studiezi, acumulezi ani de experiență, apoi îi înveți şi pe alții, iar asta îți mai poate aduce un plus de venit. Se găsesc mijloace, unele care vin la pachet şi cu multă satisfacție.

Sfaturi de la mama

– Alma, ți-ai făcut numele cunoscut, dar oamenii nu-ți cunosc prea bine povestea. Care sunt începuturile drumului tău artistic?

– Mama! Mama are o voce minunată, a fost parte a grupului Song, condus de regretatul Ioan Luchian Mihalea. Ea şi-a dat seama repede cât de bine reproduceam eu toate reclamele muzicale de la televizor, deşi aveam doar trei ani. La cinci ani, am început lecțiile de pian, iar la şapte, chitara clasică. Aceasta din urmă m-a purtat prin nenumărate concursuri în țară şi străinătate, am făcut performanță serioasă cu ea. Iar de voce am început să mă ocup în adolescență, adică de tehnică, căci de cântat, cântam încontinuu. Tot cu mama m-am pregătit, iar din timp în timp, studiul era completat de nişte întâlniri cu Paula Seling, pe care o apreciez foarte mult. Destinul a făcut ca, ani mai târziu, să fim colege la Conservator. Una peste alta, cariera mea se bazează pe foarte multă şcoală, dar fără vreun sacrificiu, ci pur şi simplu, asta mi-a plăcut. În plus, simțeam că trebuie să ies din carapacea unei mari timidități, aveam muzică în mine, teatru, dans, dar totul într-un înveliş introvertit. Am intrat la Conservator şi la Universitatea de Teatru în acelaşi timp. Părinții m-au încurajat să le duc în paralel şi am reuşit. Le mulțumesc pentru asta, le mulțumesc că s-au îngrijit ca eu să rămân cine sunt, să rămân un artist, în ciuda vieții trepidante şi mercantile de azi. Consider că părinții trebuie neapărat să introducă arta în educația copiilor, fără ca asta să aibă neapărat vreo legătură cu performanța. Arta armonizează copiii, le dezvoltă creierul şi-i va împiedica în viitor să devină „roboți”, într-o societate a multinaționalelor. Ba chiar sunt convinsă că un director general de firmă va fi mai performant, mai creativ şi mai deschis la minte, dacă printre preocupările lui se află arta.

Agent dublu

– Iar tu combini arta cu… artă. Pe lângă muzică, faci și actorie…

– Actoria e la fel de liberă precum muzica. Am preferat să fiu actor liber profesionist, doar aşa îmi pot pune de acord concertele cu filmările sau spectacolele din teatre. Acum ceva timp, am primit o ofertă de angajare greu de refuzat, dar am rezistat, de teamă ca nu cumva programul din teatru să mă oblige să pun muzica pe un raft prea sus, unul la care să ajung prea rar. Alegerea asta e însă cu dus-întors: pe de o parte noi, artiştii independenți, tânjim după o constanță, pe de alta, ne păstrăm foarte proaspeți. Când mergi încontinuu la audiții, când cauți proiecte, roluri, eşti la curent cu absolut tot ceea ce se întâmplă în lumea artistică, ai permanent mânecile suflecate şi antenele ridicate, or, asta îți dă multă prospețime. Da, muzica şi actoria se ajută extraordinar pe scena vieții mele. Sunt agent dublu. Actoria m-a ajutat să scap de tracul de scenă, unul care-mi crea destul de mari probleme în plan muzical. M-a „vindecat”, iar azi stabilesc mult mai uşor punți de legătură cu publicul, dar şi cu oamenii din viața de zi cu zi. Nu m-a învățat să joc un rol, ci m-a schimbat – sunt mai sigură pe mine, am încredere că pot face o mulțime de lucruri, față de care ezitam înainte. Iar muzica, muzica m-a ajutat în primul rând să-mi fac ordine în sentimente. Când am început să compun (tot la îndemnul mamei), firea mea interiorizată a început să sclipească în afară. Cântec după cântec, poveste după poveste, sentimentele se făceau vizibile, iar eu mă simțeam din ce în ce mai liberă. Muzica mi-a fost leac. Tot ea mă ajută foarte mult şi în actorie, fiindcă face din mine un actor complex. Iubesc enorm musicalul, joc în multe astfel de spectacole, nu mai trebuie să explic cât îmi este de folos studiul muzical pentru asta. Venind vorba de musical, vă invit la Teatrul Național de Operetă, să mă vedeți în producțiile: ­HeartBeat, Cartea Junglei şi Cinderella    – toate regizate de Eduard Petru Jighirgiu. Dar și la Teatrul Godot (Palatul Bragadiru) în De treci codrii, regizat de Eugen Gyemant, cu care vom porni la anul şi prin țară. Evident, acesta nu este un musical, ci un minunat spectacol cu aură de basm şi personaje fantastice, pe care le veți descoperi într-o lumină diferită decât suntem obişnuiți.

– Joci şi în filme?

– Oh, da. Cu o mare, mare bucurie. Unde mă puteți vedea? Pe micul ecran, pe History Channel, în serialul documentar prezentat de Marcel Iureș şi regizat de Marin Dinescu – Enigmele României. O nouă serie va debuta pe 22 Octombrie, iar eu interpretez rolul Mariei Tănase, unul care, pur şi simplu, m-a uns pe suflet. O mare onoare. Pe marele ecran va avea în curând premiera filmul „The Yellow Tie”, în regia lui Serge Ioan Celibidache, fiul celebrului dirijor, despre viața tatălui său. Aici joc rolul Idei Haendel, o mare violonistă, bună prietenă cu Sergiu Celibidache. Vă mai spun că anul acesta a apărut Ecce Homo Brâncoveanu, în regia lui Dan Pița, unde o joc pe Stanca Brâncoveanu, cea care-i prevesteşte tatălui destinul sumbru. Acestea ar fi cele mai noi producții la care particip, sunt mândră de ele şi recunoscătoare peste măsură. Evident, am în lucru și alte proiecte în teatru, film şi muzică, dar vorbim de toate la timpul lor.

– Să mai rămânem la actorie, ca să te întreb cum e viața tânărului actor de azi: îşi găseşte uşor de lucru, sau trebuie să dea din coate? E pace sau război între generații?

– Ca tânăr actor, proaspăt ieşit de pe băncile şcolii, nu te primeşte nimeni cu brațele deschise. Nu din rea-voință, dar sunt prea mulți absolvenți pentru locurile extrem de limitate din teatre, dacă vrei să te angajezi. Iar pentru teatrele independente, da, e nevoie să dai din coate, zi de zi. Trebuie să fii ca un magician, cu multe surprize în pălărie, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Adică, e un mare avantaj să fii polivalent, să-ți placă munca, să ai o condiție fizică foarte bună, se cere asta din ce în ce mai mult. Sunt spectacole de teatru-dans (la mare căutare azi) sau de musical, în care nu poți intra fără să fii bine antrenat fizic. În plus, în prezent contează foarte mult să fii conectat, să stăpâneşti Internetul, chiar dacă nu-ți place. Deasupra tuturor acestor lucruri, e obligatoriu să fii profesionist: să nu întârzii, să asculți şi să înțelegi indicațiile regizorale, să-ți ştii perfect rolul, fie chiar şi pentru o simplă reclamă. Trebuie să se lucreze uşor cu tine, şi atunci vei mai fi solicitat. Aceleaşi calități le vor aprecia şi actorii consacrați cu care vei lucra, aşa le vei câştiga în primă fază încrederea. Da, există o generație de giganți seniori în lumea actorilor, nume la care mă cutremur doar când mă gândesc, atât de buni sunt sau au fost. Dar asta nu înseamnă cu următoarele generații nu au reprezentanți pe măsură. Poate pare ciudat, dar e mai greu azi să te afirmi, pentru că se alege dintre mulți. Pe timpuri, abia se intra în facultățile de teatru, iar cine termina avea deja scris numele cu aur. Acum eşti zi de zi ca la un concurs de angajare, cu o concurență acerbă, la fiecare audiție o iei de la capăt. Chiar săptămâna trecută am văzut un spectacol la Bulandra, cu nişte actori tineri excepționali. Şi nu e singurul. Eu cred că a face comparații între generații ține numai de nostalgie. „Era mai bine înainte” este sintagma unei nostalgii de care ne este foarte greu să scăpăm. De fapt, nu se poate face această distincție, fiindcă timpurile sunt prea diferite sau, dacă vrei, timpul de azi se derulează cu o viteză inimaginabil mai mare decât cel trecut. Priviți doar Bucureştiul, oraşul meu, oraşul inimii mele! Ritmul lui de azi față de cel de acum treizeci de ani, cei pe care-i cunosc eu: incomparabil!

În Bucureștiul iubit…

– Tu cu care votezi?

– Azi, Bucureștiul e mult mai agitat, mult mai aglomerat, mai poluat şi mai copleşitor. Daaaar, e mult mai curat, are mult mai multe locuri unde se petrec activități culturale foarte diverse, la nivel de modernitate este egalul oricărui mare oraş european şi, foarte important, este mult mai sigur. Cred că nu există capitală mai sigură decât Bucureştiul. Personal, nostalgic vorbind, poate că-mi lipseşte calmul lui din trecut, poate mi-e dor de Centrul Vechi, aşa cum era înainte, cu două, trei cafenele, anticariatele şi librăriile în care puteam sta cu orele. Dar asta nu face din el un oraş în regres. Dimpotrivă, în contextul modernității, capitala de azi ne face mare ­cinste.

– Viața are, într-adevăr, altă viteză azi, dar cea mai mare problemă a ei e este nesiguranța, amenințările permanente cu care ne confruntăm: violență, crize, războaie, oameni debusolați şi sărăciți. Te ating aceste lucruri? Și dacă da, cum te aperi de ele?

– Fără să mă rup de realitate, în ultima vreme, mă uit un pic mai rar la ştiri. Tocmai fiindcă mă ating foarte tare aceste lucruri, iar pandemia mi-a ridicat mult gradul de anxietate. De aceea, încerc să stau în zona în care ştiu să fac lucrurile bine, rămânând conectată în rest, cât să dau o mână de ajutor unde pot. Scutul de care vorbeai este să înțeleg realist că sunt lucruri pe care nu le pot schimba, iar ele să ajungă să nu mă mai afecteze atât de mult. Dar cel mai puternic remediu împotriva agresivității vremurilor este să fiu de folos acolo unde pot. Pentru mine, sentimentul care-mi dă cea mai mare bucurie este când mă simt utilă. Sunt fericită când ajut pe cineva în mod real. Nu voi uita nicicând sentimentul de utilitate pe care l-am simțit când am fost solicitată să compun o melodie manifest împotriva violenței domestice. The Power (Puterea) se numeşte cântecul, iar bucuria că pot face astfel de lucruri cu sens este nemărginită.

– Ce e cel mai important pentru tine, Alma?

– Să rămân fidelă crezurilor mele. Să-mi rămân mie fidelă, ca om. Să nu încerc să devin altcineva doar pentru că astfel aş putea plăcea mai mult altora. Cred că acesta din urmă ar fi drumul pe care, dacă-l urmezi, în mod cert te rătăceşti. Iar să te regăseşti este unul dintre cele mai grele încercări prin care poate trece un om. Aşadar, este important să fiu mereu sinceră cu mine însămi şi să lucrez constant la persoana mea, să mă îmbunătățesc. Suflet şi trup.